STIGMAT, stigmate, s. n. 1. Urmă lăsată de ceva; (în special) urmă rușinoasă, semn dezonorant. Stigmatul viciului. ▭ Și scrii vers după vers... Și nici nu iei aminte cum unde după unde, Cum oră după oră al vremurilor mers Pe fața ta înseamnă tăcutele-i stigmate. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦ Fig. Semn distinctiv, caracteristic; simbol. Fiecare neam, avînd o evoluție proprie ș-un stigmat propriu, se dezvoltă potrivit cu un destin propriu și cuprinde în el viața latentă a generațiilor căzute. SADOVEANU, E. 159. Ai gură de odaliscă și, cu stigmatul ăsta de senzualitate, nu poți sfîrși întotdeauna ce-ai hotărît, cuminte și cu sînge rece, între patru pereți ai camerei. C. PETRESCU, Î. I 13. Văzui venind spre mine fără grabă Un om cu nasul dezolat și mare. Părea că cerul pe figura-i slabă A pus stigmatul dragostei și-al urii, Eternizînd profilul lui de babă. TOPÎRCEANU, B. 88. 2. Marcă, ștampilă care se aplica în trecut (prin ardere) pe corpul sclavilor sau al delincvenților. Este-o crudă profanare Să uiți că mumă ți-e femeia... Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare, Precum se pune un stigmat. MACEDONSKI, O. I 81. Ucigător sălbatic de gingașe femei, În veci să porți stigmatul ce-nfiară (= înfierează) pe mișei! ALECSANDRI, T. II 186. ◊ Fig. Minciuna și infamia nu lasă nici un stigmat pe frunte. Nu te înseamnă cu fier roșu sfîrîit în carne. C. PETRESCU, O. P. I 106. ♦ (Glumeț) Pată de murdărie. Alaiul... fu înconjurat de o droaie de copii... cei mai mulți cu obrazurile și cu boturile nespălate. Fiind vremea poamelor ș-a nucilor, stigmatele acestea erau firești și nu dovedeau atît neîngrijirea muierilor, cît lipsa de garduri la livezile din apropiere. SADOVEANU, Z. C. 133. 3. (Bot.) Parte a pistilului, de obicei acoperită cu o secreție lipicioasă, care primește polenul. 4. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, așezate pe părțile laterale ale corpului insectelor. – Pl. și: (învechit) stigmaturi (ALECSANDRI, P. III 134). – Variantă: stigmată (MACEDONSKI, O. I 111) s. f.