AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

CAPUDAN s. m. (Turcism înv.; în expr.) Capudan-pașa = comandant al flotei turcești. – Din tc. kapudan (lit. kaptan).

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. (Sport) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány.

CHEHAIA, chehaiele, s. f. 1. (Reg.) Șef al pădurarilor. 2. (Înv.) Slujbaș vamal; șef de poștă. 3. (Înv.) Intendent al vizirului sau al unui pașă turc, însărcinat cu inspecția curții acestora. 4. (Înv.) Reprezentant al domnilor români pe lângă Poarta otomană. [Var.: chehaie, chihaie s. f.] – Din tc. kehaya.

INTERESA, interesez, vb. I. 1. Tranz. A stârni, a trezi interesul cuiva; a reține atenția cuiva. ◊ Expr. Ce te interesează? = ce-ți pasă? ce importanță are? ce te privește? ♦ A face pe cineva părtaș la o acțiune, la un câștig. 2. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de”, mai rar „la”) A arăta interes pentru cineva sau ceva, a-și da (tot) interesul, a avea grijă, simpatie. ♦ A se informa, a întreba despre cineva, despre ceva, a căuta să afle. – Din fr. (s’)intéresser, it. interessare.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.

PĂSA², pers. 3 pasă, vb. I. Intranz. 1. (Înv.) A merge, a se duce. 2. (Pop. și fam., cu valoare de îndemn sau de avertisment) Încearcă să..., îndrăznește de..., caută de... – Lat. *passare.

PASA, pasez, vb. I. Tranz. 1. (Sport) A trimite mingea unui coechipier. 2. (Fam.) A da sau a ceda cuiva ceva; a face să ajungă sau să treacă în mâna altuia, a transmite altuia. 3. A trece prin sită fructe sau legume; a zdrobi, a mărunți. – Din fr. passer.

PASARE, pasări, s. f. Acțiunea de a pasa și rezultatul ei. – V. pasa.

PASĂ, pase, s. f. 1. (Sport) Transmitere a mingii către un coechipier. 2. Fiecare dintre mișcările făcute cu mâna de cel care hipnotizează pe cineva. 3. Miză pe care trebuie să o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de cărți. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) pasă bună (sau proastă) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de cărți; a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuși (sau a nu-i reuși) cuiva ceva. 4. (Mar.) Fâșie de apă indicată navigației într-o zonă cu stânci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat în tiparele sau în matrițele care îl fasonează. – Din fr. passe, engl. pass.

PAȘA s. f. v. pașă.

PAȘALÂC, pașalâcuri, s. n. Provincie din Imperiul Otoman guvernată de un pașă. ◊ Fig. Țară, regiune etc. în care domnește despotismul; guvernare despotică. – Din tc. pașalik.

PAȘĂ, pași, s. m. Funcția de guvernator al unei provincii din Imperiul Otoman sau titlu al vizirilor și al unor înalți demnitari turci din trecut; persoană care deținea funcția sau titlul de mai sus. ◊ Loc. adv. Ca pașa sau ca un pașă = fără grijă, foarte bine, ca un boier. [Var.: (înv.) pașa s. f.] – Din tc. pașa.

PĂSA¹, pers. 3 pasă, vb. I. Intranz. 1. Unipers. (De obicei construit cu dativul) A simți neliniște, a se îngrijora. 2. (Înv. și pop.) A cântări sau a atârna greu; a se lăsa greu (peste ceva). ♦ Unipers. (Construit cu dativul) A simți greutatea unui lucru sau a unei situații, a suporta cu greutate ceva neplăcut. – Lat. pensare.

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi. ◊ Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi. ◊ Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost. ◊ Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun)? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla? ◊ Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel. ◊ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten. ◊ Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu. ◊ Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntem); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

CIUPERCĂ, ciuperci, s. f. 1. (La pl.) Încrengătură de plante inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite și se răspândesc prin spori; (și la sg.) plantă din această încrengătură, de obicei în formă de pălărie cărnoasă cu picior. ◊ Expr. Doar n-am mâncat ciuperci! = doar n-am înnebunit! Pagubă-n ciuperci! = nu e nimic, puțin îmi pasă! 2. Obiect de lemn în formă de ciupercă (1), pe care se întinde ciorapul când se cârpește. ♦ (Ir.) Pălărie veche, adesea mototolită și turtită. 3. (În sintagma) Ciuperca șinei = partea superioară și îngroșată a unei șine de cale ferată, pe care se sprijină roțile vehiculelor, când rulează. – Din bg. čepurka, scr. pečurka.

DUREA, pers. 3 doare, vb. II. Tranz. 1. A face să simtă o suferință fizică. ◊ Expr. A atinge pe cineva unde-l doare = a spune cuiva în mod intenționat ceva neplăcut, supărător, dureros; a aduce în discuție un subiect neplăcut pentru interlocutor. ♦ (Despre părți ale corpului, răni, lovituri) A produce cuiva o suferință fizică. ◊ Expr. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i părea (cuiva) rău, a fi mâhnit. Nu-l doare (nici) capul sau nici capul nu-l doare = nu se sinchisește, nu-i pasă, puțin îi pasă. 2. Fig. A produce cuiva o suferință morală; a mâhni, a întrista. – Lat. dolere.

SPATE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).

DECÂT adv., conj. I. Adv. 1. (Comparativ de inegalitate) Era mai mare decât mine. 2. (Restrictiv, în construcții negative) Numai. ◊ Expr. N-am (sau n-ai etc.) decât să... = a) singurul lucru care îmi (sau îți etc.) rămâne de făcut...; b) sunt (sau ești etc.) liber să..., dacă vreau (sau vrei etc.) să... N-ai (sau n-are) decât! = poți (sau poate) s-o faci (sau s-o facă), puțin îmi pasă! II. Conj. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială comparativă de inegalitate) Mai mult bănuia decât știa. 2. (Introduce o propoziție circumstanțială de excepție) Nu făcea altceva decât să citească. 3. (Introduce o propoziție circumstanțială opozițională cu nuanță comparativă) În loc să... 4. (Pop.; adversativ) Însă, dar, numai că. – De⁴ + cât.

SĂNĂTATE s. f. 1. Stare a unui organism la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat. ◊ Casă de sănătate = sanatoriu; ospiciu. Sănătatea publică = bunăstarea sanitară, starea de salubritate a întregii populații. ◊ Expr. În sănătatea (cuiva sau a ceva) = a) urare făcută când se bea un pahar în cinstea cuiva sau a ceva; b) pentru a onora pe cineva sau ceva, în cinstea cuiva sau a ceva. Sănătate (bună)! = a) formulă de urare la despărțire; b) s-a sfârșit, nu mai e nimic de făcut; puțin îmi pasă! atâta pagubă! 2. Fig. Tărie, robustețe. – Lat. sanitas, -atis.

CONAC, conace, s. n. I. 1. Casă boierească la țară, pe o moșie. 2. Reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect, a unui vizir sau a unui pașă; cartier oficial. II. (Înv.) 1. Loc de popas; popas. 2. Distanță de la un loc de popas la altul. 3. Interval de timp egal cu o jumătate de zi. – Din tc. konak.

COT, (I 1) coate și (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s. m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

BROASCĂ s. 1. (ZOOL.; Rana esculenta) (Ban.) mioarcă. 2. broască de iarbă (Hyla arborea) v. brotăcel. 3. (BOT.; Opuntia ficus indica) (reg.) limba-soacrei, palmă-cu-spini. 4. (BOT.) broasca-apei (Potamogeton lucens) = (Munt.) pașă. 5. (TEHN.) (prin Ban.) bravă, (prin Transilv.) zar. (~ la ușă.) 6. (TEHN.) (reg.) piuliță, tigaie. (~ la crângul morii.) 7. (TEHN.) brotac, căpătâi. (~ la roata morii.) 8. (TEHN.) (reg.) tigaie. (~ la cepul grindeiului morii.) 9. (TEHN.) tigaie. (~ la scrânciob.) 10. (TEHN.) cap, căpățână. (~ la masa dogarului.) 11. (TEHN.) drug. (~ la masa dulgherului.) 12. (TEHN.) șurubelniță, (reg.) gâscă. (~ la teasc.)

BROSCARIȚĂ s. (BOT.; Potamogeton natans) (reg.) notătoare, limba-apei, (Munt.) pașă.

FINALIZA vb. 1. v. termina. 2. (SPORT) a concretiza, (fig.) a fructifica. (A ~ pasa primită.)

MĂRUNȚI vb. 1. a fărâmița, a sfărâma, (rar) a amănunți, (Ban. și prin Transilv.) a mleci. (A ~ un aliment în gură.) 2. v. pisa. 3. v. toca. 4. (reg.) a mărunțeli, a mărunțișa. (Taie mărunt sau ~.) 5. a pasa, a zdrobi. (A ~ legume, fructe.)

PASA vb. a mărunți, a zdrobi. (A ~ legume.)

PASA vb. v. da, transmite, trece.

PASĂ s. v. tur.

PAȘĂ s. v. broasca-apei, broscariță, rogoz.

ROGOZ s. (BOT.) 1. (Carex) (reg.) mohor, pir-roșu, (Transilv. și Bucov.) șușarcă. 2. (Carex silvatica și pilosa) șovar. 3. (Carex riparia) (reg.) mohor, pir. 4. (Scirpus maritimus) (Munt.) pașă. 5. (Schoenoplectus lacustris) pipirig, (reg.) păpurică, țiperig, papură-rotundă.

TRANSMITE vb. 1. a comunica, a spune, a zice, (înv.) a parastisi, (fig.) a servi. (I-am ~ tot ce mi-ai spus; le-a ~ ultimele noutăți.) 2. a prezenta. (Îți ~ salutările lui.) 3. a-i duce. (A-i ~ salutări de la...) 4. v. înmâna. 5. v. preda. 6. v. împărtăși. 7. v. anunța. 8. a da, a trece, (fam.) a pasa. (~ scrisoarea din mână în mână.) 9. a purta, a trece. (~ paharul din mână în mână.) 10. v. transfera. 11. a trece. (Maladia s-a ~ de la unul la altul.) 12. v. răspândi. 13. v. propaga. 14. v. emite.

TUR s. 1. (FIZ.) tură. (~ periodic al unui corp.) 2. înconjur. (Face un ~ al stadionului.) 3. raită, tură, (reg.) otrocol. (Fac un ~ prin oraș.) 4. pasă. (~ la jocul de cărți.)

ZDROBI vb. 1. v. sfărâma. 2. a (se) fărâma, a (se) sfărâma, (rar) a (se) casa. (A ~ un pahar cu pumnul.) 3. a sfărâma, (pop.) a sparge. (A ~ o ceapă.) 4. a sfărâma, (înv. și reg.) a răzbi. (I-a ~ capul.) 5. a (se) strivi, (înv.) a (se) smăcina. (S-a ~ de caldarâm.) 6. a (se) sfărâma, (înv. și reg.) a (se) risipi. (Corabia s-a ~ de stânci.) 7. v. pisa. 8. v. pasa. 9. v. sparge. 10. v. strivi. 11. v. strivi. 12. v. tescui. 13. a (se) storci, a (se) strivi, a (se) terciui, (reg.) a (se) fleciui, a (se) pistosi, (Olt. și Munt.) a (se) storcoși, (Transilv.) a (se) toroști. (Fructele s-au ~ în ladă.) 14. v. bate. 15. v. distruge. 16. v. nimici. 17. v. extenua.

capudan-pașa v. căpitan-pașa

căpitan-pașa/capudan-pașa s. m.

pasa vb., ind. prez. 1 sg. pasez, 3 sg. și pl. pasează

pasă s. f., g.-d. art. pasei; pl. pase

pașă s. m., g.-d. art. pașei; pl. pași (și pașa s. f., art. pașaua, g.-d. art. pașalei; pl. pașale)

păsa (a se îngrijora, a apăsa) vb., ind. prez. 3 sg. pasă; conj. prez. 3 sg. pese

păsa (a se duce) vb., ind. prez. 3 sg. pasă, (du-te, îndrăznește) imper. 2 sg. pasă/pas

A AVEA am tranz. I. 1) A ține în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deține. A avea casă. Câți bani ai? A avea profesie bună. ◊ A avea la dispoziție a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut și ce-am pierdut puțin îmi pasă. 2) A conține în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ◊ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ◊ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simțurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ◊ N-are (n-am,... ) decât mă (te, îl...) privește. 6) rar (urmat de o propoziție complementară) A pătrunde cu mintea; a ști. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferință, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ◊ Ce ai? a) ce ți s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanță. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaștere, urmat de o propoziție complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranță) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcție de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere

CHEHAIA ~iele f. înv. 1) Slujbaș la vamă sau la poștă. 2) Persoană care administra curtea unui vizir sau a unui pașă. 3) Reprezentant al domnilor români pe lângă Poarta Otomană. /<turc. kehaya

DECÂT³ adv. 1) (exprimă o restricție) Numai. ◊ N-are ~ a) poate s-o facă; b) puțin îmi pasă. 2) (exprimă o comparație de inegalitate) E mai bine ~ credeam. /de + cât

NEVOIE nevoi f. 1) Ceea ce este (absolut) trebuincios; trebuință; necesitate. ◊ La ~ (sau în caz de ~) când trebuie ceva; la o adică. Fără nici o ~ fără să fie necesar. (Nu) este ~ (nu) trebuie. A avea (sau a fi) ~ a fi necesar; a trebui. Mare ~! puțin îmi pasă. Nu-i (sau n-are) ~ nu e nimic; nu importă. 2) Lucru care trebuie îndeplinit neapărat. 3) Stare a celui sărac; lipsă a mijloacelor materiale (strict) necesare; sărăcie. ◊ La (vreme de) ~ a) în caz de mare lipsă; b) la necaz; la nenorocire. A duce ~ de ceva a nu avea ceva. A trăi în (mare) ~ a trăi în (mare) sărăcie. A fi mâncat de ~ a îndura multe lipsuri, necazuri. A-l paște pe cineva ~ia a-l amenința pe cineva lipsurile, nenorocirea. A scăpa de (sau a ieși din) ~, a încăleca pe ~ a scăpa de lipsuri, de griji, de necazuri; a ieși din sărăcie. ~ia îl învață pe om (sau ~ia te învață minte) lipsurile și necazurile îl fac pe om să tragă învățăminte folositoare. 4) Situație (materială) dificilă; strâmtoare; ananghie. A ajuta la ~. ◊ De ~ forțat de împrejurări. De voie, de ~ mai mult silit; vrând-nevrând. Cu (mare) ~ cu (mare) greu. Ia, ~! ia, încurcătură! La mare ~ într-o situație extrem de grea; la mare cumpănă. A fi la (mare) ~ (sau a fi în ~) a) a se pomeni într-o (mare) încurcătură; b) a fi (foarte) strâmtorat. A scoate pe cineva din ~ a scăpa pe cineva dintr-o situație grea. 5) la pl. Treburi pe care le îndeplinește cineva; preocupări. * A-și vedea (sau a-și căuta) de nevoi a-și face lucrul de fiecare zi; a fi preocupat de propriile sale interese. 6) Fapt cu care cineva este obligat să se împace din neputința de a se împotrivi. * A se ține ca ~ia de om a urmări permanent și insistent pe cineva, cauzându-i neplăceri; a se ține scai de cineva. 7) Ființă slabă și neputincioasă, care pricinuiește cuiva multe necazuri. 8) fam. Întruchipare imaginară a spiritului rău; necuratul; naiba. ~ia să-l știe. 9): Frumos (sau harnic) ~ mare foarte frumos (sau foarte harnic). [G.-D. nevoii] /<sl. nevolja

PAGUBĂ ~e f. 1) Pierdere materială sau spirituală suferită de cineva; daună. 2) Stricăciune pricinuită cuiva; daună. ◊ A fi în ~ a păgubi. ~-n ciuperci (atâta ~) puțin îmi pasă. [G.-D. pagubei] /<sl. paguba

A PASA ~ez tranz. 1) (mingea) A trimite altui jucător din echipă (în timpul jocului). 2) (lucruri, bani etc.) A face să ajungă (direct sau indirect) la altcineva; a pune în posesia cuiva; a transmite. 3) (fructe sau legume) A zdrobi trecând printr-o sită. /<fr. passer

PASĂ ~e f. 1) sport Transmitere a mingii către un coechipier. 2) (la jocurile de cărți) Sumă de bani care trebuie depusă la fiecare tur nou. ◊ A fi în ~ bună (sau proastă) a-i reuși (sau a nu-i reuși) cuiva ceva; a-i merge cuiva bine (sau rău). /<fr. passe, engl. pass

PASĂMITE adv. pop. (atribuie celor spuse valoare de probabilitate, de posibilitate etc.) După cât se pare; pesemne; probabil. /pasă + mite

PAȘALÂC ~uri n. (în Imperiul Otoman) Provincie sau regiune guvernată de un pașă. /<turc. pașalik

PAȘĂ ~i m. (în Imperiul Otoman; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Guvernator al unei provincii sau înalt demnitar. [Art. pașaua; G.-D. pașei; Var. pașa] /<turc. pașa

A PĂSA¹ pers. 3 pasă intranz. (de obicei în construcții negative sau interogative) A fi cuprins de grijă; a se neliniști; a se îngrijora. /<lat. pensare

A PĂSA² pers. 3 pasă intranz. înv. A se deplasa, părăsind locul inițial; a pleca; a se duce. ◊ Pasă! pleacă! du-te! mergi! /<lat. passare

SURD ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care este lipsit de simțul auzului. ◊ A face pe ~dul a se preface că nu aude sau că nu înțelege. A bate toba (sau toaca) la urechile ~dului a vorbi în zadar. ~dul nu aude, dar le (sau o) potrivește se spune despre cineva care dă la o întrebare cu totul alt răspuns, decât cel așteptat. Du-te (sau să te duci) unde a dus ~dul roata și mutul iapa se spune cuiva, pe care îl alungi și nu vrei să mai știi nimic despre el. 2) fig. Care vădește o nepăsare absolută; căruia nu-i pasă de necazurile altuia. 3) și substantival Care nu are rezonanță; lipsit de sonoritate; mat; șters. Vuiet ~. A răspuns ~. ◊ Consoană ~dă consoană care este emisă fără vibrarea coardelor vocale. 4) fig. (despre stări, sentimente, senzații etc.) Care este puțin pronunțat; care nu se manifestă acut. Durere ~dă. /<lat. surdus

ȘI¹ conj. 1. (cu funcție coordonătoare) 1) (exprimă un raport copulativ) Eu și tu. E și frumos și deștept. ◊ Ei și? ce-mi pasă mie? Ce importanță are? 2) (exprimă un raport aditiv sau asociativ, formând numerale cardinale, numerale zecimale etc.) Treizeci și patru. Cinci întregi și două zecimi. ◊ Și cu plus. 3) (exprimă un raport adversativ) Dar; iar; însă. Îl aude și nu-l vede. 4) (exprimă un raport concluziv) Deci; prin urmare; de aceea. Am spus că fac și voi face. 5) (stabilește legătura cu cele spuse anterior, mai ales, la începutul unei propoziții interogative) Și unde ai mai auzit aceasta? 2. (cu funcție subordonatoare) pop. (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că; măcar că. Și a știut dar n-a spus. /<lat. sic

ALIMENTA vb. I. 1. tr., refl. A (se) hrăni, a (se) nutri (cu alimente). ♦ tr. A întreține, a menține. 2. tr. A aproviziona cu ceva necesar traiului. ♦ A aproviziona, a da cele necesare pentru funcționare (unui motor, unei mașini etc.). ◊ (Sport) A alimenta cu mingi = a pasa mingile (cuiva), a trimite mingile în direcția unui jucător. [< fr. alimenter, cf. it. alimentare].

PASĂ¹ s.f. 1. Trecerea mingii prin lovitură unui jucător din aceeași echipă. 2. Înaintare către adversar la scrimă. 3. Miză pe care trebuie s-o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur. 4. Mișcare a mîinii la hipnotizatori. 5. (Mar.) Pasă de navigație = drum navigabil amenajat printr-o zonă de pericole sau printr-un baraj de mine. 6. Stare, situație (trecătoare). [< fr. passe].

PASĂ² s.f. (Tehn.) Trecere a metalului forjat în tiparele sau în matrițele care-l fasonează. [Cf. fr. passée].

PASSING s.n. (Sport) Pasă (1). [Scris și pasing. / < engl. passing].

buiurdiu, buiurdiuri, s.n. (înv.) ordin scris de un pașă, de un vizir.

cavas (cavaz) -pașa s.m. (înv.) șeful gărzii de pază a domnului, care sta permanent la ușa acestuia.

capudan-pașa s. f., pl. capudan-pașale

mușir, mușiri, s.m. (înv.) pașă cu trei tuiuri; generalisim.

mutfac, mutfacuri, s.n. (înv.) bucurie a sultanului sau a unui pașă; provizii de miere, ceară, unt, pentru serai.

pașaliu, pașalii, s.m. (înv.) persoană aflată în slujba unui pașă; om al pașii.

pașă² s.f. (reg.) 1. pășune. 2. rogoz. 3. plantă erbacee acvatică.

păsa, pers. 3 sg. pasă, vb. I 1. (înv. și reg.; folosit mai ales la imperativ) a pleca, a se duce; a merge, a umbla; a păși. 2. a o duce, a-i fi, a-i merge (bine sau rău). 3. (pop. și fam.) încearcă să..., caută... să, îndrăznește să...

păsător, păsătoare, adj. (înv. și reg.) căruia îi pasă, care se îngrijorează; grijuliu, sensibil.

pășălui, pășăluiesc, vb. IV (pop. și fam.) a stăpâni, a domni (ca un pașă).

pășesc, -ească, adj. (înv.) care aparține pașei, emis pe pașă.

pășie, pășii, s.f. (înv.) 1. demnitate, titlu, funcție de pașă. 2. provincie guvernată de un pașă.

pășoaie, pășoaie, s.f. (înv.) soție de pașă.

căpitan (căpitani), s. m. – 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului, în armata modernă. – 2. Căpetenie militară, în general. – 3. În vechea organizare militară, căpetenie de județ cu atribuții militare, administrative și polițienești. – Mr. căpitan. It. capitano, intrat în rom. din Evul Mediu, probabil pe filieră levantină (cf. REW 1634); cf. ngr. ϰαπιτάν, alb., bg. kapitan, tc. kaptan, sb. kapetan, mag. kapitány. Referirea lui Sanzewitsch 198 la rus. kapitan este inutilă. Der. căpitanat, s. n. (căpitanie, district militar); căpităneasă, s. f. (soție de căpitan); căpitănesc, adj. (de căpitan); căpitanie, s. f. (companie, detașament condus de un căpitan); căpitan-pașa (var. capudan-pașa), s. m. (amiral al flotei turcești), din tc. kaptan sau kapudan pașa (înv.).

capugiu (capugii), s. m. – Portar sau paznic al seraiului. – Capugi-pașa, șambelan al Porții, însărcinat cu introducerea ambasadorilor, hotărîrea ordinelor și executarea lor. – Var. capigiu. Tc. kapuci, kapici (Șeineanu, II, 29).

PASA vb. I. tr. 1. (Sport) A trece mingea altui jucător din echipă. 2. (Fam.) A ceda, a transmite, a trece cuiva ceva. [< fr. passer].

PASARE s.f. (Rar) Acțiunea de a pasa și rezultatul ei. [< pasa].

ciohodar (ciohodari), s. m. – 1. În Turcia, servitor al Marelui Vizir sau al unui pașă. – 2. Camerier, slujbaș la curtea domnească avînd obligația să se îngrijească de îmbrăcăminte. – 3. Camerier, lacheu, servitor. Tc. çohadar (Șeineanu, II, 130). – Der. baș-ciohodar sau ciohodar-aga, s. m. (camerierul principal al sultanului); ciohădărit, s. n. (contribuție de un leu pe an pe care o plăteau toți pantofarii; era renta camerierului principal al Domnului).

cîrjal (-li), s. m. – 1. Soldat turc din oastea pașei rebel Pasvan Oglu. – 2. Canibal. – Var. cîrjaliu. Tc. kirzali, kircali (Șeineanu, II, 90; Meyer 125), cf. rus. kirdžali, introdus de Puškin, pe care îl auzise în Basar. (Vasmer, I, 560). – Der. cîrjalicesc, adj. (barbar, inuman).

PASA vb. tr. 1. a transmite cuiva ceva. 2. (sport) a trece mingea unui coechipier. (< fr. passer)

PASĂ s. f. 1. (sport) trecere a mingii prin lovitură, cu piciorul sau cu capul, unui coechipier; passing. ◊ operație de trecere la executarea unui tur de iluzionism; mișcare a mâinii la hipnotizatori. 2. înaintare către adversar, la scrimă. 3. miză pe care trebuie s-o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur. 4. (mar.) culoar navigabil amenajat printr-o zonă cu pericole (stânci, epave etc.) sau printr-un baraj de mine. 5. stare, situație (trecătoare). 6. trecere a metalului forjat în tiparele sau în matrițele care-l fasonează. (< fr. passe, engl. pass)

PASSING s. n. pasă (1). (< engl. passing)

lehăi (-ăesc, lehăit), vb. – A vorbi repezit, a sporovăi. Creație expresivă, o simplă var. a lui blehăi (Scriban) și a lui lihăi, vb. (Trans., a gîfîi; Maram., a striga, a vocifera). E puțin probabilă legătura făcută de Cihac, II, 168, cu sl. lichŭ „gol, de prisos” sau cea sugerată de Tiktin și Philippide, II, 719, cu alb. leh „a behăi”. – Der. lehăială, s. m. (șarlatan); lehău, s. m. (Mold., limbut); lehăială, s. f. (Mold., flecăreală); lehăit, s. n. (taifas, trăncăneală). Cf. lehamite, s. f. (oboseală, dezgust, repulsie), care ar putea deriva din aceeași rădăcină expresivă (Cihac, II, 168; Scriban), dacă se admite că aceasta ar putea avea și sensul de „a scîrbi”, ca cihăi (după Tiktin, mai bine pusă în relație cu lihni, leșina; după DAR din mag. léha „gol”; finala ca în pasă-mi-te, dară-mi-te etc.); der. lehămeti (var. lehămetisi, lehămetui, lehametisi), vb. (a scîrbi, a-i fi greață, a inspira repulsie), cf. leomi.

pas (pași), s. m. – 1. Distanța dintre piciorul din față și cel din spate în mers. – 2. Posibilitate, mijloc de a obține ceva. Lat. passus (Pușcariu 1276; Candrea-Dens., 1345; REW 6271), cf. it., port. passo, fr., prov., cat. pas, sp. paso, alb. pas (Philippide, II, 650). – Der. păsa, vb. (înv., a merge), probabil direct din lat. passare (Pușcariu 1278; Candrea-Dens., 1346), cf. it. passare, prov., sp. pasar, fr. passer, port. passar, azi doar în expresia pas(ă) de „în nici un fel, în nici un chip”, cf. fr. pas negativ; păsui, vb. (a da răgaz, a amîna); păsuială, s. f. (așteptare, amînare); păși, vb. (a face pași, a merge; a avansa, a progresa); propăși, vb. (a progresa), format după lat. progredi; propășire, s. f. (progres); propășitor, adj. (progresiv); depăși, vb. (a trece, a exceda), după fr. dèpasser. Der. neol. pas, s. n. (trecătoare), din fr. pas; pasă, s. f., din fr. passe; pasaj, s. n., din fr. passage; pasa, vb., din fr. passer; pasager (var. pasajer), s. m.; paspoal, s. n., din fr. passe-poil; pașaport, s. n., din fr. passeport, cf. mr. pasaporte (< it.), ngr. πασαπόρτο, tc. pasaport (ș nu e clar; influența rus. pášport nu e sigură, avînd în vedere accentul); pașaportar, s. m. (supus străin); pașuș, s. n. (Trans., Olt., înv., pașaport), din mag. passzus (Gáldi, Dict., 150). – Cf. răspas.

păs (păsuri), s. n. – Greutate, neliniște, povară. Lat. pensum „povară” (Pușcariu 1279; Candrea-Dens., 1348; REW 6394), cf. it., sp., port. peso, prov., cat. pes. Semantismul este normal, cf. sp. și Bogrea, Dacor., IV, 411. – Der. păsa, vb. (a cîntări, a împovăra, a copleși; a durea, a supăra; a avea importanță, a îngrijora), direct din lat. pensare (Pușcariu 1277; Candrea-Dens., 1347; REW 6391), cf. it. pesare, prov., sp., port. pesar, fr. peser (pentru ultimul sens, cf. calabr. mi pisa „îmi displace”); nepăsare, s. f. (indiferență, apatie); nepăsător, adj. (indiferent, impasibil); pasă-mi-te, adv. (după cîte se vede), formație obscură, pe care Candrea o deduce din îmi pasă „mă privește”, cu suf. bg. -mi-te, explicație aparent insufientă. – Cf. apasa.

pașă (-și), s. m. – Titlu dat în Imperiul Otoman unor înalți funcționari. – Var. pașă, înv. pașa, pl. pașale. Mr. pășe, pașă, megl. pașă. Tc. pașa, pl. pașalar (Șeineanu, II, 285; Lokotsch 1640), cf. ngr. πασιά, πασᾶς, alb., bg., sb. paša, it. pasciá, fr. pacha, sp. bajá. – Der. pașalîc, s. n. (provincie guvernată de pașă), din tc. pașalik, cf. ngr. πασαλίϰι; pășie, s. f. (demnitate de pașă); pășoaie, s. f. (nevastă de pașă). – Cf. bulibașe, delibașe.

pașă s. f. – Varietate de stuf (Carex riparia). Bg. paša „pășune” (Candrea).

pazvan (-ni), s. m. – Gardă, strajă. – Var. pazavan. Tc. pazvand (der. din per. bazou bend „brățară”, propusă de Bogrea, Dacor., III, 734, pare greșită). – Der. Pazvante (var. Pazvanoglu), s. m. (pașa din Vidin răsculat contra sultanului turc în 1797; simbol de învechit și perimat), din tc. Pazvant-Oglu „fiu de ostaș de gardă”; pazvangiu, s. m. (soldat din trupele lui Pazvant-Oglu; tîlhar, hoț).

a arunca pisica (moartă) în ograda altcuiva expr. a da vina pe altcineva; a pasa răspunderea altcuiva

ete fleoșc! / pula! / scârț! interj. (vulg., obs.) 1. nu-mi pasă! 2. nu sunt de acord! 3. nu cred!

ALI PAȘA din Tepelenë, pașă de Ianina (1788-1822). S-a declarat independent față de Poarta Otomană (1819). Și-a extins autoritatea asupra unui terit. care cuprindea părți din Grecia și Albania; asediat de turci în Ianina, a fost învins și ucis.

ARABI-PAȘA, Ahmed (1841-1911), ofițer egiptean. Conducător al mișcării de eliberare națională (1879-1882) de sub dominația engleză.

BABADAG 1. Podișul Babadagului, pod. în Dobrogea de Nord, cu direcția interfluviilor NV-SE, între rîurile Taița (la N) și Slava (la S), format din depozite cretacice marno-grezoase. Alt. med.: 250 m; așt. max.: 401 m. 2. Liman fluvio-marin în N pod. cu același nume, la V de L. Razim; 24,7 km². În el se varsă rîurile Taița și Taița. Ad. max.: 3,5 m. Bază piscicolă. 3. Oraș în jud. Tulcea, situat în Pod. Babadagului, în apropierea lacului cu același nume; 10.434 loc. (1991). Expl. de gresii și calcare. Ind. alim. (produse lactate, zahăr) și de prelucr. a lemnului ( mobilă). Geamie și monumentul funerar al lui Sari Saltîc (sec. 15), mausoleul lui Ali-Gaza Pașa (sec. 17), casa Panaghie (sec. 19). Atestat din sec. 13, prin 1330 a fost vizitat de Ibn Battuta.

BARBAROSSA, porecla a doi celebri pirați algerieni; Arudj (c. 1473-1518) și fratele său, Khair ed-Din (Chaired-din) (c. 1466-1546), comandant (capudan-pașa) al flotei otomane.

NU-MI PASĂ! ete fleoșc! / pula! / scârț!, etete!, mă doare-n cot! / cur! / pix! / șpiț!, mi se rupe!

ȘEF DE BANDĂ caid, capelmaistru, carete, călifar, faraon, jupânar, mahăr, naș, pașă, regizor, shogun, staroste.

mă doare-n cot! / în cur! / în pix! / în șpiț! expr. nu-mi pasă!

mi se rupe! expr. nu-mi pasă!

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Am auzit că ai o furcă de aur (CREANGĂ). ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul este un abstract) Avea o părere proastă despre el (CAMIL PETRESCU). ◊ (În locuțiuni verbale) A avea asemănare = a se asemăna. A avea (de) bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. ◊ (Complementul indică un raport social) A avea un șef energic. ♦ A fi autorul a... Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice „Nițu vine” Are-un galben de la mine (TEODORESCU). 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit? (SADOVEANU). ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). ♦ A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 3. A fi compus din..., alcătuit din... Blocul are două corpuri. ♦ A fi înzestrat sau prevăzut cu ceva. Șapca are cozoroc. A avea talent. ♦ A conține, a cuprinde. Cartea are ilustrații. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe (COȘBUC). ◊ Expr. A avea pe cineva la mînă = a avea pe cineva în puterea sa (știind despre el lucruri compromițătoare). A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) = a fi în legătură, în relații cu cineva (sau cu ceva). A avea drag pe cineva sau (refl.) a se avea drag cu cineva = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea palton de blană. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vîrstă etc. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 6. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întîmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întîmplat nici un rău; b) n-are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). 7. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... A avea o idee. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! (CREANGĂ). b) (În formă negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace (EMINESCU). ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît! = fă cum vrei! treaba ta!; încearcă! c) (În formă negativă) A nu putea să... N-am a mă plînge de nimic (ISPIRESCU). d) (Rar) A fi în drept; a i se cuveni. Să faci tocmeală... să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu (CREANGĂ). 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., cînd..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Ea-i răspunde: n-am ce face (ALECSANDRI). ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să mă hrănească (ISPIRESCU). III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Bine ați venit sănătoși! (ISPIRESCU). 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut merge. 3. (Servește, urmat de conjunctiv, la formarea unui viitor popular și familiar) În van aveți să mă chemați (SADOVEANU). 4. (În construcții perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici avea să se ridice o fabrică. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

a pasa mingea expr. (pub.) a se eschiva, a se fofila; a evita să-și asume răspunderea.

pașă, pașale s. n. (intl.) șeful unei bande de infractori.

CĂLUGĂRENI 1. Com. în jud. Giurgiu, situată la confluența Neajlovului cu Cîlniștea; 6.832 loc. (1991). Aici, la 13/23 aug. 1595, armata Țării Românești, condusă de Mihai Viteazul, a repurtat o strălucită victorie asupra armatelor turcești comandate de Sinan-Pașa.În amintirea acestei victorii, la C. a fost ridicat un monument. 2. Com. în jud. Prahova; 1.672 loc. (1991).

CERCHEZ, Mihail Cristodulo (1839-1885, n. Bîrlad), general român. În timpul Războiului pentru Independență a participat la luptele de la Plevna (aug.-nov. 1877), unde Osman Pașa i-a predat sabia; s-a distins la Smîrdan și Vidin.

CAPUDAN s. m. (Turcism înv., în expr.) Capudan-pașa = comandant al flotei turcești. – Tc. kaptan[pașa].

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului-major și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau din aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întîi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. Căpitan de vas (sau de șlep, de remorcher) = persoană care conduce un vas (sau un șlep, un remorcher). Căpitan de port = comandant însărcinat cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 2. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpitan de poștă = administratorul unei poște. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). 3. (Sport) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul unei echipe. – It. capitano.

ZOR² s. n. 1. Activitate însuflețită, grabă mare, urgență, febrilitate; sîrguință, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Cu zorul = cu forța. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna pe cineva să facă ceva. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forța (pe cineva). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a se necăji. 2. Necesitate, nevoie; strîmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecît; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Tc. zor „silă, forță; sudoare”.

BEILERBÉI (BEGLERBÉG) (< tc.) s. m. Guvernator general al unei provincii din Imp. Otoman, având rangul de pașă cu trei tuiuri.

CHEHAIA, chehaiele, s. f. (Înv.) 1. Slujbaș vamal; șef de poștă. 2. Intendent al vizirului sau al unui pașă turc, însărcinat cu inspecția curții acestora. 3. Reprezentant al domnilor romîni pe lîngă Poarta otomană. – Tc. kehaya.

wahhabiți s. m. pl. Adepți ai unei secte islamice, întemeiată de Muhammad ibn al-Wahhab (1703-1791), care propovăduiesc un monoteism rigid și au desfășurat chiar o activitate violentă. Ocupând întreaga Arabie, inclusiv Mecca și Medina, și distrugând monumente și chiar mormântul lui Mahomed, au fost înfrânți de Ali, pașă al Egiptului, în 1818. Secta lor a fost numită și „protestantismul islamului”, datorită năzuinței sale de a dărâma tot ce era clădit pe islamism și pe tradiție. – Din Wahhāb (n. pr.).

pasa, pasez v. t. 1. a da / a ceda cuiva ceva 2. a transmite altcuiva

adultiza vb. I A avea un comportament de adult ◊ „Prins de niciodată încheiatele încurcături prea «adulte», am trecut în goana calului pe lângă 1 Iunie. Firește, copiilor nici că le pasă. Între noi fie vorba, adultizează și ei destul.” R.l. 12 VI 82 p. 2 (din fr. adultiser; MNC 1982)

timing s. (cuv. engl.) Alegerea momentului sau a cadenței potrivite în desfășurarea unei acțiuni, a unui joc sportiv etc. ◊ „Prestând un joc în adâncime, punând mingea în joc cu un «timing» aproape fără cusur, el și-a ținut adversarul pe fundul terenului sau l-a atras la fileu pentru a-l pasa.” R.l. 20 VII 74 p. 5. ◊ „[Schimbările trebuie] să fie treptate și să se respecte un anumit timing al derulării lor.” ◊ Rev. 22 18/94 p. 11 [pron. taiming] (cf. fr. timing; CD; DMN 1962)

KARA MUSTAFA-PAȘA (MAKTUL MUSTAFA) (1634-1683), mare vizir al Imp. Otoman (1676-1683). A condus armata turcă la asediul Vienei (iul.-sept. 1683), unde a fost înfrânt de armata polono-germană, condusă de Jan Sobieski și Carol de Lorena. Decapitat din ordinul sultanului Mehmed IV.

-bașá (turc. bašy, șef. V. baș). În timpu Turcilor, particulă care se punea după numele uneĭ meseriĭ ca să arate șefia saŭ prioritatea: bacál-bașa, ceauș-bașa (șefu ușieri-sultanului), hahám-bașa. Acestea eraŭ masculine fără pl., gen al luĭ, saŭ, acc. -bașá, puteaŭ fi și feminine, ca pașa, pașale.

beglerbéĭ și beĭlerbéĭ m., pl. tot așa (turc. = „beĭu beilor”). Guvernator general al uneĭ mari provĭnciĭ turceștĭ (egal cu viziru saŭ cu pașa cu treĭ tuĭurĭ), ca beglerbeĭu Rumeliiĭ saŭ al Anadoluluĭ.

beĭ m. (turc. beĭ. V. beg). Guvernator al uneĭ provinciĭ saŭ al unuĭ oraș turcesc (cu rol de pașă cu un singur tuĭ). Titlu dat de Turcĭ domnilor româneștĭ. Titlu onorific maĭ mic decît decît pașă (care se dă numaĭ Turcilor). La arșic (în Munt. vest), partea în formă de S, numită și domn (opusă armașului. V. sicĭ).

apóĭ adv. (lat. ad, la, și post, pe urmă, după. V. poĭ). Pe urmă, după aceĭa: a venit, și apoi s’a dus. Din apoĭ, de dinapoĭ, posterior: partea din apoĭ, partea din apoĭa caseĭ. V. ainte). De apoĭ, ultim: ziŭa, vremea, judecata de apoĭ. În cea de apoĭ (Let.), în cele din urmă, în sfîrșit. Ș’ápoĭ (din și apoĭ), și dacă, chear așa să fie, nu-mĭ pasă, și ce e cu asta? De ex.: Te va prinde! Ș’apoĭ! Apoĭ de! Apoĭ dă! loc. care arată încurcătura saŭ ironia: Te-am prins, hoțule! Apoĭ dă! Ĭartă-mă și dumneata! D’apoĭ cum (din da, dar apoĭ cum), dar cum, poĭ dar, poĭ cum alt-fel? De ex.: Te ducĭ și tu? D’apoĭ cum?! (adică: „se’nțelege că mă duc!”). D’apoĭ cum nu?! dar cum nu, poĭ cum alt-fel (ironic orĭ serios): L-aĭ prins? D’apoĭ cum nu?! (adică: „se’nțelege!”). Maĭ apoĭ, maĭ pe urmă. Adj. Cel din urmă: mulțĭ vor fi întîiĭ și apoiĭ întîiĭ (Cor.).

beșleágă f., ca pașă orĭ slugă pl. egĭ (turc. bešli-aghasy). Vechĭ. Căpitan de beșliĭ (care eraŭ cîte unu’n fiecare județ, ĭar cel din Iași și București se numea baș-beșleagă). Azĭ. Iron. (supt infl. altor cuvinte și a sufixuluĭ, nu fiindcă aceștĭ căpitanĭ ar fi fost de obiceĭ oamenĭ bătrînĭ). Babalîc, baccea, hodorog.

atît, f. -a (îld. -ă) adj. indef., gen. inuz. atîtuĭ, atîteĭ, pl. atîțĭ, atîtea (îld. atîte), gen. m. f. atîtor (lat. eccum tantum, „ĭaca atît”, de unde s’a făcut ecutînt, acutînt, ahtiniu, cum zic Macedoneniĭ, apoĭ atînt, cum se maĭ zice’n Serbia, la Țîrnareca, și de aci atît pin infl. luĭ tot din tot atît). Așa de mare orĭ de mult, în cutare cantitate: atîta (îld. atît) om, atît vin, atîta pîne. atîțĭ(a) oamenĭ, așa de mulțĭ oamenĭ, foarte mulțĭ. Vechĭ: atîta om s’a strîns (Nec.), așa de mulțĭ oamenĭ s’aŭ strîns. Atîta răŭ (subînț. să am eŭ), nu-mĭ pasă: atîta răŭ cît se sperie lupu de pelea oiĭ! Atîta pagubă (subînț. să am eu), nu-mĭ pasă: S’a supărat? Atîta pagubă! Prov. Cîte bordeĭe, atîtea (îld. atîte) obiceĭe. Adv. atît (vest) și atîta (est), așa de mare, de mult: atît de milos, atît de bine, atît vă daŭ, atît știŭ, atît (adică: timp, vreme) aĭ lipsit. Atît (orĭ cu atît) maĭ bine, maĭ răŭ, arată o satisfacțiune orĭ un regret. Corelativ: atît (vest), atîta (est) cît vreĭ.

bímbașa m., gen al luĭ, pl. inuz. ar fi -și (turc. bin-bašy, maĭor, d. bin, o mie, și bašy, șef. V. baș, bulibașa, pașa). 1800-1850. Maĭor (nu „colonel”, care e miraláĭ): vestitu bimbașa Sava. Azĭ. Fam. Adv. A ședea bimbașa (orĭ și bimbaș), a ședea ca un șef și a porunci. V. lăstun și (peste) picĭor.

bindisésc și -xésc și (maĭ vechĭ) beendisésc v. intr. (ngr. gentizo, pron. -ndizo, aor. ebegendisa, catadixesc, d. turc. beĭenmek, aor. begendy; a.î.; bg. beendisvam și bendisam). Mold. Îmi pasă, mă sinchisesc: nu bindisea de nimic. – Și pindisesc (Btș.) În Munt. mă bind-. V. bindesc și teșesc.

HᾹJJ ’Umar, al- (’Umar ibn Sa’id Tal) (1797-1864), conducător militar arab. Desemnat de viceregele Egiptului, Ibrahim Pașa, calif al Africii Negre. A convertit, cu forța, la islamism mari regiuni din centrul Africii. Imperiul creat de el a fost anexat de francezi (1897).

capitán-pașá și capudan-pașá m. fără pl., gen. al luĭ, saŭ f. ca pașa (turc. kapudan- și kaptan-paša). Vechĭ. Amiral turcesc.

capudán-pașá, V. capitan-pașa.

!capudan-pașa s. f. art. capudan-pașaua, g.-d. art. capudan-pașalei, pl. capudan-pașale, art. capudan-pașalele

cărúță f., pl. e (lat. carrúcea, d. carrúca și carrúcha, căruță; it. carrozza). Ghĭocĭ, car maĭ mic (c’un cal saŭ cu doĭ) p. oamenĭ saŭ marfă. Trăsură ordinară. Trăsurică poștală. Conținutu uneĭ căruțe: o căruță de nisip. Prov. Nicĭ în car, nicĭ în căruță, nicĭ în teleguță, se zice cînd cuĭva nu-ĭ place ceva în nicĭ un fel. Scîrba mea și patru banĭ și-o căruță de Jidanĭ, se zice ironic în loc de „atîta pagubă, nu-mĭ pasă”! V. brișcă, daradaĭcă.

cheháĭ și (maĭ noŭ) chiháĭ m., și chehaĭá și (maĭ noŭ) chihaĭá f., pl. ĭele (turc. kehaya și kĭaĭa, d. pers. kethuda, stăpînu caseĭ [ket, casă, și huda, stăpîn]. Vechĭ. Intendentu unuĭ vizir saŭ al unuĭ pașă. Capuchehaĭ. Ceauș, șef peste zece soldațĭ (Bălc. Chehaĭa-beĭ, al doilea comandant al ĭenicerilor. Comandantu general al oștiĭ turceștĭ pornite contra zavergiilor la 1821. Azĭ. Mold. Chiháĭe (f., ca slugă, pl. ăĭ). Șef de pădurarĭ. Pin Pt. și cheĭá (f.), intendent la vie.

RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENȚĂ (1877-1878), război împotriva turcilor, care a avut drept consecință recunoașterea pe plan internațional a independenței României. Ca urmare a necesităților istorice și în împrejurările favorabile create de răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), Bulgaria (1876) și declanșarea unui război ruso-turc (1877), România și-a proclamat independența de stat (9/21 mai 1877). Conform convenției româno-ruse din 4/16 apr. 1877, armata rusă a trecut prin România și a ocupat linia Dunării până la Olt, iar armata română a fost concentrată în S Olteniei. În iun. trupele rusești au trecut Dunărea, începând operațiunile militare pe terit. Imp. Otoman, Rezistența lui Osman Pașa la Plevna a oprit armata rusă, determinând, la cererea Rusiei, participarea armatei române la război cu Diviziile III și IV și o divizie de rezervă, având un efectiv total de c. 38000 oameni și 108 tunuri. După lupte grele în care armata română, cu prețul unor mari sacrificii, a cucerit reduta Grivița I (30 aug./11 sept. 1877), cetatea Rahova (9/21 nov. 1877), Plevna a fost silită să se predea prin eforturile unite ale trupelor ruso-române la 28 nov./10 dec. 1877. Căderea Plevnei a dus la precipitarea evenimentelor militare. Trupele române asediază Vidinul, iar cele ruse se îndreaptă spre Constantinopol, în apropierea căruia ajung în ian. 1878. După cucerirea orașelor Filipopol și Adrianopol, Turcia cere armistițiu (23 ian./4 febr.). Independența de stat a României a fost recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San Stefano și Congresul de la Berlin. În același timp, prin Tratatul de pace de la Berlin, s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogei – străvechi terit. românesc ce fusese cotropit de turci în 1417. Concomitent, cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), care fuseseră restituite Moldovei în 1856, sunt anexate din nou Rusiei.

buĭurdíŭ n., pl. urĭ (turc. buĭurdu). Vechĭ. Ordin scris de un pașă, de vizir saŭ de domn. – V. firman.

REȘID PAȘA, Mustafa (1800-1858), diplomat și om politic turc. Mare-vizir al Imp. Otoman (1846-1848, 1848-1852, mart.-aug. 1852, 1854-1855, 1856-1857, 1857-1858). Unul dintre inițiatorii Tanzimatului. A fost favorabil unirii Moldovei și Țării Românești, urmărind crearea unui „stat-tampon” între Turcia și Rusia. Favorabil unei apropieri de Franța și Marea Britanie.

conác n., pl. e (turc. konak, popas, d. konmak, a mînca, a poposi; ngr. konáki, alb. bg. konák). Stațiune, popas, loc de oprire (han, stațiune postală [odinioară] ș. a.). Rezidența unuĭ vizir saŭ unuĭ pașă (V. beĭlic). Rezidența unuĭ ispravnic (V. tact 2). Curtea (casa) boĭeruluĭ la moșie (sud). Timpu zileĭ pe la 9 dimineața și pe la 2 după amează (cînd lucrătoriĭ de la cîmp se odihnesc). Distanța între doŭă conace (loc saŭ timp): cale de treĭ conace, ziŭa de muncă are treĭ conace (de la 4-9, de la 9-2 și 2-7). A face conac, a poposi. V. mansiune.

delibáșă m., pl. șĭ (turc. dely-bašy). Comandantul deliilor. – Și -șá, pl. ale, ca pașa, adică fem.

OSMAN NURI PAȘA (supranumit Al Ghazi) (1832-1900), general turc. Participant la Războiul Crimeii. A înăbușit răscoalele din Creta (1866-1869) și din Serbia (1876). Comandant al armatei turcești care apăra Plevna (1877), asediată de trupele româno-ruse (după o apărare de cinci luni, a fost nevoit să se predea). Ca ministru de Război (1878-1885), a reorganizat armata; a condus campania împotriva Greciei (1897).

OZON, Titus (1925-1996, n. București), fotbalist român. Unul dintre jucătorii de legendă ai fotbalului românesc, s-a remarcat prin driblingul derutant și eficiența paselor. Golgeterul Diviziei A în 1952 și 1955. Selecționat de 22 de ori în naționala României.

LEGIUNEA ARABĂ, organizație militară arabă creată, în 1921, din inițiativa Marii Britanii, pentru a apăra emiratul Transiordaniei. Din 1939 până în 1956, a fost condusă de Sir J.B. Glubb (Glubb pașa), care a intervenit în primul război israeliano-arab (1948-1949). Regele Hussein l-a înlăturat și expulzat pe Glubb pașa și a transformat L.A. într-un corp militar, care a constituit baza armatei regale iordaniene.

MAHMUD, numele a doi sultani otomani: M. I. (1730-1754). A purtat războaie cu persanii (1730-1736 și 1743-1746) și a încheiat victorios, prin Pacea de la Belgrad (1739), războiul împotriva Austriei și Rusiei (1736-1739). A încurajat dezvoltarea artelor. M. II (1808-1839). În timpul său au avut loc două războaie cu Rusia (1806-1812 și 1828-1829) încheiate cu tratatele de pace de la București (1812) și Adrianopol (1829), în urma cărora au fost zdruncinate pozițiile Imp. Otoman în Balcani și în Orientul Apropiat. A desființat corpul ienicerilor și a instituit armata regulată (1826). A înfrânt unele mișcări feudale (răscoala lui Ali pașă de Ianina, și cea a lui Mehmet Ali, vicerege al Egiptului). În 1829, în urma Războiului de eliberare a grecilor (1821-1829), a fost silit de Marea Britanie, Franța și Rusia să recunoască independența Greciei.

2) fíe conj. (conj. d. sînt). Orĭ, saŭ, indiferent dacă: toțĭ oameniĭ, fie tinerĭ, fie bătrînĭ. Interj. Și dacă, nu-maĭ pasă, primesc, admit: Fugĭ, că te vede! – Fie!.

RUSTEM-PAȘA (c. 1500-1561), mare vizir și istoric otoman, de origine bosniac. Cronica sa, „Istoria dinastiei Osmane”, înfățișează istoria otomană de la începutul sec. 13 până în 1561. Cuprinde informații referitoare la istoria Țărilor Române.

SAID-PAȘA, Muhammad (1822-1863), vicerege al Egiptului (1854-1863). A concesionat, în 1854, omului de afaceri francez Ferdinand de Lesseps, construirea canalului Suez; a promovat o politică prooccidentală. A inițiat un vast program de reforme (introducerea proprietății private asupra pământului, înlocuirea impozitului în natură cu cel bănesc, instituirea libertății comerțului, deschiderea de școli și de instituții culturale).

SAID-PAȘA, Halim (1863-1921), om politic turc. Mare vizir al Imp. Otoman (1913-1917). Deși a semnat un tratat de alianță cu Germania, s-a opus intrării în Primul Război Mondial. Asasinat.

SINᾹN, Mi’mar (1489-1588), arhitect turc. Considerat cel mai mare arhitect al țării sale, a fost în serviciul casei imperiale otomane, realizând numeroase edificii religioase (moscheile Süleymaniye, Rüstem Pașa, Șehzade la Istanbul, Selimiye, la Edirne).

SINᾹN PAȘA (?-1596), mare vizir al Imp. Otoman (1580-1596, cu întreruperi). Conducător al armatei turcești înfrânte de Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (15-/25 oct. 1595).

LÜTFI (Hadji Lütfi-pașa bin Abdel-Muin) (?-c. 1562), om de stat, cărturar și istoric turc. Mare-vizir (1539-1541). L-a însoțit pe sultanul Soliman Magnificul în campania din Moldova (1538). Scrierile sale „Asafname” și „Tevarih-i Al-i Osman” cuprind și informații privitoare la istoria românilor.

habár și (maĭ rar) habér n., fără pl. (turc. [d. ar.] haber, pop. habar; ngr. habári și habéri). Fam. A avea habar de ceva, 1) a fi informat, a ști: habar n’am de ce s’a întîmplat, 2) a-țĭ păsa, a te îngriji: tu plîngĭ, și el habar n’are. Fără habar, fără grijă, cu nepăsare: Habar de grijă n’am, 1) nu știŭ, 2) nu-mĭ pasă. Cum țĭ-e habaru? (Rar), cum merge treaba, cum te afli? V. hibă.

MARCELLO, familie nobiliară venețiană. Mai importanți: 1. Lorenzo M. (1603-1656), comandant al flotei care a învins-o pe cea otomană, condusă de Sinan Pașa, la Dardanele; a murit în timpul bătăliei. 2. Alessandro M. (1684-1750), compozitor. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Concertul pentru oboi și orchestră în re minor”, transcris de Bach pentru clavecin. 3. Benedetto M. (1686-1739), compozitor. Frate cu M. (2). Carieră de avocat, de muzician și de scriitor. Lucrări instrumentale și vocale extrem de elaborate, caracteristice pentru apogeul barocului italian („Concerti a conque”, culegerea de parafraze după psalmi, „Estro poetico armonico”, oratorii, mise, opere, muzică de cameră).

híbă f., pl. e (ung. hiba, a. î., de unde și slovac. rut. hiba, Bern. 1, 412). Trans. Rar în Mold. Munt. Defect, cusur. Neajuns, neplăcere: cu el n’am hibă. Grijă, habar, păsare: n’am hibă (nu-mĭ pasă), am o hibă (am o grijă). – În Ĭal. ibă.

EMIN PAȘA, Mwehmed (pe numele adevărat Eduard Schnitzer) (1840-1892), explorator și administrator german. Guvernator (din 1878) al provinciei Equatoria – Sudan. A luptat împotriva insurgenților mahdiști. Asasinat.

ENVER PAȘA (1881-1922), general și om politic turc. Unul dintre conducătorii mișcării „junilor turci” (1908) și membru al triumviratului care a condus de facto Imp. Otoman (1913-1918). După 1918 a fugit din țară, participând la acțiuni militare în Caucaz; ucis în timpul unei ciocniri cu un detașament al Armatei Roșii.

2) *impórt și éz, a -á v. tr. (lat. importare. V. export, port). Aduc în țară mărfurĭ din străinătate. Fig. Introduc în uz: a importa o modă. V. impers. (numaĭ forma import). A avea importanță, a fi interesant: acest lucru nu importă saŭ nu mă importă. Ce te importă? ce te interesează? ce-țĭ pasă?

ispás n., pl. urĭ (vsl. *is-pasŭ, d. is-pasti [-pašon] și ispasati, a paște tot, a te sătura, și [*fig.] a termina, a expia; pol. ispas, ispasz, spas, pagubă cauzată de vite. V. po-pas, pașă 2, spăsesc). Sărbătoarea înălțăriĭ luĭ Hristos. Vechĭ. Despăgubire, ispașă.

FUAD-PAȘA, Mehmet (1815-1869), om politic turc. Comisar în Principatele Române în 1848; a condus acțiunea de înăbușire a Revoluției din Țara Românească și de restaurare a regimului regulamentar.

DOBRIN, Nicolae (1947-2007, n. Pitești), fotbalist român. Component al echipei F.C. Argeș peste 20 de ani. Titlul de cel mai bun fotbalist al României în anii 1966, 1967 și 1971. Maestru al driblingului, al execuției pasei și al loviturii libere.

mataragíŭ m. (turc. matarağy). Subofițer din alaĭu unuĭ pașă, uneorĭ avînd și rolu de calăŭ. Un fel de medelnicer al domnilor Fanarioțĭ.

măcár (vest) și macár (est) adv. (ngr. makári, magári, o dacă, bine ar fi dacă; alb. bg. makár, d. turc. cum. magar, care vine d. pers. magar, din ma, nu, și agar, o dată. D. ngr. vine it. macári, azĭ magári, o dacă!). Barim, încaltea, cel puțin: dă și tu măcar un franc! Nicĭ măcar, nicĭ chear: N’avem frică De nimică, Nicĭ măcar De cîrcserdar (P. P.) Măcar de (orĭ măcar să), chear de (orĭ chear să): voĭ pleca măcar de ar ploŭa. Măcar de ar ploŭa, măcar să ploŭă, bine ar fi să ploŭă, o dacă ar ploŭa: Loc. conj. Măcar că, cu toate că, deși: măcar că ploŭă, tot voĭ pleca; măcar să ploŭă, tot voĭ pleca. (Și izolat cu conj.: Nu te duce, că va ploŭa! – Măcar! adică: „Și dacă! Nu-mĭ pasă!”). – Vechĭ saŭ rar (conj.): măcar și, chear dacă, deși: măcar și este. Măcar-cine, -ce, -cît, -unde ș. a., orĭ-cine, -ce. -cît. -unde ș. a. Măcar cum, orĭ-cum, în nicĭ un caz, de loc. Vechĭ și măcară. V. săvaĭ și acar 3.

LAKEMAN [léikmən], Stephen Bartlett (1823-1897), ofițer și diplomat britanic. A servit în armata turcă sub numele de Mazar-Pașa. După 1850 s-a stabilit la București; în casa lui s-a constituit, în 1875, coaliția grupărilor liberale („coaliția de la Mazar-Pașa”), nucleul Partidului Liberal.

LEPANTO, vechea denumire a orașului Návpaktos din Grecia, pe țărmul de N al G. Corint. – Bătălia de la ~, aici, în apropiere de L., într-o mare bătălie navală, flota venețiano-spaniolă, cu sprijin din partea Papalității, condusă de Don Juan de Austria, a înfrânt (7 oct. 1571) flota otomană, condusă de Ali Pașa și de Uluj Ali.

mí-te adv. (din mi și te în mi te întreb. Și bg. sîrb. în koğamiti, cogeamite. V. pasă-mi-te și lehamite). Vest. Numaĭ în loc, dar mi-te = dar încă: Acela n’a putut, cu toate că era mare. Dar mi-te acesta! V. pasă-mi-te.

MATEI BASARAB, domn al Țării Românești (1632-1654) din familia Craioveștilor. După o lungă carieră de mic dregător (1593-1927), ajuns mare agă (1627-1630), fuge în Transilvania devenind pretendent domnesc (1630-1631); ocupă domnia, după mazilirea lui Leon Vodă, cu sprijinul lui Gheorghe Rákóczi I, al lui Mehmed Abaza pașa de Silistra și al boierilor din dreapta Oltului care l-au „domn”. A dus o politică internă echilibrată față de toate categoriile sociale, a întărit armata, sporind numărul slujitorilor de țară și străini, și al roșiilor, însă a sporit fiscalitatea, introducând „sama talerului”, pentru a-și consolida visteria. În domeniul juridic a tipărit Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea legii (1652). A sprijinit tiparul bisericesc în mai multe centre și învățământul superior la Târgoviște, dar mai cu seamă a fost cel mai mare ctitor și restaurator de biserici. M.B. a păstrat întotdeauna relații bune cu Poarta, prin mijloace diplomatice, dar vădind și fermitate militară (1636, 1637), gata însă pe ascuns să participe la proiecte de luptă antiotomană alături de popoarele sud-dunărene, de imperiali (1635), transilvăneni (1636) sau poloni (1647). Și-a bazat politica externă pe înțelegerile cu principii Gheorghe Rákóczi I (1633, 1635, 1636, 1640) și Gheorghe Rákóczi II (1650, 1651). A respins, cu sprijinul diplomatic al Porții și cel militar al principilor ardeleni, încercările lui Vasile Lupu de a-l înlocui în scaun cu fiul său Ioan (1637), apoi chiar de către domnul Moldovei, înfrânt la Nănișori-Ojogeni (1639) și ulterior la Finta (1653). Bătrân și rănit la Finta, M.B. n-a putut însă opri cele două valuri de mișcări sociale, având în frunte pe dorobanți și seimeni, de la mijlocul lui 1653 și din august 1653-apr. 1654; a murit la 9/19 aug. 1654 la curtea din Târgoviște.

MAZAR-PAȘA v. Lakeman, Stephen Bartlett.

mușír m. (turc. [d. ar.] müšir). Sec. 19. Pașă cu treĭ tuĭurĭ, generalisim.

MIDHAT PAȘA, Ahmed (1822-1883), om politic turc. Mare-vizir al Imp. Otoman (iul.-oct. 1872, 1876-1877). A încercat să modernizeze statul prin realizarea unor reforme liberal-moderate. Conducătorul mișcării „Noii osmani” pentru transformarea Imp. Otoman într-o monarhie constituțională. Autor al primei constituții turce (1876). Exilat în Arabia, a fost asasinat din ordinul sultanului Abdul-Hamid II.

MIHAI VITEAZUL, domn al Țării Românești (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1601) și al Moldovei (1600). Fiul lui Pătrașcu cel Bun. A urmărit întărirea autorității centrale și consolidarea autorității centrale și consolidarea pozițiilor acelei părți din boierime care îi era credincioasă, în frunte cu boierii olteni. A dat un așezământ prin care țăranii dependenți rămâneau pe moșiile unde erau stabiliți, stăpânii de la care fugiseră nemaiputându-i revendica. În condițiile existenței unei situații internaționale complicate, M.V., înzestrat cu un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianțelor, îmbinând talentul diplomatic cu acțiunea militară, a reușit să pună bazele unui sistem de alianțe antiotomane, capabil să ducă creșterea rolului Țării Românești pe plan extern. Începând războiul de eliberare de sub dominația Imp. Otoman (1594), a atacat cetățile stăpânite de turci pe linia Dunării și apoi a înfrânt câteva oști tătărești și turcești la Putinei, Stănești și Serpătești (1595). Grație atât însușirilor sale de mare strateg, cât și vitejiei și spiritului de eroism, M.V. a învins marea oaste otomană, condusă de Sinan Pașa la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (oct. 1595). Prin victorioasele campanii antiotomane întreprinse la S de Dunăre (1596, 1598), a încurajat rezistența popoarelor de aici, care năzuiau dobândirea eliberării lor de sub dominația Porții. În 1599 l-a învins pe voievodul Andrei Báthori la Șelimbăr și a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, și pe Moldova, realizând prima unire politică a celor trei țări române, intitulându-se „domn al Țării Românești, al Transilvaniei și a toată țara Moldovei”. Deși unirea realizată de M.V. nu a putut dăinui în condițiile istorice din acel timp, ea a reprezentat o expresie firească a legăturilor neîntrerupte – umane, politice, economice, culturale și militare – existente de-a lungul veacurilor între cele trei țări românești. Biruit la Mirăslău (sept. 1600) de nobilimea maghiară, ajutată de imperiali și apoi de poloni, care, ocupând Moldova au pătruns și în Țara Românească, a fost nevoit să se apeleze la ajutorul împăratului Rudolf II. Dar, după ce, împreună cu generalul Basta, a înfrânt armata nobiliară la Guruslău (1601), a fost asasinat (9/19 aug. 1601). A ctitorit cea de-a doua biserică a Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia. Considerat în epocă, potrivit mărturiilor externe, ca fiind „unul dintre cei mai viteji, puternici, valoroși și înțelepți principi”, M.V., prin opera sa, a întruchipat pentru generațiile ce i-au urmat, simbolul luptei pentru independență și unitate, iar programul său politic și militar a avut un rol covârșitor în formarea conștiinței unității de neam și de limbă a poporului român.

págubă f., pl. e (vsl. bg. rus. páguba. V. deșu-gubină, guban). Daună, stricăcĭune: focu, seceta, ploaĭa a cauzat marĭ pagube. Perdere: din acest negoț m’am ales cu o pagubă de 20,000 de francĭ. Atîta pagubă! saŭ pagubă’n cĭupercĭ! nu-mĭ pasă! puțin îmĭ pasă!

4) pas, a păsá v. intr. (lat. passare, d. passus, pas; it. passare, pv. sp. pasar, fr. passer, pg. passar, a trece. V. pășesc). Vechĭ. Numaĭ pasă, păsăm, păsațĭ, mergĭ, să mergem, mergeți (du-te, să ne ducem, duceți-vă). Azĭ numaĭ pasă (prescurtat și pas): Pasă, ceată călătoare (Al.), mergĭ, du-te, trecĭ, ceată călătoare; pas’ de zi o vorbă, pas’ de te du (încearcă să zicĭ o vorbă, să te ducĭ [dacă îndrăzneștĭ, dacă poțĭ]): pas’ să țĭ-o plătească (Nec. 2, 186). V. pasă-mi-te.

1) pásă v. intr. (lat. passare), V. pas 4.

2) pásă (îmĭ) v. intr. (lat. pensare). V. păs 2.

3) pásă f., pl. e (fr. passe). Barb. Șir de cîștigurĭ la joc.

pásă-mi-te saŭ pasămite adv. (d. pas 4. V. mi-te). Vest. Fam. Cînd colo, în realitate, după cum văzuĭ: pasă-mi-te, el murise! El murise, pasă-mi-te!

pașalíŭ m. (turc. pașalü). Vechĭ. Om din tovărășia unuĭ pașă.

pașalîc n., pl. urĭ (turc. pašalyk). Titlu de pașă. Provincie guvernată de un pașă, vilaĭet. Fig. Țară despotică.

1) páșă m., pl. pașĭ, gen. al pașiĭ și al luĭ pașa, și pașá f., pl. ale (turc. pașá = bașá, d. baș, cap. V. baș, bimbașa, bulubașă). La Turcĭ, guvernator militar al uneĭ provinciĭ. Titlu oficial al vizirilor și al înalților funcționarĭ, care primeaŭ ca semn distinctiv 2-3 coade de cal numite tuĭurĭ: Osman-pașa de la Plevna. Fig. Om arbitrar. A trăi ca un pașă, a trăi fericit, fără frică. – Vechĭ și un paș.

2) páșă f., pl. e (bg. páša = pasište, pajiște. V. ispașă). Ĭal. Br. Un fel de rogoz (scirpus maritimus) ale căruĭ rizome daŭ un excelent nutreț p. porcĭ.

pazvangíŭ și -antlîŭ m. (d. Pazvántoglu și -óglu [„fiŭ de pazvan”, fiind-că bunicul luĭ fusese păzitoru orașuluĭ Sofia], un German turcit care ajunsese pașă la Vidin și s’a răsculat contra sultanuluĭ devastînd amîndoŭă malurile Dunăriĭ de la 1797-1808. Numele luĭ, prescurtat în Pazvant și Pazvante, ajunsese sinonim cu „jăfuitor, hoțoman”. Azĭ, a fi din timpu luĭ Pazvante, înseamnă „a fi ridicul pin vechime”: o haĭnă din timpu luĭ Pazvante). Vechĭ. Soldat din oastea lui Pazvantoglu, cabadaiŭ. Fig. Jăfuitor, hoțoman. V. cîrjaliŭ, manaf, pașoptist.

NAHHᾹS PAȘA, Mustafā an (1876-1965), jurist și om politic egiptean. Unul dintre organizatorii partidului naționalist Wafd. Prim-min. (mart.-iun. 1928, ian.-iun. 1930; 1936-1937; 1942-1944; 1950-1952). Cunoscut pentru inițiativele sale de a limita puterile monarhului.

NAIMA, Mustafa (1655-1716), istoric turc. Cronicarul oficial al marelui vizir Silâhdar Ali Pașa (1709). Autor al cronicii „Tarih”, cuprinzând perioada 1591-1659.

2) păs orĭ pes (ca apes), a-țĭ păsa v. intr. (lat. pensare, a cîntări, a aprecia, d. péndere, pensum, a cîntări, a plăti, din răd. pend, pond [de unde și apes, pansez, pensiune, ponderabil; dispensez, speze]; it. pesare, a cîntări, și pensare, a cugeta; pv. pezar; fr. peser, a cîntări, și penser, a cugeta; sp. pg. pesar și pensar). Ob. numaĭ la pers. III sg. îmĭ pasă, îmĭ păsa, mĭ-a păsat, îmĭ păsase, îmĭ va păsa saŭ a să-mĭ pese, mĭ-ar păsa, a-țĭ păsa. Vechĭ. (Ps. S.). Pasă, apeasă. Azĭ. A-țĭ păsa de, a avea grijă, a te incomoda ceva, a te teme: nu-mĭ pasă de nimica, nu-mĭ pasă că vine dușmanu. – Part. și păsut (după durut).

NAMÏK, Kemal Mehmet (1840-1888), scriitor turc. A făcut parte din organizația „Junilor turci”; a întemeiat, împreună cu Ziya Pașa, ziarul „Hüriyet” („Libertatea”), publicat la Londra (1868-1870). Unul dintre reprezentanții importanți ai romantismului turc. Drame sociale și patriotice (Patria sau Silistra, „Sărmana copilă”). Romanul de analiză psihologică „Deșteptarea sau aventurile lui Ali Bey” este considerat primul roman turc modern. Versuri polemice; eseuri literare.

1) pășésc, -eáscă adj. Vechĭ. De pașă: poruncă pășească.

pășoaĭe f. Vechĭ. Soție de pașă.

OMER PAȘA (pe numele adevărat Mihail Lattas) (1806-1871), general turc de origine croată. A dezertat din armata austriacă trecând la islamism. Participant la înăbușirea Revoluției de la 1848 din Țara Românească, a comandat armata de ocupație din Principate. Comandant al armatei turce de pe frontul european în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), a participat la lupta cu rușii de la Oltenița (1853). Guvernator de Bagdad (1857-1859). A înăbușit răscoalele din Muntenegru (1862) și Creta (1867).

nepăsătór, -oáre adj. Adj. Căruĭa nu-ĭ pasă, indiferent. Negligent.

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

pot și (vest) pocĭ, putut, a puteá v. tr. (lat. pop. *póteo, *pŏtére îld. possum, posse, perf. pótui; it. posso, potère, vfr. poeir, nfr. pouvoir, sp. pg. poder. – Pot și pocĭ, poțĭ, poate, putem, putețĭ, pot; putem; putuĭ; putusem; să poată; putînd). Am posibilitate, îs în stare, am forța de, am mijlocu de: munca poate multe, te poțĭ duce, poțĭ să te ducĭ. Am influență, am trecere: a putea (subînț. face) mult pe lîngă cineva, a nu putea nimic. Am voĭe, mĭ-e permis: eŭ pot intra, dar tu nu. E în zadar, nimănuĭ nu-ĭ pasă: poțĭ striga cît vreĭ, poate să (= lasă să) protesteze mult și bine: e în zadar! Nu mă pot, 1. nu maĭ sînt în stare; 2. nu maĭ am nicĭ o putere, îs topit, cad, mor: nu maĭ pot de doru patriiĭ, de osteneală, de frig, de frică; 3. nu-mĭ pasă, îmĭ bat joc (iron.): Of! Nu maĭ pot de amenințările luĭ! A nu maĭ putea de bucurie, a fi foarte vesel. A se putea v. refl. 1. A fi posibil: se poate să vie, se poate întîmpla să vie. (V. poate), 2. a fi permis: Se poate? Se poate să intru? Asta nu se poate. Exclamativ: Se poate una ca asta? e posibil acest lucru?! Prov. Cine poate, oase roade, cine are ocaziune orĭ posibilitate, profită de ĭa.

*preocúp, a -á v. tr. (lat. praeóccupo, -áre. V. ocup). Umplu de grijă saŭ de interes: această idee mă preocupă. V. refl. Îmĭ pasă, mă îngrijesc de: nu mă preocup eŭ de asemenea lucrurĭ!

PLEVNA (PLEVEN), oraș în N Bulgariei, la 137 km NE de Sofia; 122,1 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Constr. de turbine și de mașini agricole; fabrici de ciment, cauciuc, zahăr, țigarete și conserve. Ind. petrochimică, de prelucr. a lemnului și textilă., Centru comercial. Ceramică. Orașul s-a dezvoltat pe locul anticei așezări tracice Storgosia; distrus de huni, a fost refăcut în sec. 6; numit de slavi (Kajluka); denumirea actuală din 1270. Biserica Sf. Nicolae (1834). În timpul Războiului Ruso-Româno-Turc din 1877-1878 a fost teatrul unor operații militare de anvergură; apărat de un puternic nucleu de armate turcești, conduse de Osman Pașa, orașul, bine întărit, a rezistat asediului trupelor ruso-române din 10/22 aug. până în 28 nov./10 dec. 1844. Mausoleu în amintirea soldaților români căzuți în luptă.

PRIZREN, oraș în S Iugoslaviei (Kosovo), situat la poalele N ale m-ților Šar, pe râul Drin, în apropiere de granița cu Albania; 115,7 mii loc. (1999). Ind. de prelucr. a lemnului, textilă și alim. Artizanat (obiecte din argint, tapiserii). Biserica Sf. Maria (sec. 14); moscheea lui Sinan Pașa (1615).

păsa, pas, vb. intranz. – (înv.) A pleca, a merge: „… e îi păsați curund la el și-l aduceți repede înaintea mea…” (Dariu Pop 1938: 48; Fericea); „Urie, tu pasă amu și la casa ta…” (idem: 50). – Lat. passare (MDA).

2) și conj. copulativă (lat. sîc, așa; it. sĭ, da; fr. pv. sp. si, pg. sim. Vfr. însemna „și”. V. sic). Împreună cu, plus, cu: oameniĭ și animalele, ziŭa și noaptea, apa și uscatu. (Greșit orĭ de prisos și cu: eu și cu tine). Adv. Asemenea: plec și eŭ, și eŭ am fost. Deja, pe loc: cum a auzit, a și plecat, a și zis. Ĭar, dar, pe cînd: țara pĭere, și baba se pĭaptănă. Tot așa, de o potrivă: cum e sfîntu, și (saŭ așa și saŭ tot așa și) tămîĭa. Eĭ, și? locuțiune pin care cerĭ să se continue povestirea întrebînd ce-a maĭ fost saŭ pin care sfidezĭ: Eĭ, și? Ce maĭ zicea el? A zis că va reclama! – Eĭ și? (adică: Ce e cu asta? Nu-mĭ pasă!). Și așa, 1. și fără asta: sîntem fericițĭ și așa; 2. cu asta, de aceĭa: a auzit c’am sosit, și așa a venit. Și dacă, chear așa să fie, nu-mĭ pasă: Fugĭ, că te vede! – Și dacă! (V. deși). Și maĭ și, și maĭ mare (orĭ mic) încă, și maĭ intens, și maĭ breaz: acesta e și maĭ și, asta (de ex., o surpriză) e și maĭ și.

IANINA (IOÁNNINA, YANNINA), oraș în NV Greciei, în Epir; 56,5 mii loc. (1991). Piață pentru cereale și animale. Produse textile (covoare), de piel. și încălț. și alim. (brânzeturi). Artizanat (filigran). Universitate. Mănăstiri din sec. 13-17. Arhiepiscopie. Moschee (sec. 17), transformată, ulterior, în complex muzeal. Capturată de turcii otomani în 1430 de la bizantini; la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19, aici și-a avut sediul căpetenia Ali Pașa din Tepelenë, care și-a proclamat independența față de Poarta Otomană.

IBRAHIM PAȘA (c. 1493-1536), general și om politic otoman. Mare vizir (din 1523). A negociat cu Carol V suzeranitatea otomană asupra Ungariei (1533) și a purtat tratative cu francezii (1536) în vederea încheierii unei alianțe antihabsburgice. A comandat expedițiile militare în Egipt (1524), la Dunăre (1526, 1529, 1532) și a înăbușit revolta Sefavizilor din Iran, ocupând apoi Tabrizul (1534) și Bagdadul (1535). Executat la porunca sultanului Soliman Magnificul, care îl bănuia că intenționează să-i uzurpe tronul.

IBRAHIM PAȘA (1789-1848), general și om politic egiptean. Regent (1847), vicerege (1848). Fiul adoptiv al lui Mehmet Ali. În timpul Războiului de Eliberare Națională, a luptat, alături de turci ((1824-1827), împotriva grecilor. În 1832-1833 și 1839 a condus operațiunile militare împotriva sultanului Mahmud II, suzeranul tatălui său, și, în urma victoriei de la Nizib (24 iun. 1839), a cucerit Palestina, Libanul și Siria, obținând dreptul de succesiune în Egipt.

teșésc v. tr. (vsl. tesati-tešon, a tăĭa. Cp. și cu sîrb. tešiti, a mîngîĭa. V. oteșesc). Vest. Retez pĭeziș (un trunchĭ, o ureche de vită). Netezesc răzuind (de ex., un arșic ca să stea maĭ bine pe partea ceĭa). Turtesc. V. refl. Mă sîiesc, mă sfiesc, mă sinchisesc, bindisesc, îmĭ pasă: nicĭ nu mă teșesc de vorba luĭ! V. tăpșesc.

tíflă f., pl. e (ngr. týfla, orbire, subînț. is ta mátia su, în ochi tă). Fam. Iron. Gest de dispreț făcut cu palma întinsă asupra ochilor cuĭva ca cum ĭ-aĭ astupa privirea saŭ alt-fel ca să-ĭ arățĭ că-ĭ prost saŭ că nu-țĭ pasă de el: a da cuĭva cu tifla. Munt. vest. Noroc orb: a dat tifla peste el.

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.

ISMAIL PAȘA (1830-1895), vicerege al Egiptului (1863-1879). A inițiat o politică de organizare a instituțiilor statului. Kediv din 1867; a obținut o largă autonomie în cadrul Imp. Otoman. În timpul său au fost încheiate lucrările Canalului Suez. Dificultățile financiare l-au constrâns să vândă, în 1875, Marii Britanii, acțiunile asupra Canalului Suez și să accepte controlul anglo-francez asupra finanțelor țării; a fost depus după eșecul tentativei de a înlătura acest control.

saráĭ și (rar) seráĭ n., pl. urĭ (turc. saraĭ, palat, d. pers. seraĭ, palat; ngr. sarai, alb. bg. sîrb. saráĭ; rus. [d tăt.] saráĭ, șopron. V. sarailie, carvasara. Cp. cu polată). Vechĭ. Palatu sultanuluĭ, al mareluĭ vizir, al unuĭ pașă, al domnilor româneștĭ orĭ al agenților româneștĭ la Constantinopol. Palat în general. Azĭ. Nord. Staul: gunoĭu adunat lîngă seraĭu vitelor (VR. 1923, 4, 24). Bas. (după rus.) Șopron, remiză. V. samalîc.

treábă f., pl. trebĭ și (vechĭ) trebe (vsl. trĭeba, afacere, sacrificiŭ, templu, idol, cult; bg. trĭeba, sacrificiŭ, rus. tréba). Afacere, lucru, întreprindere: trebile împărățiiĭ. Ocupațiune (meserie, profesiune): treaba luĭ e croitoria. Ocupațiune (post, funcțiune): e bine să fiĭ în treabă, e răŭ să staĭ fără treabă. A avea treabă, a fi ocupat, a avea de lucru: m’aș plimba, dar am treabă. A-țĭ căuta saŭ a-țĭ vedea de treabă, a nu te amesteca în trebile altora. A face treabă, a munci, a fi de folos: acest copil face treabă. (Și despre lucrurĭ: acest cuțit face treabă bună). Treaba mea! mă privește, eŭ îs răspunzător, nu te amesteca tu! Treaba ta! te privește, mie nu-mĭ pasă! Ce treabă, ce fel de treabă e asta? Ce înseamnă aceste fapte? Se vede treaba că, se vede că, pe semne că: se vede treaba că eștĭ bolnav. Asta-ĭ treabă de specialist, aicĭ trebuĭe să se amestece un specialist. Treaba mică saŭ mare, eŭf. îld. „nevoĭa mică saŭ mare” (de a intra în latrină). De treabă, cum se cade, onest: om de treabă. A nu fi de nicĭ o treabă, a fi un păcătos, a nu fi bun de nimic.

úmăr m., pl. erĭ, și n., pl. ere (lat. húmerus și ŭmerus, sp. pg. hombro). Partea trupuluĭ unde mîna se unește cu spata (omoplatu) și clavicula: a duce un sac pe umăr. A da (saŭ a strînge) din umerĭ, a mișca umeriĭ arătînd că nu știĭ saŭ nu-țĭ pasă. A pune umăru, a da ajutor cuĭva ca să scape de o greutate. A te uĭta peste umăr, a te uĭta cu dispreț. Umeriĭ fețeĭ saŭ obrajilor (etim. pop. îld. meriĭ obrajilor. Cp. cu lat. pop. melum, „măr” și, la pl., „umeriĭ obrajilor”, ca fr. pommettes, dim. d. pomme, măr), oasele cele ĭeșite ale fețeĭ, care se observă maĭ ales la rasa galbenă. De-a umăr (Rar), pe umăr: a duce un sac de-a umăr (Cp. cu de-a spinare).