PASCAL², -Ă, pascali, -e, adj. (Livr.) Privitor la sărbătoarea Paștilor, de Paști. – Din fr. pascal.

CARDIOIDĂ s. (MAT.) melcul lui Pascal.

MELC s. 1. (ZOOL.) gasteropod, gastropod, (pop.) bourel, culbec, (reg.) babiță, (în jocurile de copii) codobelc. 2. (ZOOL.) melc fără casă v. limax. 3. melc membranos v. cohlee. 4. melcul lui Pascal v. cardioidă.

pascal adj. m., pl. pascali; f. sg. pascală, pl. pascale

pascal s. m., pl. pascali; simb. Pa

pascalie s. f., art. pascalia, g.-d. art. pascaliei; pl. pascalii, art. pascaliile

PASCAL¹ ~i m. Unitate de măsură pentru presiune (egală cu un newton pe metru pătrat). /<fr. pascal

PASCAL² ~ă (~i, ~e) Care ține de sărbătorile Paștilor; de Paști. Oficiu divin ~. /<fr. pascal

PASCAL³ s. n. (inform.) Limbaj de programare de nivel înalt orientat spre aplicațiile cu caracter tehnic, științific și economic. (cf. fr. pascal < după numele matemat. fr. Blaise Pascal, care în sec. al XVII-lea a inventat o mașină de calcul; denum. propusă în 1970 de către informat. elv. Niklaus Wirth)

PASCAL s.m. Unitate de presiune, egală cu un newton pe metru pătrat. [< fr. pascal, cf. Pascal – fizician francez].

PASCAL, -Ă adj. De (la) paști, privitor la paști. [< fr. pascal].

pască s. f. – 1. (Înv.) Miel pascal la evrei. – 2. Hostie pascală. – 3. Cocătură pentru sărbătoarea de Paști. – Var. înv. pashă. Mgr. πάσχα; der. prezintă dificultatea fonetică, dar există și în păscălie (var. pascalie), s. f. (zodiac, calendar de lungă durată), din mgr. πασχαλία. Der. din lat. pascha (Tiktin; Candrea) sau din sl. pascha (Cihac) este dubioasă; din sl. provine numai var. înv. – Der. păscăli, vb. (a prezice timpul și viitorul pe bază de zodiac, a ghici, a profetiza); păscălitor, s. m. (astrolog); păscuță, s. f. (covrigel dat de pomană în Săptămîna Patimilor). – Cf. Paște.

BENTOIU, Pascal (n. 1927, București), compozitor român. Muzică simfonică, de cameră, vocală și instrumentală, operele „Amorul doctor” și „Hamlet”. Limbaj expresiv, construcție clară și echilibrată. Studii de muzicologie și folclor.

CALCULATOR (< fr., lat.) subst. 1. S. n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea muncii de calcul; carte, broșură care cuprinde asemenea tabele. 2. S. n. Ansamblu de sisteme mecanice, electromagnetice și electronice care prelucrează datele introduse într-o formă prestabilită și furnizează rezultate fie într-o formă accesibilă utilizatorului, fie ca semnale destinate acționării unor echipamente.C. analogic = c. fără memorie care operează date sub formă de cantități fizice continuu variabile, cum ar presiunea, temperatura etc. C. numeric = c. cu memorie ce prelucrează informația sub formă cuantificată și rezolvă problemele în conformitate cu anumiți logaritmi; c. cifric, c. digital sau c. electronic. *C. hibrid = ansamblu format din dintr-un c. analogic și un c. numeric, interconectate printr-o interfață. Primele dispozitive mecanice de calcul au fost inventate în sec. 17 de J. Napier, B. Pascal și G. Leibniz. În sec. 19, Ch. Babbage a imaginat prima mașină de calcul la care datele de lucru și operațiile de executat erau memorate înainte de începerea calculului, viteza de lucru devenind independentă de manevrele operatorului. Din 1945, a început realizarea c. din prima generație, cu tuburi electronice și memorie pe tambur magnetic, primul c. fiind ENIAC (S.U.A.). În perioada 1976-1977, au apărut c. generația a patra, construite pe baza componentelor microelectronice, cu integrare pe scară foarte largă. În România, a fost construit (1957) primul c. CIFA-1, la Institutul de Fizică Atomică. V. și microcalculator, minicalculator, microprocesor. 3. S. m. și f. Persoană specializată în calcule (mai ales economice).

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

saxofon (< Sax, numele constructorului instr. și gr. φωνή, „sunet voce”; fr. saxophone; it. saxofono, sassofono), instrument de suflat din grupa lemnelor, de formă conică îndoit la capăt în formă de pipă, alcătuit din muștiuc*, cu ancie* simplă, corp, mecanism de închidere și deschidere a orificiilor cu ajutorul clapelor (2) și pavilion*. De la început, s. s-a construit din metal. Întinderea s. este de la si bemol la fa³. S. prezintă o familie numeroasă, instr. variindu-și mărimea de la cel mai mic până la cel mai mare în funcție de sonoritatea mai acută sau mai gravă ce le este proprie. Totodată fiecare instr. poate avea două acordaje (1) diferite, grupându-se în două subfamilii. Se notează în cheia* sol iar instr. grave în cheia fa. Acestea sunt: s. sopranino în fa sau în mi bemol, s. sopran în do sau în si bemol (singurele de formă tronconică, asemănătoare oboiului*), s. alto în fa sau în mi bemol, s. tenor în do sau în si bemol, s. bas în do sau în si bemol. Subfamilia cea mai răspândită este aceea în mi bemol și si bemol. Tehnica s. este asemănătoare aceleia ob., dar, mai ales, a cl. (clarinetiștii sunt aceia care în orch. preiau partida* s.). S. are un timbru* ce ar putea fi comparat cu acela al cl., ob. și vcl. cântând împreună. S. a fost brevetat în 1845 când creatorul și constructorul său, Adolphe Sax (n. 1814 la Dinant, Belgia – m. 1894, Paris) l-a inventat. S. este folosit mai mult în muzica ușoară* și jazz*, dar a pătruns și în orch. simf. prin lucrările lui Bizet (Suita Arlesiana), Stravinski, Ravel, Gershwin. În creația simf. românească apare în lucrări de Dumitru Bughici, Pascal Bentoiu, Aurel Stroe ș.a.

Dionisie cel Mic (Exiguul) (c. 470-c. 540), călugăr din Constantinopol, n. în Sciția Mică (Dobrogea de azi), chemat la Roma de papa Gelasiu, datorită strălucitelor sale studii făcute în Orient, și numit superiorul m-rii Sf. Anastasia. A tradus multe lucrări din greacă în latină, printre care Cartea despre Paști și Argumente pascale. Este și autorul unui nou calcul pascal în Apus și a fixat cronologia erei creștine, luînd pentru prima oară în calcul pentru numărătoarea anilor nașterea lui Hristos, cu o eroare de 4-5 ani. Acest sistem de calcul, cu toată eroarea lui, s-a impus la cele mai multe popoare europene, generalizându-se și la necreștini.

miel, miei s. m. Puiul mascul al oii în primele luni de la naștere. ♦ Simbolul nevinovăției. ◊ Mielul pascal v. pascal. ◊ Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) = Iisus Hristos; agneț. – Din lat. agnellus.

pascal, -ă, pascali, -e adj. Privitor la Paști; din zilele de Paști; de (la) Paști. ◊ Mielul pascal = mielul sacrificat de evrei la Paști, cu prilejul sărbătoririi memoriale a eliberării lor din robia egipteană. ◊ Ciclu pascal = perioadă de 532 de ani după care sărbătoarea Paștilor revine exact la aceeași dată. – Din fr. pascal.

Pa² (FIZ.), simbol pentru pascal.

birotică s. f. Aplicarea sistematică a informaticii în lucrările de birou ◊ „Pelikan, Rotring, Schwan Stabilo, Mita, Panasonic, Meteor Siegen reunite în liniile de birotică Lecon conectează birourile dumneavoastră la o lume în care eficiența devine estetică.” R.l. 26 IV 91 p. 3. ◊ „În urma solicitărilor societatea Birotica continuă [...] cursurile practice în microcalculatoare IBM-PC: inițiere (sistem operare, procesare text), programare (Base, Pascal, C).” R.l. 20 XI 91 p. 6; v. și băga (din fr. bureautique; DMC 1976, FS 285)

*barométru n., pl. e (vgr. báros, greutate, și métron, măsură). Fiz. Instrument de constatat presiunea aeruluĭ și pin urmare, schimbărĭle atmosferice. – Acest instrument, inventat la 1643 de Toricelli, discipulu luĭ Galileŭ, cuprinde o coloană de mercur care se coboară cu cît te suĭ în atmosferă, fiindcă sus e aeru maĭ ușor. Cu el a măsurat Pascal înălțimile munților. El anunță, pînă la un oarecare punct, timpu frumos orĭ răŭ, căcĭ aeru uscat, fiind maĭ ușor decît cel umed, mercuru se urcă atuncĭ cînd nu va ploŭa și se coboară în caz contrar. Principalele barometre-s cele cu mercur (cu ceșcuță, sifon sau cadran) și barometru aneroid.

LE MOI EST HAÏSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură – Pascal, „Pensées”, VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în dușman și despot virtual al celorlalți oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni.

L’HOMME N’EST QU’UN ROSEAU, LE PLUS FAIBLE DE LA NATURE, MAIS C’EST UN ROSEAU PENSANT (fr.) omul nu e decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gânditoare – Pascal, „Pensées”, 347. Deși este o făptură fragilă, omul este puternic prin inteligență.

L’UNIVERS EST UN CERCLE DONT LE CENTRE EST PARTOUT ET LA CIRCONFÉRENCE NULLE PART (fr.) Universul este un cerc al cărui centru e pretutindeni și a cărui circumferință nu e nicăieri – Pascal, „Pensées”.

PORT-ROYAL [port-ruaiəl], mănăstire de călugărițe bernardine, la SV de Paris, întemeiată în 1204 de Matilde Garlanda. Între 1636 și 1705 a fost centrul jansenismului. Aici au lucrat savanți ca B. Pascal, C. Lancelot ș.a., iar A. Arnauld și P. Nicole au elaborat celebra „Logică de la Port-Royal” (1662).

cugetare f. Facultatea de a cugeta: cugetarea e apanaju omuluĭ. Act particular al spirituluĭ: cugetare ingenioasă. Visare, gîndurĭ: a te cufunda în cugetărĭ. Opiniune, părere, sentență, maximă: cugetările luĭ Pascal.

FERMAT [fermá], Pierre de (1601-1665), matematician francez. Precursor, împreună cu B. Pascal, al calcului probabilităților. Contribuții în geometria analitică și diferențială, teoria numerelor (teorema lui F.) și la vestita problemă a imposibilității rezolvării în numere întregi a ecuației xⁿ + yⁿ = zⁿ, pentru n ≥ 3. A elaborat un principiu fundamental în optica geometrică (principiul F.).

DUMITRIU, Dana (1943-1987, n. București), scriitoare română. Tehnică novatoare a prozei de analiză psihologică („Migrații”, „Duminica mironosițelor”, „Întoarcerea lui Pascal”) și a romanului istoric („Prințul Ghica”). Cronici literare, un eseu despre realismul psihologic.

MAURIAC [moriák], François (1885-1970), scriitor francez. Remarcabil stilist, opera sa este profund marcată de imaginea locurilor natale și de educația creștină, cu nuanțe de puritanism. Romane caracterizate prin frecvența motivului păcatului trupesc, al cuplului sfâșiat de neînțelegeri sau femeii umilite și răzvrătite („Sărutul dat leprosului”, „Génitrix”, „Pustiul dragostei”, „Cuibul de vipere”, „Thérèse Desqueyroux”). Teatru („Asmodée”); eseuri („Voltaire contra lui Pascal”, „Trei oameni mari în fața lui Dumnezeu”, „Pământuri franciscane”, „Cuvinte catolice”). Scrierile sale autobiografice („Memorii interioare”, „Noi memorii interioare”) au ridicat genul la nivelul meditației spirituale. Angajat politic, alături de generalul de Gaulle, a desfășurat o intensă activitate publicistică. A luat atitudine împotriva ocupației germane („Caietul negru”). Premiul Nobel pentru literatură (1952).

MILIMÉTRU (< fr. {i}) s. m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a mia parte dintr-un metru (simbol: mm); ◊ M. coloană de mercur = unitate de măsură pentru presiune (simbol mm Hg), egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 mm; este echivalentă cu torrul (1 mm Hg = 133,322 pascali).

MORARIU-ANDRIEVICI, Silvestru (nume de botez Samuil) (1818-1895, n. Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava), prelat și teolog român. Prof. de muzică la Seminarul diecezan din Cernăuți. Arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). A luptat pentru păstrarea autonomiei bisericești și a drepturilor românești din Bucovina. Manuale pentru școlile elementare și pentru seminarele din Bucovina. Lucrări teologice, predici („Cuvântări bisericești pe toate duminicile și sărbătorile de peste an...”, „Psaltichia bisericească așezată în note muzicale”, „Tipiconul Bisericii Ortodoxe orientale pentur rânduielile liturgice în toate zilele anului pascal bisericesc”).

*pascál, -ă adj. (lat. paschalis, d. Pascha, Paște). De la Paște, al Paștelor: timpu pascal, Melul pascal, melu pe care legea luĭ Moĭse îl prescria să fie sacrificat și mîncat la Paște.

páscă f., pl. paște și paștĭ (lat. pascha, vgr. pásha, d. aramaĭcu păs’hâ, ebr. pésăh, cruțare, adică „scăparea din marea Roșie cînd Egipteniĭ îl alungaŭ pe Jĭdanĭ”; vsl. bg. rus. pásha, rut. páska. V. paște). Vechĭ (și pashă). Mĭel pascal. Azĭ. Un fel de turtă care se face la Paște din lapte cu orez amestecat cu oŭă (budincă) saŭ din brînză de vacă cu oŭă ș. a. puse de o foaĭe de aluat de cozonac și îngrădită c’un cerc tot de aluat. Anafora care se dă la Înviere. Pască jidănească, un fel de turtă de cocă (azĭmă) pe care șĭ-o fac Jidaniĭ la Paștele lor și-șĭ frîng dințiĭ în ĭa de vîrtoasă ce e. V. ghisman.

PASCÁL² (< fr. {i}) s. n. Limbaj de programare pentru calculatoarele electronice proiectat, în 1969, de N. Wirth la Institutul Politehnic din Zürich și pus la dispoziția publicului în 1974 și utilizabil din 1989.

PASCÁL³, -Ă (< fr., lat.) adj. Privitor la sărbătoarea Paștilor, de (la) Paști. ◊ Ciclu p. = perioadă de 532 de ani, după care sărbătoarea Paștilor revine exact în aceeași zi a anului. ◊ Miel p. = miel pe care evreii îi sacrifică de Paști, cu prilejul sărbătoririi eliberării lor din robia egipteană.

PASCAL, numele a doi papi: P. I (817-824), a obținut din partea lui Ludovic cel Pios un act (817) prin care se garanta Papalității posesiunea perpetuă asupra teritoriilor stăpânite. A construit numeroase biserici. P. II (pe numele laic Ranieri de Pieda) (1099-1118), a continuat lupta papei Grigore VII pentru învestitură cu împărații Henric IV și Henric V. Sub presiunea Curiei a revocat privilegiile clerului (1112).

PASCAL, Blaise (1623-1662), matematician, fizician, scriitor și filozof francez. Contribuții în hidrostatică (a descoperit, în 1653, legea fundamentală a hidrostaticii – legea lui P.), geometrie (teorema lui P. – una dintre teoremele de bază ale geometriei proiective), algebră, analiza matematică, teoria probabilităților; a inventat o mașină de calcul (1642) pentru care, în 1649, a obținut monopolul de fabricare și comercializare. În ultima parte a vieții a fost atras cu precădere de problemele moralei și ale filozofiei. Din 1646 intră sub influența jansenismului, iar după experiența revelației din 1654 viața i se transformă radical, asociindu-se grupului de la Port-Royal și consacrându-se studiului teologiei. A conceput „Scrisorile provinciale” îndreptate cu precădere împotriva iezuiților; apoi a proiectat o apologie a religiei creștine, pe care, datorită, problemelor de sănătate, n-a realizat-o decât în formă fragmentară a „Cugetărilor” (publicate postum). P. a susținut o abordare fideistă a religiei.

PASCAL-COJOCĂRIȚA, Matilda (n. 1958, Negrești, jud. Vaslui), interpretă română de muzică populară. Stil concertant strălucitor, cu o bogată dinamică a efectelor spectaculare, realizate cu o mare agilitate vocală și valorificând intens registrul grav de contralto al vocii sale.

PASCAL, Ernesto (1865-1940), matematician italian. Apropiat al lui C. f. Klein, a studiat teoria ecuațiilor algebrice. Autor al unei teorii a identității simbolurilor, care-i poartă numele. Contribuții privind teoria formelor diferențiale.

PIRANDELLO, Luigi (1867-1936), scriitor italian. Unul dintre creatorii teatrului modern european. Fondator (1925) al „Teatrului de Artă” din Roma. Nuvele („Nuvele pentru un an”); i romane realiste („Exclusa”, „Bătrânii și tinerii”, „Răposatul Mattia Pascal”, „Soțul ei”), evocând, cu accente polemice și satirice, universul micii burghezii meridionale. Celebru prin teatrul său de esență intelectualistă, în care, recurgând la formula „teatrului în teatru” și a teatrului cu măști, relevă aspecte paradoxale și absurde ale existenței moderne, discontinuitatea personalității umane, inconsistența convențiilor sociale, criza valorilor morale („Liola”, „Așa e <dacă vi se pare>”, „Gândește-te, Giacomino!”, „Dar nu-i ceva serios”, „Henric al IV-lea”, „Șase personaje în căutarea unui autor”, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, „Omul cu floarea în gură”). Versuri („Paștele lui Geo”, „Elegii renane”). Eseuri („Umorul”). Premiul Nobel pentru literatură (1934).

PÓMPĂ¹ (< fr.; cuv. olandez) s. f. Mașină de forță generatoare sau aparat care servește la deplasarea sau/și comprimarea unui fluid. După natura fluidului se deosebesc: p. hidraulice și p. pneumatice. P. hidraulice deplasează lichidele prin aspirație, în general, de la un nivel inferior și le refulează la un nivel superior. Ele pot fi cu piston, cu rotor, cu membrană, cui palete etc. P. pneumatice deplasează gazele sau/și le comprimă într-un spațiu închis (compresor) sau le aspiră dintr-un spațiu închis (ex. p. de vid). ◊ P. de adâncime = a) p. cu unul sau mai multe rotoare folosită la pomparea apei din puțuri adânci (ex. p. submersibilă care se introduce sub pânza de apă); b) p. cu piston introdusă în gaura de sondă sub nivelul lichidului, folosită la pomparea țițeiului (când presiunea stratului este insuficientă pentru a asigura ridicarea țițeiului la suprafață). ◊ P. de injecție = p. cu piston folosită la motoarele cu ardere internă (în special la motoarele Diesel), pentru introducerea sub presiune a combustibilului în cilindrii motorului. P. de i. folosite la automobilele moderne realizează presiuni de peste 2.000 atm. (2 x 10⁸ Pascali) li, comandate de un calculator, efectuează până la 5 injecții la fiecare cursă a pistonului. ◊ P. de vid = p. destinată producerii, într-un spațiu închis, a unei presiuni inferioare presiunii atmosferice. Pot fi p. mecanice (cu rotor, cu palete etc.) sau p. de difuzie (bazate pe difuzia într-o vană de vapori a moleculelor gazului din recipientul vidat), p. cu getter, care pot realiza presiuni de până la 10-{10} mm Hg (1,3332 x 10^-8 Pascali) etc.

PRESIÚNE (< fr., lat.) s. f. 1. Forță care apasă pe suprafață unui corp; apăsare. ♦ (FIZ.) Raportul dintre forța normală de apăsare pe o suprafață a unui mediu material și aria acestei suprafețe. ◊ P. atmosferică = p. exercitată de atmosferă pe suprafața corpurilor, indiferent de orientarea suprafeței. Se măsoară în mm coloană de mercur (mm Hg), în milibari sau, în sistemul internațional de unități, în pascali (Pa). P.a. scade o dată cu creșterea altitudinii; valoarea medie la alt. 0 m (nivelul mării) la latitudinea de 45° și temperatura de 0°C este echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur de 760 mm cu secțiunea de 1 cm², respectiv 101.325 N/m² (pascali); valorile mari indică stabilitatea vremii, iar valorile mai mici posibilitatea schimbării timpului. P. de vapori = tensiunea de vapori. P. litostatică v. litostatic. 2. (FIZIOL.) P. arterială = tensiune arterială. 3. (BOT.) P. radiculară = p. care ia naștere în celulele vii ale rădăcinii și care determină împingerea apei în rădăcini și în sus prin vasele lemnoase ale tulpinii. 4. Fig. Constrângere (morală). ◊ Grup de p. = grup de interese al cărui scop este influențarea factorilor decizionali politici. P. demografică = p. exercitată de o populație prea numeroasă în raport cu resursele naturale sau economice disponibile.

ITALIÁN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune în Pen. Italică. I. mai trăiesc în S.U.A., Franța, Elveția, Germania, Belgia, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina, Australia ș.a. De religie creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau italienilor (1), referitor la Italia sau la italieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din grupul italo-romanic vorbită de italieni; prezintă diferențe dialectale foarte mari. Limba literară are la bază dialectul toscan (impus de mari scriitori ca Dante, Petrarca, Boccaccio). Alfabet latin. Limba oficială în Italia, Elveția, San Marino, Vatican. Limbă de cultură în Malta. ◊ Arta i. = artă dezvoltată pe teritoriul Italiei. Cuprinde în procesul ei de formare atât tradiția artei romane, cât și a artei paleocreștine și bizantine. Din sec. 11, în arhitectură se creează, în tradiția artei bizantine și în stil romanic, monumente importante (Milano, Pisa), în timp ce în stil gotic întâmpină rezistență, manifestându-se mai mult în decorație (Orvieto, Milano). Sculptura sec. 13 este dominată de Nicola Pisano. Pictura se desprinde treptat de sub influența bizantină, prin pictorii sienezi: Cimabue, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini și îndeosebi prin Giotto. Un moment culminant al artei italiene îl constituie Renașterea (sec. 15 și 16). În arhitectură, F. Brunelleschi, Michelozzo și L.B. Alberti definesc preferințele epocii pentru simplitate, proporționalitate, simetrie. Bramante, Michelangelo, Palladio creează mari edificii și ansambluri arhitectonice. În sculptură, personalitățile dominante sunt J. della Quercia, Ghilberti, Donatello, Verrocchio, Michelangelo, iar în sec. 16, Cellini. În pictură, alături de frescă se dezvoltă tehnica picturii în ulei. Cei mai de seamă reprezentanți ai picturii Renașterii sunt, în sec. 15, Uccello, Masaccio, Piero della Francesca, Antonello da Messina, Giovanni Bellini, Mantegna, Botticelli, Ghirlandaio, iar în sec. 16 Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Tiziano, Tintoretto, Veronese. Către mijlocul sec. 19 apare manierismul. În 1585, la Bologna, ia ființă prima academie de pictură. Sec. 17-18 sunt dominate de stilul baroc, Roma devenind principalul centru artistic. În arhitectură sunt reprezentativi Borromini, Bernini (care este și sculptor); pictura se dezvoltă sub influența lui Caravaggio și a Școlii Bologneze (Carracci, Guido Reni). Veneția devine, în sec. 18, principalul centru de cultură (Canaletto, Tiepolo, Guardi). La sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19, se impune neoclasicismul, ilustrat în sculptură de Canova. După 1860, apar curente înnoitoare (macchiaioli). În pictura sec. 20 se remarcă Modigliani, apar futurismul (N. Boccioni, C. Carrà, G. Severni) și pictura metafizică. Figuri reprezentative ale artei i. după cel de-al doilea război mondial: G. Morandi, E. Prampolini, M. Campigli, G. de Chirico, R. Guttuso, G. Manzù, M. Marini, iar în arhitectură P.L. Nervi, G. Ponti. În ultimele decenii, arta i. a cunoscut o deosebită înflorire și diversificare. În arhitectură s-au afirmat P. Portoghezi, A. Rossi, V. Gregotti, G. Anlenti, R. Piano. În sculptură s-au impus A. și G. Pomodoro, P. Consagra, M. Mertz, F. Melotti, G. Paolini, M. Ceroli, P. Pascali, N. Carrino etc. În pictură, abstracționismul, reprezentat în special de E. Vedora, R. Vespignani, G. Santomaso, utilizează noi limbaje: cel informal (A. Burri, R. Crippa), cromatic (P. Dorazio) sau al expresionismului suprarealist (E. Baj). Se afirmă în egală măsură arta cinetică (B. Murani, E. Mari), arta figurativă într-o nouă ipostază (A. Recarcati, M. Pistolelto), arta pop (M. Schifano), arta săracă (caracterizată prin simplitatea elementelor folosite) ș.a. Caracteristic anilor ’80 și ’90 este subiectivismul, tematica abordată fiind analizată numai din punct de vedere artistic și al personalității creatoare a artistului. De remarcat rafinamentul stilistic al design-ului (M. Zanuso, E. Gottsass, V. Magistretti).

JANSENÍSM (< fr.; {s} n. pr. Jansenius) s. n. Curent social-religios catolic, apărut în Olanda și în Franța, pe baza doctrinei teologului olandez Cornelis Jansen. Centrul j. a fost mănăstirea Port-Royal, în jurul căreia s-au grupat învățați de seamă (B. Pascal, A. Arnauld, P. Nicole ș.a.). J. a preluat concepția Sf. Augustin despre predestinare și a propovăduit o morală austeră. Condamnat de papalitate (bulele din 1642, 1653, 1656);: în 1713, janseniștii sunt expulzați din Franța, refugiindu-se în Olanda, unde, până astăzi, mai există, la Utrecht, o biserică jansenistă, fundată în 1724.

pascal¹ adj. m., pl. pascali; f. pascală, pl. pascale

pascal² (unitate de măsură) s. m., pl. pascali; simb. Pa

*Pascal (nume de persoană) s. propriu

pascalie s. f., art. pascalia, g.-d. art. pascaliei; pl. pascalii, art. pascaliile

pascàl a. ce ține de Paști: mielul pascal.

Clermont-Ferrand n. oraș în Franța cu 83.000 loc. Patria lui Pascal. Catedrală frumoasă. Papa Urban II predică aci prima cruciată (1096).

Pascal m. nume a 2 papi (817-1099) și al unui antipapă (1164).

Pascal (Blaise) m. celebru scriitor, fizician și matematic francez, autorul calculului probabilităților, inventatorul presei hidraulice și autorul Scrisorilor provinciale si al Cugetărilor postume (1623-1662).

Pascali (Mihail) m. eminent actor și mediocru autor dramatic (1830-1882).

Port-Royal n. veche mănăstire franceză a benedictinilor, fondată în 1204, transferată în 1626 la Paris, unde deveni locul de retragere al câtorva învățați solitari ca Arnauld, Pascal, etc. Ea fu distrusă de Ludovic XIV în 1709 ca focar al jansenismului.

PASCAL² s. n. (Inform.) Limbaj de programare de nivel înalt, orientat spre aplicațiile cu caracter tehnic, științific și economic. – Din fr. pascal.

PASCAL³, -Ă, pascali, -e, adj. (Livr.) Privitor la sărbătoarea Paștelui, de Paște. – Din fr. pascal.

ASASINARE, asasinări, s. f. Acțiunea de a asasina; omor, omucidere. Asasinarea [la 13 iunie 1916 a] celor nouă muncitori în frunte cu Spiridon Vrînceanu și Pascal Zaharia, departe de a intimida pe muncitorii revoluționari, a fost semnalul unor puternice demonstrații de protest. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 520.

COPILĂRI, copilăresc, vb. IV. Intranz. A petrece (undeva) anii copilăriei. S-a născut și a copilărit pe Valea Prahovei, printre sonde. C. PETRESCU, A. 276. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învățase carte la dascălul Pascal. NEGRUZZI, S. I 245. Credințele aceste... sînt adunate din Spătărești, de lîngă Fălticeni, unde am copilărit. ȘEZ. II 162.

ÎNVĂȚA, învăț, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la cunoștințe, deprinderi, lecții etc.) A-și însuși, a asimila; a studia. Radu își învăța lecțiile pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, O. AL. 105. Nu știe regulele vînătoriei... și voiește cu toate aceste să le învețe. ODOBESCU, S. III 11. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învățase carte la dascalul Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Urmat de un infinitiv sau de o completivă) A învățat să cînte. ▭ Solul Chinei e bogat în minereuri și tinerii tehnicieni chinezi trebuie să învețe a le exploata. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 383, 6/5. Am învățat a călări pe deșelate. SADOVEANU, O. I 503. ◊ Absol. Te-am întîlnit în parc mai de curînd, Cu alți studenți pe-o bancă învățînd. D. BOTEZ, F. S. 11. Gheorghe se ducea să învețe pe sub copaci, în grădină. VLAHUȚĂ, O. AL. 118. Nicu Bălcescu avea o mare dorință de a învăța. GHICA, S. A. 141. ◊ Refl. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Cu un al doilea complement, indicînd persoana instruită) A transmite (cuiva) un sistem de cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare. V. instrui. Se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cîntec nou. REBREANU, I. 21. Să-i dai un băiet să-l învețe cojocăria. CREANGĂ, P. 31. Îl hrănesc, îl îmbracă și îl învață carte. GOLESCU, Î. 56. Dascăle prea învățate, Cel ce-nveți școlarii carte. TEODORESCU, P. P. 254. 3. A deprinde, a obișnui, a deda (pe cineva cu ceva), a face (pe cineva) să se deprindă cu ceva, să-i vină gustul de a face ceva. Tu m-ai învățat să cînt Din copilărie. IOSIF, P. 54. ◊ (Poetic) Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Și de durerea altor inimi Învață-mă, stăpîne-a plînge. GOGA, P. 6. ◊ Expr. (Mai ales în amenințări) A învăța (pe cineva) minte = a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să nu mai repete o greșeală, a da (cuiva) o pedeapsă exemplară. Fă-mi loc să-l învăț eu minte! DUMITRIU, N. 60. (Eliptic) Scoboară-te jos, tîlharule, că te-oi învăța eu! CREANGĂ, O. A. 57. A învăța (sau, refl., a se învăța) minte = a (se) cuminți. Te-i învăța tu minte de altă dată. CREANGĂ, P. 146. Gură, tu, învață minte, nu mă spune nimănui! EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. Binele te-nvaț-a-l face Ca albina mierea ei. VLAHUȚĂ, O. A. 27. Se învățase și el... a le alege așa, de pe deasupra. CREANGĂ, P. 167. Cu nărav te-ai învățat! TEODORESCU, P. P. 152. ◊ Refl. pas. Calul bătrîn nu se învață în ham. ♦ A sfătui, a povățui (pe cineva) să facă ceva (arătîndu-i cum să procedeze). Făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Ce să faci? Să te învăț eu: boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc. CREANGĂ, P. 39. Tomșa! el te-a învățat a vorbi cu atîta dîrzie? NEGRUZZI, S. I 139. 4. A trage o învățătură, a căpăta experiență. Am învățat din întîmplarea asta că dușmanul se folosește de toate mijloacele. CAMILAR, TEM. 101. ◊ Absol. Pentru comuniști este lege a învăța din experiența maselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. Noi, scriitorii, învățăm de la scriitorii sovietici, care au în urma lor o experiență de peste treizeci de ani. STANCU, U.R.S.S. 153. ◊ Refl. Cît are omul în lume viață Tot mereu învață și nu se învață. PANN, P. V. I 13. Să se-nvețe maicele Cum să-și deie fetele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172.

NUMIT, -Ă, numiți, -te, adj. 1. Care a fost citat mai înainte, al cărui nume s-a pomenit mai înainte. Copilărise cu Ciubăr-vodă cu care învățase carte la dascalul Pascal din Podul Iloaiei, ce știa toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Substantivat, mai ales în limbajul juridic și administrativ) Numiții au fost trimiși în judecată. 2. (Învechit) Cunoscut, renumit, celebru. Cadre... zugrăvite de cei mai numiți zugravi. GOLESCU, Î. 72.

PASCAL, -Ă, pascali, -e, adj. (Rar) De la paști, privitor la paști.

RIDICAT², -Ă, ridicați, -te, adj. I. 1. (Despre capace) Dat la o parte, înlăturat. 2. Dus mai sus; tras. Storuri ridicate. Cortină ridicată. ♦ (Despre mîneci) Sumes, suflecat. 3. (Despre oameni) Sculat în picioare. ♦ (Determinat prin «după» sau «de pe boală») Întremat, înzdrăvenit, însănătoșit. Vulcan vizită așadar pe Pascali, pe care îl găsi în grădina hotelului, ridicat abia după boală. CĂLINESCU, E. 139. Bunul bătrîn, slab și abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruțase, șide pe un jilț în balcon, încălzindu-și slăbitele mădulări la razele soarelui. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Îndreptat în sus; care stă drept, în poziție verticală. Seceratul se face cu spor cînd ăînea este ridicată; dimpotrivă, dacă este trîntită, seceratul merge greu. PAMFILE, A. R. 120. II. 1. (Despre părți ale corpului) Îndreptat în sus; înălțat. Înaintă cu fruntea ridicată, cuprinsă în vîltoarea a zeci de gînduri pe care nu le mai cunoștea. MIHALE, O. 452. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrăjmașilor. SADOVEANU, O. I 256. 2. Înalt. Este-o casă nouă Cu ferești vro două... Cu ograda mare, Cu porți ridicate, Cu uși largi și late. COȘBUC, P. II 142. În nori corbii croncăiesc Și pe-o creangă ridicată Doi ochi dușmani strălucesc. ALECSANDRI, P. I 10. III. Fig. 1. Mărit, sporit, urcat. Înaintea crăciunului porumbul are preț ridicat. STANCU, D. 74. ♦ (Despre voce) Tare, intens. ◊ Ton ridicat = ton răstit, aspru, poruncitor. 2. (Despre oameni și felul lor de viață) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. În caz de divorț, cînd există copil, va decide tribunalul cui să rămînă. Se lasă de obicei părții care prezintă condiții de viață mai ridicată, adică aceluia care va putea să-i dea o educație mai sigură. SAHIA, U.R.S.S. 118. – Variantă: (învechit) aridicat, -ă (ODOBESCU, S. I 126) adj.

ZURBAVĂ, zurbave, s. f. (Învechit și arhaizant) Ceartă, gîlceavă, scandal. Poveștile din crîșma lui tata Pascali vorbeau despre o mulțime de lucruri... zurbave necontenite, petreceri și serbări. SADOVEANU, O. V 431. Cînd Pîrvu se arăta în prag, repezind ușa de părete și cătînd ofărît ș-a zurbavă înainte-i, bătrînul se ridica încetinel în capul oaselor, îl măsura c-o privire dojenitoare. VLAHUȚĂ, N. 127. Părinții fetei, ca să nu să mai facă zurbavă. i-o mai dat ginerelui... pe deasupra zestrei. ȘEZ. VII 65.

SCENĂ, scene, s. f. 1. Parte specială a unei săli de spectacol, de obicei mai ridicată decît restul, pe care se desfășoară reprezentațiile. Cînd d-na Pascali apăru pe scenă, i se aruncară buchete și cununi de flori. CĂLINESCU, E. 135. Urcat pe un scaun care reprezenta scena, mînca pahare. SAHIA, N. 66. Actorul, pe sub masca ce pe scenă și-a luat, Pe cînd rîde, are-n pieptu-i al său suflet sfîșiat. MACEDONSKI, O. I 241. ◊ (Metaforic) Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori-n scenă, Te momește în vîrteje. EMINESCU, O. I 196. ◊ Expr. A pune în scenă v. pune. ♦ Teatru. Piesa a fost jucată cu succes pe mai multe scene ale țării. ◊ Expr. A părăsi scena = a părăsi profesia de actor, a nu mai juca teatru; fig. a se retrage dintr-o activitate, a părăsi o situație de frunte. Un om ca tine... Cînd lumea îl aclamă nu părăsește scena. ALECSANDRI, T. II 217. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, delimitată prin momentul cînd intră sau iese un personaj. Toată scena aceasta a fost însoțită de rîsete și rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetățeanul turmentat. CARAGIALE, O. I 158. 3. Acțiune capabilă de a impresiona, de a atrage atenția cuiva; întîmplare interesantă. Călătorii noștri deteră peste o scenă destul de neplăcută... Căpitanul de poște bătea cu gîrbaciul îndoit pe unul dintre slujitori. CARAGIALE, S. U. 27. Toți alergară pe acasă... gîndind la scena ce văzuseră. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. A-i face cuiva o scenă (sau scene) = a aduce cuiva imputări violente (însoțite de amenințări, lacrimi etc.). – Variantă: (învechit) sțenă (KOGĂLNICEANU, S. 97, GOLESCU, Î. 16) s. f.

Paști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mozaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Vechiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: „Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii. ♦ După Vulcănescu (1987), în tradiția românească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Duminica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, împărțeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ♦ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, dimineața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special amenajate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest „praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de sărbătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri specifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională maramureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. – Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

SCRISOÁRE (< scris²) s. f. 1. Comunicare scrisă, trimisă cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane; epistolă (1), răvaș. ◊ S. de acreditare v. acreditare. S. de transport = înscris constatator al contractului de transport rutier. S. de trăsură = fraht (1). ♦ (La pl.) Culegere de corespondență având valoare literară sau istorică. În literatura modernă, s. au influențat compoziția romanului, prin apariția „romanului epistolar”. 2. (La pl.) Specie a prozei literare, cultivată cu precădere de iluminiști și romantici, care, sub forma corespondenței cu o persoană reală sau fictivă, se adresează unui public larg, enunțând idei filozofice, literare etc., adesea cu un caracter critic, sau expune puncte de vedere personale și impresii asupra moravurilor contemporane (M-me de Sévigné, Pascal, Voltaire, Montesquieu, Herder, Schiller, Fichte, Rilke, Camus, C. Negruzzi, I. Ghica ș.a.). 3. Epistolă (2). 4. (Înv.) Operă scrisă; text scris. ♦ Hârtie scrisă; act, document. 5. (Înv.) Faptul de a scrie (1). ♦ Deprinderea de a scrie (1). ♦ Scris¹ (3). 6. (FIN.) Scrisoare de garanție bancară = contract unilateral între o bancă, în calitate de garant, și un client al său, în calitate de garantat, prin care banca se angajează în numele clientului, dar și în schimbul, unei garanții materiale din partea acestuia, să plătească unui beneficiar al clientului său o sumă maximă, până la un anumit termen, în cazul în care clientul său nu își îndeplinește obligațiile contractuale față de beneficiarul său.

IULIE lat. Iulius n. de fam. roman < Iulus fiul lui Aencas, scurtat din Iuvilius (OS) I. 1. Iula (11-13 CI 19 și 81). 2. Cu afer.: Ule, I. (Sur XVII); -N. (Tec I); Ulea b. (Ștef; 17 B IV 153); f. (16 A I 327 și III 117); Ulești s. 3. Uliĭa (P¹¹); Uliești s.; Uliea (Bîr I 18). 4. *Iuliu: Uliu, 1722 (Paș); – jude mold., 1448 (Glos); unele dintre acestea cont. cu subst. uliu. 5. Ulic, C., act. 6. Ulina f., mold. Cf. și ucr. Yля < Iuliian (Grinc). 7. Prob. Uliță, Pascal (Drj 93) < Iuliță; Ulițești t.; cf. și subst. uliță. II. Din magh. Gyula = Iuliu, cf. Drăg. p, 508: 1. Giula (M mar); Giul/e (Dm; C Ștef); -ea (16 B III 382 și VI 185; Dm; Cat); -escu (Hur; Î Div); – N olt. 1824 RI XIV 143); -escul (Sd XI 54) -ești s. (Cat). 2. Giulcă, P. (16 A I 537). 3. Giuliu și Giulici (Dm); Ghiula, argeș. (P¹⁰). 4. Iulcești s. (C Ștef); Iuliș, Eremia (Isp II¹). 5. Ulișăști s. (16 A II 8). III. Prin fonetica și grafia slavă: j pentruğ: Giulești = Julești s, pe Bîrlad (16 A IV 263). 1. Jul bătrînul (Sur XXI); -a b. (Dm; C Bog, Moț; Vel; 16 a II 144). 2. Jula zis Julea și Julca Pîntece (Ștef); cu afer.: Ulca f. (16 A I 327; C Ștef). 3. Julici = Julescul (Dm; Ștef; CL etc). 4. Julei, P. (Buc.); Julisor, M., zis Julea cel Mare (16 A II 96).

Pascal, -e, -ie, -ina v. Paște IV B 1.

PAȘTE < lat. Paschae < ebr. Pesah. 1. Paște, n. de persoană (Cras; Sd VI 486); – Radul (17 B II 389) zis și Radul Paștii (Giur 271), adică R. fiul lui Paște; – Dragotă, 1613 (Gorj 191); Paști b. (Moț). 2. Paștea G., pr. ard., 1918. 3. Paștiu pr. ard., 1677; 4. Paștiu S. act.; Păștina f. (P⁵ fila 23; Paș); Păștești fam. (Cras 72) 5. Compuse: Paște-Rău supr (16 B IV 168); Pașta-golea poreclă (Sc). II. Din contaminarea Paște + Pascu: Pașcu poate fi și sub infl. lui Lupașcu dar cf. și ipoc. ucr. Пашко < Pavel (Grinc). 1. Pașcu ard. și mold. (Dm; C Ștef; P⁵); -l (Răc 25; RI XII 243; Mar); art. -l alternează la aceeași persoană, cu forma cultă Pașco (Dm; C Ștef; DM 57; Mar; Ștef; Sd VI 73; 17 A IV 35). 2. Pașca, ard., olt. (Mar; Hur). 3. Cu suf. augm. -an: Pașcan mold., (Dm; C Ștef; Buc); -u (Sd XVI); -i s. mold., azi oraș. 4. Pășca V. (Ștef); -n (Dm; 16 A I 447); -nul, pren. (17 A V 155); diminutiv Pășcănei s. (Sd XI 54). 5. Pășcu (Dm; Ștef; C Ștef); Pășco (ibid); Pășcălat Ion (Șchei III). 6. Pîșcu, alternativ cu Pișcă (Dm; C Ștef). 7. Nesigure: Pastul (grafie străină pt. *Paștiul), Flor, ard. (Met 70); Pescuț (Ard), – grafie străină pt. *Păscuț.; Pașchița Ilie (Î Div). III. Din subst. pască: 1. Pasc și -a b. ard. (Moț; Cand 173). 2. Pască și Păscut (Ard); Pascu frecv.; Păscul/escu, -ești s. 3. Pasci (?) moț. (Cand 173). 4. Cu sufixe: Pascotă (16 B III 195; AO XII 87); – Barbul, mold. (RI XII 257); Pascoi (16 B III 195). 5. Paschiĭa olt. (Sd VI 495). 6. Păscut (16 B III 322). 7. Păscan mold. (Răc 18); munt.(Sd VII 321). 8. La moți și hațegani: Păscon, Păscóiu, Păscuiu, Păscuț -a (Moț; Cand 173). 8. Păscău, -ăești neam (Hur 59; IO 110); -ăescu Pană (AO XXI); -ăuți s. IV. A. Din ngr. Πασϰαλιά „ziua de Paști”; Pashalie (Ard). 2. Pashale (13 – 15 B 161). rg. Pashul Burunici, olt. (Sd VI 492). B. Din gr. Πασϰάλης, -λίνα, cf. și italian Pasquale, -lina: 1. Pascal, -ina (Sd XVI 245); -ie vornic (Deal 21); -e (17 B I 272); -e dobr. (RI XI); -onu, meh. (Cand 173). 2. Pascălina f., frecv. (16 A III 123; 17 A II 77; Sd VI 92; Băl; – dobr. (RI XI). 3. + Para(schiva): Prascalina și Rascalina (Acte Mislea). și Lambru.

DRUG subst. drug; cf. sl. дpoyгъ „prieten”. 1. Drug, Antoh, olt. (Sd VII 64); – mold. (Isp IV²). 2. Drug zis și Drughie, Pascal (Sur VIII). 3. Drughi b. (Sd XI 54). 4. Drugă (Ard); cf. subst. drugă și sl. дpoyгa „prietenă” și „soție”; Druga b (16 A IV 204) etc.; fam. (Mâneci); Drug/escu; -ești s. (16 B I 185). 5. Drugan; -e, T., mold. (RI VIII 147).

CARDIOIDĂ s. (MAT.) melcul lui Pascal.

MELC s. 1. (ZOOL.) gasteropod, gastropod, (pop.) bourel, culbec, (reg.) babiță, (în jocurile de copii) codobelc. 2. (MAT.) melcul lui Pascal = cardioidă.

indiction sn [At: DOSOFTEI, V. S. 1/6 / V: (înv) indict, ~ă sf / P: ~ti-on / Pl: ~oane / E: vsl инъдикътионъ] 1 (Înv) Perioadă de 15 ani fără legătură cu fenomenele astronomice care au servit la alcătuirea calendarelor și al cărei punct de plecare este anul 313 d. Hr. 2 Ciclu pascal care cuprinde o perioadă de 532 de ani, socotită de la 1 septembrie, anul creației 5508 (după calendarul iudaic). 3 Începutul anului bisericesc, 1 septembrie.

TINERIME s. f. (Cu sens colectiv) Grup de tineri, mulțime de tineri. V. tineret. La ieșirea din teatru tinerimea s-a adunat cîntînd și cuvîntînd sub fereastra lui Pascali. CĂLINESCU, E. 137. Veți vedea o nomenclatură întreagă de cărți, scrise anume pentru tinerime. ANGHEL, PR. 179.

pascal¹ sm [At: DEX / Pl: ~i / E: fr pascal] (Fiz) Unitate de măsură pentru presiune, egală cu presiunea exercitată de un newton pe o suprafață de un metru pătrat.

pascal², ~ă a [At: BARCIANU / Pl: ~i, ~e / E: fr pascal] 1 Privitor la Paști¹. 2 Din zilele de Paști¹. 3-4 De (la) Paști¹. 5 (Îs) Ciclu ~ Perioadă de 532 de ani după care sărbătoarea Paștilor¹ revine exact la aceeași dată.

păscălău² sn [At: DR. IV, 1081 / V: pascal~, pas~ / Pl: ~aie, (reg) ~auă / E: paște³ + -ălău cf cosălău] (Trs; Mar) Pășune (1).

COLIND (< v. sl. kolenda ; cf. lat. kalendae, ziua întîi a anului la romani) Specie a genului epic popular, ale cărei versuri sînt rostite de grupuri de copii sau tineri pe la casele oamenilor, în sărbătorile de iarnă, de primăvară (ex. colindele pascale) și în alte împrejurări. Religioase sau laice, ele sînt subdivizate de cercetători în colinde cosmogonice, vînătorești, agrare, păstorești, pescărești, de bâtrîni, de flăcăi, de mireasă, de însurăței etc. Folcloriștii mai deosebesc colindele în colinde de copii, simple urări terminate cu cerere de daruri pentru urători sau de versuri satirice la adresa gazdelor neprimitoare și colindele flăcăilor, colinde cu conținut eroic, vînătoresc. În literatura populară română, M. Gaster atribuie multor colinde o origine literară în ceea ce privește conținutul, iar pe de altă parte, o origine populară a formei; adică diecii și dascălii, în trecut, luau un subiect și-l versificau într-un fel analog cu așa-numitele colinde lumești. Cuvinte ca Florile dalbe, flori de măr revin adesea ca un refren de-a lungul colindului. Ex. Colind de mireasă (fiecare vers se cîntă de două ori). Prin cel-cel, Prin cel-cel, Prin cel verde vișinel Se găsește-un legănel. Dar în leagăn cine-mi șade? Stă Chivuța, fată mare, Ea șade și-nchiondoșește De-un guler și de-o batistă: Guleruli-al frate-său, Batista lui Voinea-său. Ea mai trage-un firicel, Ea mai cîntă-un cîntecel. Nu e cîntec muzicesc, Ci-i cîntec împărătesc; Împăratul nu-i acasă, Ci e dus după vînat, Să vîneze un iepuraș, Iepuraș, mărăcinaș, Ieși, Chivuță, și te uită Și te uită pe cea vale, Pe cea cale, Căruțele dau de vale, Ele nu vin, ca să stea, Ci vin ca să te ia. Să te ia din așternut, Să te ducă în altă parte, În alte curți, La alți părinți, La alți părinți necunoscuți. Nu te ia roabă să fii, Ci te ia doamnă să fii, Chelărița banilor Stâpîna argaților. Busuioc verde pe masă, Rămîi gazdă sănătoasă, Busuioc verde pe geam, Rămîi gazdă la mulți ani.

AFORISM (< fr. aphorisme < lat. aphorismus < gr. aphorismos, definiție) Formulare concisă, lapidară, a unei cugetări, a unui adevăr filozofic. Aforismele nu trebuie confundate cu axiomele. Acestea din urmă sînt adevăruri evidente prin ele însele, iar aforismele, mici sinteze, bazate pe experiență. Cultivat de scriitorii antici ca Hippocrat – care l-a folosit pentru întîia oară în denumirea unor precepte medicale – (Aforisme) ilustrat strălucit de La Rochefoucauld, Blaise Pascal și de cei moderni, ca Schopenhauer (Aforisme), aforismul îl întîlnim și în opera unor scriitori români ca Lucian Blaga (Elanul insulei), V. Eftimiu (Vorbe, vorbe, vorbe...), G. Ibrăileanu (Privind viața). Avînd toate însușirile lingvistice și stilistice ale celorlalte specii aforistice (maxima, sentința), aforismele conțin un sens adînc și tocmai de aceea sînt rostite cu intenția de a revizui un loc comun în gîndire, o idee înrădăcinată. Caracteristica literară a enunțului aforistic de adevăruri generale este de natură stilistică. „În formulările maximelor sînt vizibile semne ale unui ton propriu al fiecărui scriitor, cu toată aparența neutră a acestor formulări de adevăruri generale.” (Silvian Iosifeseu, Literatura de frontieră) Sinonim cu adagiu, apoftegmă, maximă, sentință, termeni ce formează obiectul aforisticei. Ex. Tot ce se întîmplă se produce prin contradicție. (HERACLIT) Memoria: un curtean al fiecăruia dintre noi, plin de curtoazie, care caligrafiază trecutul. (LUCIAN BLAGA)

ANALE (< lat. annales, scriere istorică, cronologică) Scriere istorică veche, în care sînt relatate întîmplări mai importante din viața unui popor (Analele lui Tacit). La romani, analele au constituit forma primitivă a istoriei Romei (annales maximi, redactate de marele pontif). În evul mediu, ele au derivat din calendarele liturgice apusene, denumite table pascale, cele mai multe scrise pe pergamente, pe care se înscriau, pentru fiecare an, data paștilor, iar intervalele dintre ani erau completate cu diferite evenimente. Recopiate, trecînd de la un lăcaș la altul, ele au devenit adevărate compilații, în cuprinsul lor fiind consemnate evenimentele unei întregi regiuni. Analele se deosebesc de cronici (v.) prin aceea că în acestea din urmă se întrevede personalitatea scriitorului. În literatura noastră, scrieri similare sînt: Analele de la Bistrița – Letopisețul anonim al Moldovei (1359-1507) și Analele de la Putna (1359-1526), scrise în limba slavonă.

Pascal Nume răspîndit în toată Europa, sub diverse forme, Páscal este o creație a onomasticii creștine care amintește de una dintre cele mai mari sărbători religioase. Pentru a putea lămuri apariția numelui în discuție va trebui să ne întoarcem cu mult înapoi în timp și anume la una dintre principalele sărbători numită Pesah. Încercările de a lămuri originea și semnificația lui Pesah (și deci a vechii sărbători) pornesc de la textul biblic. Cea mai veche și cea mai larg răspîndită ipoteză apropie numele Pesah de vb. pasah „a șchiopăta, a sălta, a trece peste”; probabil o etimologie populară cu referire la ritualul trecerii pe lîngă casele însemnate cu sîngele mielului sacrificat divinității; apropierea celor două cuvinte i-a făcut pe unii specialiști să presupună că la originea sărbătorii ar sta un act de cult, un dans de sacrificiu sau un simbol al trecerii soarelui ori a lunii pe bolta cerească. Mult mai plauzibilă este ipoteza care vede în acest obicei o veche sărbătoare păstorească celebrată la începutul primăverii, cînd primele roade ale turmelor erau sacrificate divinității (probabil zeului lunar dătător de fertilitate). Ebr. Pesah și arameeanul corespunzător Pasha sînt redate în greacă prin Pascha, Paska, folosit cu sensul vechi ebraic în Evanghelia lui Matei (Iisus este întrebat: „unde vrei să-ți pregătim să mănînci Paștele?” – deci animalul sacrificat). Creștinii au modificat profund sensul cuvîntului Paști, ajuns să desemneze în ultimă instanță „învierea lui Hristos”, sărbătoarea creștină. Preluat și în latină sub forma pascha și chiar pascua (prin contaminare cu pascua „pășuni”), vechiul nume ebraic este păstrat în numeroase limbi moderne: it. Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, port. Pascoa, rom. Paști etc. Din lat. Pascha se formează derivatul paschalis (în evul mediu, pasqualis) „pascal, referitor la Paști”, care începe să fie folosit ca nume de botez. Impus copiilor născuți în perioada sărbătorii sau luat din calendare unde apar mai mulți sfinți cu acest nume, Pascal se răspîndește în apusul cît și în răsăritul Europei (aici sursa este greaca). În vechile inscripții creștine din apus apare și o altă formație, Paschasius, cel mai important nume dintre cele referitoare la sărbătorile celebrate de biserică. Pătruns la noi prin filieră slavă sau prin purtători greci, Pascal începe să apară în documentele Țării Românești încă din anul 1428. O altă formă frecventă la noi, Pascu(l), este atestată din 1441. Pentru feminin este și astăzi în uz Pascalina, întîlnit în documente începînd cu sec. 16. Cu valoare de nume personal apare chiar cuvîntul rom. Paște. ☐ Fr. Pascal, germ. Paschalis, it. Pasqualle, Pasqualina, sp. Pascual, magh. Paszkál, bg.. Paskal(i), Paskalina, Pasko etc. ☐ Blaise Pascal, filozof francez.

pascal¹ adj. m., pl. pascali; f. pascală, pl. pascale

pascal² (unitate de măsură) s. m., pl. pascali; simb. Pa

Pascal (fizician francez) s. propriu

pascalie (înv.) s. f., art. pascalia, g.-d. art. pascaliei; pl. pascalii, art. pascaliile (desp. -li-i-)

Grăuntele de nisip al lui Pascal – Cromwell, omul care a domnit în Anglia ca un suveran pe la mijlocul secolului al XVII-lea; omul care a condus revoluția ce l-a trimis la eșafod pe regele Carol I; omul care a băgat spaima în papi și în monarhi; omul care s-a luptat peste mări și țări, biruind pe spanioli, pe olandezi… omul acesta puternic și glorios a fost învins de… un grăunte de nisip! De micul grăunte de nisip care i s-a așezat în uretră și i-a provocat moartea. De ce atunci acest faimos grăunte nu poartă numele lui Cromwell? Fiindcă întîmplarea ar fi rămas poate necunoscută, dacă n-ar fi consemnat-o pana scriitorului francez Pascal în cartea sa Pensées. Și astfel, recunoscător celui ce i-a asigurat posteritatea, „istoricul” bob de nisip a renunțat la numele părintesc al stăpînului său și și-a însușit pe cel adoptiv al cronicarului. „Grăuntele de nisip al lui Pascal” a devenit de atunci o expresie originală, pentru a semnala că micile cauze provoacă adesea efecte mari. Ea își găsește echivalent în vorba noastră populară: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”. IST.

Le moi est haïssable (fr. „Eul e vrednic de ură”, sau „e de nesuferit”) – Această cugetare a lui Blaise Pascal, din cartea sa Pensées, servește acelora care vor, invocînd autoritatea ilustrului gînditor francez, să combată pe individualiști, egoiști și egocentriști. lată și „expunerea de motive” care însoțește cugetarea: „Eul e de nesuferit… pentru că e nedrept în sine și se socoate buricul pămîntului; e incomod pentru alții prin aceea că vrea să și-i aservească, căci fiecare Eu este dușmanul și ar vrea să fie și tiranul tuturor celorlalți”. FIL.

Les extrêmes se touchent (fr. „Extremele se ating”) – Blaise Pascal a spus pentru prima oară: „Les sciences ont deux extrémités qui se touchent” (Științele au două extremități care se ating). După o sută de ani, un scriitor, tot francez, dar mai puțin celebru, Louis-Sébastien Mercier (1740-1814), în lucrarea sa Tableau de Paris (Tabloul Parisului), reluînd ideea lui Pascal și aplicînd-o la alte domenii decît cel științific, a lansat expresia în forma rămasă pînă azi: „Les extrêmes se touchent”. Ea se folosește (adeseori ironic), cînd idei, oameni, fenomene, situate la poluri diferite, se întîlnesc în felul de a se manifesta, de a reacționa, sau prin efectul pe care îl produc. De exemplu, cînd bătrînii se manifestă ca tinerii putem spune: extremele se ating! LIT.

Nasul Cleopatrei – „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, toată fața lumii ar fi fost schimbată”. (În originalul francez: „Si le nez de Cléopatre eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé”). E o reflecție (VI, 18) din volumul Pensées (Cugetări) al lui Blaise Pascal. Se citează mai ales tradusă. Umorul exprimării și renumele eroinei au asigurat succesul acestei observații. Pascal, care aprecia că femeile cu nasul lung sînt mai frumoase și au o putere mai mare de seducție, și-a imaginat că regina Cleopatra a Egiptului (69-30 î.e.n.), dacă ar fi avut nasul mai scurt, n-ar fi fost atît de ispititoare și, prin urmare, n-ar mai fi cucerit inimile lui Cezar și Antonius, stăpînii din acea epocă ai Romei și ai lumii. În acest caz regina n-ar fi înrîurit istoria acelor vremi, așa cum a făcut-o, adică nasul ei mai scurt n-ar mai fi schimbat... fața lumii (jocul de cuvinte e intenționat: nasul și fața!). Astăzi reflecția lui Pascal despre „nasul Cleopatrei” e citată cînd vrem să arătăm că un mic amănunt, aparent fără importanță, poate determina consecințe mari și neprevăzute. LIT.

Prăpastia lui Pascal – În anul 1654, Blaise Pascal a suferit un accident. În apropierea podului Neuilly, caii de la trăsura sa s-au speriat și au pornit într-o goană nebună. Celebrul scriitor și om de știință francez era să-și piardă viața. De atunci și pînă în clipa sfîrșitului (1662) a fost fără încetare chinuit de spaima că în preajma lui se deschide o prăpastie care-l va înghiți. În medicină sînt cunoscute aceste forme de obsesii, care pot căpăta uneori un caracter anormal. Ele provoacă o anxietate foarte persistentă care în unele cazuri nu cedează nici atunci cînd dispare cauza declanșării ei. Pascal a fost cuprins de o asemenea nevroză, o stare de psihastenie și, deși gînditor cu o minte atît de clară, de lucidă, n-a izbutit totuși prin raționament și voință să se vindece de această maladie. „Prăpastia lui Pascal” semnifică deci un pericol închipuit, o obsesie. LIT.

*EPACTĂ (pl. -te) sf. 📆 Număr care arată vîrsta lunii pe ziua de 1 Ianuar a fie-cărui an, adică numărul de zile trecute de la ultima lună nouă pînă la sfîrșitul anului precedent; aceste numere se exprimă prin cifre romane (I, II, III, etc.) în pascalii și constitue unul din elementele esențiale în calculul datelor în calendarele perpetue [fr.].

MOSTRĂ s. f. 1. (Învechit) Ceea ce servește sau poate servi ca obiect de imitație în privința formei, a alcătuirii; model (1), exemplu. Să ne fac[ă] 25 mii de cuie de acest feli dup[â] cum trimisăi un cui de mustră (a. 1781). IORGA, S. D. VIII, 97. Luasă și ei oarișcari mostră di la piminteni (sfîrșitul sec. XVIII), BUL. COM. IST. II, 147. Au început a da boieriile și isprăvniciile, care ispravnici întîiași dată acest domn i-au scornit, aducînd această muștră din țara Românească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 198/5, cf. LB, PONTBRIANT, D. Izvoade de covoară, chițeli și oprege, cătrințe frumoase etc. pentru împrumutare de a avea mustra de pre ele, se plătește cu cîte 5, 10, ba și cu 20 fl. pre răstimp de 10-15 zile, până-și țese sau lucră un ceva asemenea. LIUBA-IANA, M. 120. Ieri de către seară a plecat Simina Ca să duc-o mustră de cusut la Lina. COȘBUC, F. 102. ♦ (Regional) Alesătură (Cîlnic-Sebeș). A II 12. ♦ (Învechit) Exemplu care merită să fie urmat, imitat; pildă. Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muștrii. . . , dar ei aveau talent. RUSSO, S. 66. Cultivarea inimii femeii, unde zace focul sacru carele face din femeie un esîmplu, un mustru de virtute și de fapte mărețe. SBIERA, S. 261. 2. (Prin Ban. și Transilv., în forma mustră) Tipar pentru pieptare. V. m o d e l (2). Cf. ALR II 6 627/27, 228, 365. 3. Obiect dintr-o serie de obiecte identice sau cantitate mică dintr-un material, care poate să servească la determinarea anumitor caracteristici ale obiectelor respective sau ale întregului material din care face parte; eșantion, (regional) modă¹ (4). V. p r o b ă. Monstrele de fier și cărbune de pămînt de la Bahna. IONESCU, M. 50, cf. PONTBRIANT, D. Lucrează . . . la alegerea tutunurilor de care au nevoie. . . cercetînd mostre, gustînd țigări. SADOVEANU, O. IX, 258. Stănică își făcu apariția. . . ca să-i arate o mostră de stofă de vară. CĂLINESCU, E. O.135. Mostra diferă de probă prin faptul că nu este supusă obligatoriu vreunei încercări. LTR². ◊ (Glumeț) Aștepta și un țigănuș, o mustră din izvodul celor două duzini de familii. PETRESCU, A. R. 41. Tîrg de mostre = tîrg la care un stat, diverse întreprinderi etc. își expun produsele în cantități mici, pentru a le face cunoscute. 4. Formă particulară care, prin însușirile sale, ilustrează o categorie, un ansamblu de fenomene, o situație generală; exemplu tipic. V-am lipit pe corectura a doua cîteva mustre din întîia: veți vedea și dv., la locurile însemnate cu un cerc roșu, că la corectura întîia acele greșeli nu existau. CARAGIALE, O. VII, 317. Am văzut pînă acuma cîteva mostre, pentru a înțelege felul cum critică. GHEREA, ST. CR. II, 15. Tot peisagiul apare dintr-o dată Ca o mostră stranie, Un început de danie Din nemurirea care ne așteaptă. CAMIL PETRESCU, V. 103. Iată, tovarășă Varlam, ai o mostră de felul cum noi, cei de la. conducere, susținem propriul nostru prestigiu. V. ROM. aprilie 1954, 12. – Pl.: mostre. - Și: (învechit și regional) mustră (pl. și muștre, ALR II 6 627/228), múștră, (învechit) monstră s. f., mustru (pl. muștri) s. m. – Din ngr. μόστρα, it. mostra. – Mustră, mustru < germ. Muster. – Muștră < magh. mustra.

NEMULȚUMIRE s. f. Negativ al lui mulțumire. 1. (Învechit) Lipsă de recunoștință; ingratitudine. Va veni să ne giudece... ca un leu de certare pentru nemulțămirea noastră. VARLAAM, C. 22. El pentru nemulțămire lui fu gonit. id. ib.178, cf. LB, VALIAN, v. Împărăteasa ceartă aspru și pe poporul român, îi impută nemulțămire... și multe delicte. BARIȚIU, P. a. I, 459, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. 2. Stare a celui nemulțumit (1); supărare, mîhnire, (astăzi familiar) parapon, (învechit, rar) paraponiseală; insatisfacție, contrarietate; (învechit și popular) nemulțumită (v. nemulțumit 2), (învechit) neodihnă (2), neodihnire. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțămirea trupelor. AR (1832), 7¹/6, cf. ib. (1838), 45¹/ 26, ib. (1839), 14¹/11. Căci cu mine nu se-mpacă, într-a sa nemulțumire, Sufletul meu ticălosul ce-i pururea în clătire. CONACHI, P. 103. Intrigile lui pe lîngă patriarchul au adus mare nemulțămire. BĂLCESCU, ap. GHICA, a. 254. Mare nemulțumire era în palatele Olimpului, locaș al zeilor nemuritori, de cînd Zevs biruise pe zeii cei bătrîni. ODOBESCU, ap. VIANU, m. 230. Pentru unii un semn caracteristic al pesimismului e nemulțămirea în privința condițiunilor de trai. GHEREA, ST. CR. II, 293. Taica-Pascali... umbla de colo-colo și mormăia cu nemulțumire. SADOVEANU, O. v, 451. În fiecare creț al feței lui Cristescu se putea citi deslușit și nemulțumire și nedumerire și nerăbdare. v. ROM. martie 1954, 11, cf. ib. septembrie 1955, 60. Bine, bine, l-oi duce, – scînci omul fără să-și ascundă nemulțumirea, GALAN, B. I, 49. Simțea ceva nedeslușit, între duioșie și nemulțumire. T. POPOVICI, SE. 320, cf. 182. Salariații săi nu au manifestat vreodată vreo nemulțumire. BARBU, Ș. n. 132. Echipa... s-a retras de pe teren provocînd nemulțumirea tuturor spectatorilor. SP. POP. 1961, nr. 3944, 4/1. ♦ Neajuns¹ (2), neplăcere (2), necaz (1). Munca despăgubește de multe necazuri și împacă multe nemulțămiri din viață, F (1897), 3. Nu mai găsi în sine nici una din măruntele nemulțămiri ale începutului. SADOVEANU, O. IX, 97. Se sileau să-i rezolve nemulțumirile, v. ROM. octombrie 1954, 125. Ea îi povestea nemulțumirile ei. T. POPOVICI, SE. 51. – pl.: nemulțumiri. – Și: (învechit și popular) nemulțămire s. f. – pref. ne- + mulțumire.

* CICLU (pl. -luri) sn. 1 💫 Perioadă astronomică la sfîrșitul căreia anumite fenomene cerești reapar în aceeași ordine ¶ 2 💫 📆 ~ solar, perioadă de 28 de ani, în urma căreia anul începe iar cu aceeași zi a săptămînii ¶ 3 ☆ 💫 📆 ~ lunar, perioadă de 19 ani după care fazele lunii se repetă la aceleași date ¶ 4 ⛪ ~ pascal 👉 PASCAL ¶ 5 📝 Totalitatea poemelor epice care fac parte din aceeași epocă sau se referă la aceleași întîmplări: ~ul troian [fr.].

* COMPUT (pl. -uturi) sn. 📆 Calculele făcute cu anumite elemente (indictionul, crugul soarelui, mîna anului, crugul lunii, numărul de aur, temelia, epacta, ciclurile pascale) pentru stabilirea unei date cronologice, și în spec. pentru fixarea sărbătorilor bisericești [fr.].