Definiția cu ID-ul 545503:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

saxofon (< Sax, numele constructorului instr. și gr. φωνή, „sunet voce”; fr. saxophone; it. saxofono, sassofono), instrument de suflat din grupa lemnelor, de formă conică îndoit la capăt în formă de pipă, alcătuit din muștiuc*, cu ancie* simplă, corp, mecanism de închidere și deschidere a orificiilor cu ajutorul clapelor (2) și pavilion*. De la început, s. s-a construit din metal. Întinderea s. este de la si bemol la fa3. S. prezintă o familie numeroasă, instr. variindu-și mărimea de la cel mai mic până la cel mai mare în funcție de sonoritatea mai acută sau mai gravă ce le este proprie. Totodată fiecare instr. poate avea două acordaje (1) diferite, grupându-se în două subfamilii. Se notează în cheia* sol iar instr. grave în cheia fa. Acestea sunt: s. sopranino în fa sau în mi bemol, s. sopran în do sau în si bemol (singurele de formă tronconică, asemănătoare oboiului*), s. alto în fa sau în mi bemol, s. tenor în do sau în si bemol, s. bas în do sau în si bemol. Subfamilia cea mai răspândită este aceea în mi bemol și si bemol. Tehnica s. este asemănătoare aceleia ob., dar, mai ales, a cl. (clarinetiștii sunt aceia care în orch. preiau partida* s.). S. are un timbru* ce ar putea fi comparat cu acela al cl., ob. și vcl. cântând împreună. S. a fost brevetat în 1845 când creatorul și constructorul său, Adolphe Sax (n. 1814 la Dinant, Belgia – m. 1894, Paris) l-a inventat. S. este folosit mai mult în muzica ușoară* și jazz*, dar a pătruns și în orch. simf. prin lucrările lui Bizet (Suita Arlesiana), Stravinski, Ravel, Gershwin. În creația simf. românească apare în lucrări de Dumitru Bughici, Pascal Bentoiu, Aurel Stroe ș.a.