AFELIU s. n. Punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.

APOGEU, apogee, s. n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei acțiuni etc. 2. Punctul cel mai depărtat de pământ la care se află un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare din cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.

CICLOCEFALIE, ciclocefalii, s. f. (Med.) Monstruozitate constând în lipsa totală sau parțială a nasului și situarea ochilor, uniți, într-o singură orbită. – Din fr. cyclocéphalie.

CICLOPIE s. f. (Med.) Monstruozitate congenitală care constă în dezvoltarea unui singur glob ocular sau în fuzionarea celor două orbite. – Din fr. cyclopie.

GĂVAN, găvane, s. n. (Pop.) 1. Scobitură, adâncitură pe care o prezintă un obiect. ♦ Orbita ochiului. 2. Obiect sau parte a unui obiect care prezintă o scobitură; (în special) strachină sau blid (de lemn); conținutul unui astfel de vas. – Cf. bg., scr. vagan.

GLOB, (1, 2) globuri, s. n., (3) globi, s. m. 1. S. n. Corp sferic sau sferoidal. ♦ Spec. Corp sferic, de sticlă sau de porțelan, montat la o lampă sau la un bec. ♦ Spec. (Și în sintagmele glob terestru, pământesc sau geografic) Obiect sferic pe a cărui suprafață exterioară este reprezentat aspectul continentelor, mărilor și oceanelor care alcătuiesc planeta noastră. ◊ Glob ceresc = obiect sferic pe a cărui suprafață exterioară este reprezentat aspectul bolții cerești. 2. S. n. Planeta locuită de oameni; Pământul. 3. S. m. (În sintagma) Glob ocular (sau al ochiului) = parte a ochiului, de formă sferoidală, adăpostită în orbită. – Din fr. globe, lat. globus.

VĂGĂUNĂ, văgăuni, s. f. 1. Loc înfundat între dealuri sau între munți; scobitură adâncă într-un munte. ♦ Fig. Încăpere strâmtă și întunecoasă. 2. Scorbură. 3. (Rar) Orbita ochiului. [Pl. și: văgăune] – Et. nec.

ZGÂIT, -Ă, zgâiți, -te, adj. (Despre ochi) Holbat, căscat; (despre oameni) cu ochii holbați. ♦ (Substantivat) Persoană urâtă, cu ochii holbați, ieșiți din orbite. – V. zgâi.

MALAR, malare, adj. (În sintagma) Os malar (și substantivat, n.) = fiecare dintre cele două oase ale craniului, situate în părțile laterale ale feței, dedesubtul orbitelor. – Din fr. malaire.

ECLIPTIC, -Ă, ecliptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Orbită imaginară descrisă de soare în mișcarea lui anuală aparentă pe sfera cerească. 2. Adj. Privitor la ecliptică (1), raportat la ecliptică. Coordonate ecliptice. – Din fr. écliptique.

EXOFTALMIE, exoftalmii, s. f. Proeminență accentuată a globilor oculari în afara orbitelor, constituind un simptom al anumitor boli. – Din fr. exophtalmie.

RACHETĂ¹, rachete, s. f. 1. Proiectil alcătuit dintr-un tub umplut cu materii care se aprind în aer, producând o lumină puternică (de diferite culori) pe o traiectorie lungă, și care se folosește la semnalizări și la focuri de artificii. 2. Aparat de zbor propulsat prin reacție directă cu ajutorul unui motor la distanțe foarte mari de Pământ. ◊ Rachetă cosmică = rachetă¹ (2) de mari dimensiuni, folosită pentru plasarea pe orbite a sateliților artificiali și pe traiectorii stabilite a navelor cosmice. Rachetă meteorologică = rachetă¹ (2) recuperabilă dotată cu aparate speciale de măsură a parametrilor meteorologici și de transmitere a informației, folosită pentru investigații ale atmosferei până la altitudini de 150 km. – Din germ. Rakete, rus. raketa.

STAȚIE, stații, s. f. I. 1. Punct de oprire (anume amenajat) pe traseul unor vehicule publice, destinat pentru urcarea și coborârea călătorilor, a mărfurilor etc. ♦ Stație interplanetară = stație-releu ipotetică pentru zborurile cosmice, pe care navele cosmice ar putea ateriza, în drumul către alte planete, păstrându-și viteza. 2. Loc (în oraș) unde staționează unele vehicule publice (taxiuri, autobuze etc.) pentru a aștepta călătorii. 3. (Înv.) Popas, oprire. ♦ (Reg.; în ritualul Bisericii ortodoxe) Popas făcut în drum spre cimitir, pentru a se citi prohodul. II. 1. (Mai ales în forma stațiune) Ansamblu de clădiri și de instalații care servesc la îndeplinirea unor observații, operații, cercetări etc. ♦ Așezare, centru special amenajat pentru cercetări experimentale sau pentru diverse operații tehnice. ♦ Stație cosmică (sau spațială) = vehicul cosmic ori satelit artificial plasat pe o orbită în jurul Pământului, folosit de obicei pentru cercetări. 2. (În forma stațiune) Localitate în care se găsesc condiții climaterice, ape minerale etc. prielnice sănătății. III. (În forma stațiune) Poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). Omul are o stațiune bipedă și verticală. [Var.: stațiune s. f.] – Din fr. station, lat. statio, -onis.

LACRIMAL, -Ă, lacrimali, -e, adj. Care se referă la lacrimi. ◊ Glandă lacrimală = glandă din cavitatea orbitală care produce lichidul ce umezește ochiul. Canal lacrimal = canal prin care lichidul produs de glandele lacrimale se scurge din orbita ochiului în fundul gurii. – Din fr. lacrymal.

FRONTAL, -Ă, frontali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ține de regiunea frunții. ♦ (Substantivat, n.; rar) Parte proeminentă a unui obiect. 2. Adj. Din față, așezat în față. ◊ Abataj frontal = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului; p. ext. locul unde se execută o astfel de operație. 3. Adj. Referitor la front (6). 4. S. n. Os al craniului care formează fruntea și o parte din orbite. – Din fr. frontal.

PARALAXĂ, paralaxe, s. f. 1. Unghiul dintre dreptele care unesc un punct foarte depărtat cu extremitățile unei baze de observare. 2. (Astron.) Unghi maxim sub care se vede raza Pământului sau a orbitei sale de pe un alt corp ceresc. – Din fr. parallaxe, lat. parallaxis.

ASTEROID, asteroizi, s. m. Fiecare dintre micile planete ale sistemului solar, puțin strălucitoare, ale căror orbite sunt, în general, cuprinse între orbitele lui Marte și Jupiter. – Din fr. astéroïde.

ANOFTALMIE s. f. Lipsă congenitală sau accidentală a unui ochi sau a ambilor ochi. ◊ Anoftalmie ciclopică = monstruozitate congenitală caracterizată prin unirea ochilor și a orbitelor, rudimentar dezvoltate. – Din fr. anophtalmie.

ARCADĂ, arcade, s. f. 1. Element arhitectural format din unul sau din mai multe arce și din elementele care le susțin (coloane, stâlpi, ziduri). 2. Formație anatomică în formă arcuită; (în special) proeminență curbă la baza osului frontal, situată deasupra fiecărei orbite. – Din fr. arcade.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

PERICENTRU, pericentre, s. n. (Astron.) Punct de pe orbita unui corp ceresc situat la cea mai mică depărtare de corpul ceresc central în raport cu care se face mișcarea. – Din fr. péricentre, engl. pericentre.

VITEZĂ, viteze, s. f. 1. Rapiditate în deplasare; iuțeală, repeziciune. ◊ Loc. adv. În (plină) viteză = cu viteză (foarte) mare. ◊ Expr. Dă-i viteză = pornește în grabă! mergi repede! (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a sili pe cineva să-și părăsească obișnuita comoditate și să acționeze, să lucreze cu promptitudine, repede. 2. Raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgerea acestui spațiu; raportul dintre variația unei mărimi și timpul în care se produce această variație. ◊ Viteză cosmică = viteză cuprinsă între 7,912-16,6 km/secundă imprimată navelor cosmice de la înscrierea pe o orbită circulară a Pământului până la părăsirea sistemului solar. ♦ Spec. Ritmul în care se produce sau se repetă un proces chimic, fiziologic, electric etc., raportat la o unitate de timp. ◊ Viteză de sedimentare = interval de timp în care se depun hematiile în sângele rămas necoagulat, servind la diagnosticarea sau urmărirea evoluției unor boli. ♦ Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre turația motorului unui vehicul și turația arborelui care transmite mișcarea la roțile propulsoare ale vehiculului. – Din fr. vitesse.

PRĂBUȘIT, -Ă, prăbușiți, -te, adj. Căzut sau culcat (brusc și cu zgomot) la pământ; năruit; surpat, dărâmat. ♦ Fig. (La pl.; despre ochi) Intrat în orbite. ♦ Fig. Descurajat, deznădăjduit. – V. prăbuși.

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ◊ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare dintr-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme. Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o soluție. ♦ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.

ORBECAT, -Ă, orbecați, -te, adj. (Rar; despre ochi) Orbit, fermecat, fascinat. – V. orbeca.

ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.

ORBITAL, -Ă, orbitali, -e, adj. 1. Care aparține orbitei cerești, privitor la orbita unui corp ceresc. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Care aparține sau se află în orbita oculară. – Din fr. orbital.

ORBITĂ, orbite, s. f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.

CIRCUMORBITAL, -Ă, circumorbitali, -e, adj. (Astron.) Care se află sau se petrece pe o orbită. – Din fr. circumorbital.

MONOCLU, monocluri, s. n. Lentilă rotundă, concavă sau convexă, care se fixează în orbita unui ochi pentru a corecta un defect de vedere. ♦ P. anal. Pansament făcut la un singur ochi. – Din fr. monocle.

DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce); p. ext. mort. ◊ Expr. A dormi dus = a dormi foarte adânc. ♦ (Despre unități de timp și despre acțiuni) Trecut, dispărut (pentru totdeauna). ♦ (Despre ochi) Care este adâncit în orbite (de oboseală, boală, supărare etc.). 2. Fig. Desprins de realitate; absent, îngândurat. ◊ Loc. adv. și adj. Dus pe gânduri = îngândurat. – V. duce.

TRICERATOPS, triceratopși, s. m. (La pl.) Gen de reptile fosile din ordinul dinozaurienilor, care cuprindea animale de 6-8 m lungime, cu craniul înconjurat, în regiunea posterioară inferioară, de un guler din plăci cornoase, cu două coarne deasupra orbitelor și cu o protuberanță nazală; (și la sg.) animal care făcea parte din acest gen. – Din fr. tricératops.

REVOLUȚIE, revoluții, s. f. I. 1. (Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

SCUFUNDA, scufund, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a băga cu totul în apă sau în alt lichid; a (se) cufunda. ♦ Spec. A dispărea sau a face o navă să dispară sub nivelul apei (în urma unei avarii). ♦ Refl. Fig. (Despre aștri) A apune. 2. Refl. A intra (adânc) în ceva, a se afunda (într-o materie moale); a se adânci, a se înfunda. ♦ (Despre ochi) A se înfunda în orbite. ♦ (Despre pământ) A se prăbuși, a se surpa. ◊ Expr. N-are să se scufunde pământul = nu se va întâmpla nici un rău, nu va fi prea mare pagubă. 3. Tranz. și refl. Fig. (Rar) A face să fie sau a se lăsa absorbit de o activitate, de o preocupare. – Pref. s- + cufunda.

SCURGE, scurg, vb. III. 1. Refl. și tranz. A curge sau a face să curgă un lichid, prelingându-se în cantități mici. ♦ Tranz. A scoate ultimele picături de lichid aflate într-un recipient. ♦ Refl. (Despre fluide) A ieși (în cantități mici) dintr-o conductă defectă. ♦ Refl. (Despre ochi) A se sparge, împrăștiindu-se din orbită. 2. Tranz. A separa partea lichidă sau particulele aflate în suspensie dintr-un amestec. ♦ A seca apa dintr-un teren prin drenaj. 3. Refl. (Despre ape) A curge la vale (lăsând în urmă locul uscat). ♦ Fig. (Despre grupuri de ființe, de vehicule) A se succeda, a merge în aceeași direcție, a se perinda. 4. Refl. Fig. (Despre unități de timp) A trece unul după altul, a se desfășura. [Perf. s. scursei, part. scurs] – Lat. excurrere (după curge).

SEC, SEACĂ, seci, adj. 1. Lipsit de apă; care a secat, s-a uscat. Albia seacă a unui râu. ♦ (Despre locuri) Lipsit de umezeală; p. ext. arid, neproductiv. ◊ Tuse seacă = tuse uscată, fără expectorație. Timbru (sau sigiliu) sec = urmă de ștampilă în relief, care se imprimă pe anumite acte cu o mașină specială, fără tuș. 2. În care nu se află nimic; gol, deșert. ◊ Nucă seacă = nucă fără miez sau cu miezul nedezvoltat. Sunet sec = sunet scurt, fără rezonanță. Ochi sec = orbită goală a ochiului. ◊ Expr. (Substantivat) A înghiți în sec = a) a înghiți fără a avea ceva în gură; b) a se reține de la ceva, a fi nevoit să-și înfrâneze o dorință. ♦ (Pop.; despre părțile corpului) Atrofiat, paralizat. Mână seacă. 3. (În loc. adj.) De sec = de post, care nu este de dulce. 4. Fig. Lipsit de conținut, de sens, fără folos. ◊ Loc. adv. În sec = în zadar, fără rost. 5. Fig. (Adesea substantivat) Fără minte, prost. 6. Fig. (Despre oameni și manifestările lor; adesea adverbial) Lipsit de sensibilitate, de căldură; aspru, tăios, rece. 7. Fig. (Rar) Tare, puternic, dârz. – Lat. siccus.

SIMIAN, simieni, s. m. (La pl.) Subordin de mamifere primate cu encefalul foarte dezvoltat, orbita separată de cavitatea temporală, o pereche de mamele pectorale și fața expresivă (Simioidea); (și la sg.) mamifer care face parte din acest subordin. [Pr.: -mi-an] – Din fr. simien.

SPRÂNCEANĂ, sprâncene, s. f. 1. Fire de păr scurte și dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului (pentru a împiedica scurgerea transpirației în ochi). ◊ Expr. A încreți (sau a încrunta) sprâncenele = a fi posomorât sau nemulțumit. A ridica sprâncenele (sau din sprâncene) = a privi mirat, a arăta surprindere, nedumerire sau nemulțumire. A se uita (sau a pândi) pe sub sprâncene = a se uita pe furiș. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege ce e mai bun, mai prețios etc. A fi cu ochi și cu sprâncene = a fi prea exagerat, prea bătător la ochi, prea evident (pentru a putea fi tăgăduit). 2. Fig. Muchie, culme, creastă, coamă (de deal). 3. Fig. Margine, poală; fâșie (de lumină). [Var.: sprinceană s. f.] – Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena).

CRUG, cruguri, s. n. (Înv.) 1. Orbită a lunii sau a unei planete. ◊ Crugul cerului (sau ceresc) = bolta cerească. 2. Ciclu solar (sau lunar). – Din rus., scr. krug.

SUBLUNAR, -Ă, sublunari, -e, adj. Care este situat între Pământ și orbita Lunii. – Din fr. sublunaire.

SUBORBITAL, -Ă, suborbitali, -e, adj. Care se află sau are loc sub orbita cerească. – Sub¹- + orbital.

CUFUNDA, cufund, vb. I. 1. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a dispărea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitură. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbră, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont; a apune (după linia orizontului). ♦ (Despre pământ) A se prăbuși. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufunda vb. I] – Lat. confundare.

CERC s. v. coroană, diademă, orbită.

CRUG s. v. boltă, cer, ciclu, firmament, orbită.

ELIPTIC adj. oval. (Orbită ~.)

GĂVAN s. v. adâncitură, orbită, polonic, scobitură.

ÎNFUNDA vb. I. 1. v. obtura. 2. v. oblitera. 3. a se închide. (Drumul se ~.) II. 1. a îndopa, a umple. (~ soba cu lemne.) 2. v. îndesa. 3. v. afunda. 4. a se adânci, a se afunda, a se cufunda, (Transilv.) a se zgăura. (Ochii i se ~ în orbite.) 5. a(-și) afunda, a(-și) cufunda, (fig.) a(-și) îngropa. (Își ~ fruntea în palme.)

MELCI s. v. orbită.

ORBITĂ s. 1. (ASTRON.) (rar) cerc, (înv. și pop.) crug. 2. (ANAT.) (pop.) găvan, scovârlie, văgăună, (înv. și reg.) melci. (~ a ochiului.)

SCOVÂRLIE s. v. bulb, glob, orbită.

VĂGĂUNĂ s. v. orbită.

orbita vb., ind. prez. 3 sg. și pl. orbitează

orbital (al orbitei cerești) adj. m., pl. orbitali; f. sg. orbitală, pl. orbitale

orbitar (al orbitei oculare) adj. m., pl. orbitari; f. sg. orbitară, pl. orbitare

orbită s. f., pl. orbite

AFELIU n. Punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unei planete. [Sil. -li-u] /<fr. aphélie, germ. Aphelium

APOGEU ~e n. 1) Punct de pe orbita unui astru situat la cea mai mare depărtare de Pământ. 2) fig. Punct culminant în evoluția unui fenomen, a unei situații sau a unei acțiuni; culme. /<fr. apogée

ASTEROID ~zi m. Mică planetă din sistemul solar, puțin strălucitoare, cu orbita cuprinsă între orbitele lui Marte și Jupiter. /<fr. astéroïde

A SE BULBUCA se bulbucă intranz. (despre ochi) A ieși din orbite (de frică, groază, furie etc.). /<lat. volvicare

CIRCUMTERESTRU ~stră (~ștri, ~stre) 1) Care cuprinde Pământul de jur împrejur. Orbită ~stră. 2) Care se efectuează în jurul Pământului. Zbor ~. /<fr. circumterrestre

DUS ~ă (duși, ~e) fig. Care denotă lipsă totală de atenție. ◊ ~ pe gânduri îngândurat. Ochi duși în fundul capului ochi adânciți în orbite. /v. a duce

ECLIPTICĂ ~ce f. Orbită aparentă descrisă de Soare în timp de un an. /<fr. écliptique

ELIPTIC ~că (~ci, ~ce) 1) geom. Care are forma de elipsă; cu forma de elipsă. Orbită ~că. 2) lingv. Care conține o elipsă. Frază ~că. /<fr. elliptique

EXOFTALMIE f. Stare patologică constând în ieșirea în afara orbitelor a globurilor oculari. /<fr. exophtalmie

FRONTAL¹ ~e n. 1) Partea din față a unui obiect. ~ul clădirii. 2) anat. Os care formează fruntea și partea de sus a orbitelor. /<fr. frontal

GĂVAN ~e n. 1) Adâncitură într-un obiect; cavitate. 2) Orbita ochiului. 3) Strachină de lemn. 4) Conținutul unei asemenea străchini. /<bulg., sb. vagan

MALAR ~e n. Fiecare dintre cele două oase ale craniului situate dedesubtul orbitelor. /<fr. malaire

MONOCLU ~ri n. 1) Lentilă convexă, care se fixează în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2) Pansament la un singur ochi. /<fr. monocle

ORBITAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de orbite; propriu orbitelor. 2) (despre un corp mobil) Care se mișcă pe orbită. /<fr. orbital

ORBITĂ ~e f. 1) Traiectorie curbă a unui corp ceresc, având drept sursă de mișcare un alt corp ceresc. 2) Cavitate osoasă în care se află globul ocular. 3) fig. Sferă de acțiune sau de influență. /<fr. orbite, lat. orbita

PARALAXĂ ~e f. 1) Unghi sub care se vede raza Pământului sau a orbitei sale de pe alt corp ceresc. 2) Schimbare aparentă a poziției unui punct depărtat datorită deplasării reale a ochiului observatorului. /<fr. parallaxe, lat. parallaxis

PERIGEU ~e n. astr. 1) Punct de pe orbita unui satelit al Pământului aflat la o distanță minimă de centrul acestuia. 2) Interval de timp în care un satelit trece prin acest punct. /<fr. périgée, lat. perigaeum

PERIHELIU ~i n. astr. 1) Punct de pe orbita unui satelit al Soarelui aflat la o distanță minimă de centrul acestuia. 2) Interval de timp în care un satelit trece prin acest punct. [Sil. -liu] /<fr. périhélie, lat. perihelium

PLANETĂ ~e f. Corp ceresc din sistemul solar, fără lumină proprie, care se mișcă în jurul Soarelui pe o orbită eliptică. /<fr. planete, lat. planeta

PLANETOID ~zi m. Planetă mică din sistemul solar, aflată, de regulă, între orbitele lui Marte și Jupiter; asteroid. [Sil. -to-id] /<fr. planétoïde

RACHETĂ¹ ~e f. 1) Vehicul, fără dispozitive de planare, propulsat de un motor cu reacție. ◊ ~ cosmică vehicul spațial fusiform, care servește la plasarea pe orbită a unui obiect spațial (satelit, stație interplanetară etc.). Motor-~ motor reactiv care funcționează independent de condițiile mediului înconjurător. 2) Cartuș cu un pistol special, care explodează în aer producând o lumină puternică, colorată, folosit la semnalizări și la focuri de artificii; rachetă de semnalizare. /<germ. Rakette, rus. raketa

REVOLUȚIE² ~i f. 1) astr. Mișcare completă de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc. ◊ Perioadă de ~ timp necesar unui corp ceresc pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2) geom. Mișcare de rotație a unui corp care parcurge o curbă închisă. 3) tehn. Mișcare completă a unui corp în jurul axei sale. [G.-D. revoluției; Sil. -ți-e] /<fr. révolution, lat. revolutio, ~onis, germ. Revolution

SFENOID ~e n. anat. Os al craniului care desparte cutia cranială de fosele nazale, de orbite și de cavitatea bucală. /<fr. sphenoïde

ASTEROID s.m. (de obicei la pl.) Numele unor planete mici care își au orbitele între orbitele lui Marte și Jupiter. ♦ Bolid, aerolit. [Pron. -ro-id. / < fr. astéroïde, cf. gr. asteroeides – asemănător unei stele].

CIRCUMORBITAL, -Ă adj. (Astr.) Care se află, se petrece pe o orbită; periorbital. [< circum- + orbital].

DRACONITIC, -Ă adj. (Astr.) Referitor la linia care unește punctele de intersecție ale orbitei Lunii cu planul eclipticii; draconic (2) [în DN]. [Cf. fr. draconitique, it. draconitico].

ENOFTALMIE s.f. Înfundare patologică a globului ocular în orbită. [Gen. -iei. / < fr. énophtalmie, cf. gr. en – în, ophtalmos – ochi].

ÎNCLINAȚIE s.f. 1. Înclinare. 2. (Fig.) Vocație. 3. (Geom.) Unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință. ◊ Înclinație astronomică = unghiul format de planul orbitei unui astru cu planul orbitei Pămîntului; înclinație magnetică = unghiul format de direcția cîmpului magnetic al Pămîntului cu planul orizontal. [Gen. -iei, var. inclinație s.f. / cf. fr. inclination, lat. inclinatio].

LIBRAȚIE s.f. 1. (Astr.) Oscilație ușoară și aparentă a Lunii datorată orbitei ei eliptice pe care o descrie în jurul Pămîntului. 2. Oscilație, unduire. [Gen. -iei, var. librațiune s.f. / cf. it. librazione, fr. libration, lat. libratio – balansare].^[1]

ORBITAR, -Ă adj. De (la), din orbita ochiului; orbital (2). [Cf. fr. orbitaire].

SATELOID s.m. Satelit artificial destinat să se miște pe orbite apropiate de Pămînt. ♦ Aparat de zbor orbital, intermediar între avion și un satelit artificial, echipat cu motor-rachetă de mică tracțiune. [Pron. -lo-id. / cf. it. satelloide].

SUBORBITAL, -Ă adj. A cărui traiectorie este inferioară aceleia necesare de a intra pe orbită. [Cf. it. suborbitale].

SUBORBITAR, -Ă adj. (Anat.) Situat sub orbită. [După fr. sous-orbitaire].

SUPRAORBITAR, -Ă adj. (Anat.) Situat deasupra orbitei; supraorbital. [După fr. surorbitaire].

UNGVIS s.n. (Anat.) Mic os în formă de unghie, situat pe partea internă a orbitei. [Var. unguis s.n. / < fr. unguis – unghie]

AFELIU s.n. (Astr.; op. periheliu) Punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unei planete. [< fr. aphélie, cf. gr. apo – departe, helios – soare].

APOGEU s.n. 1. (op. perigeu) Punctul de pe orbita unui astru care se găsește la cea mai mare distanță de Pămînt. 2. (Fig.) Cel mai înalt punct al evoluției unui fenomen, a unei situații etc.; punct culminant, culme. [Pl. -ee (pron. -ge-e), -euri. / < fr. apogée, cf. it. apogeo, gr. apogeios < apo – departe de, ge – pămînt].

APSIDĂ s.f. Fiecare dintre extremitățile axei mari ale orbitei unui corp ceresc. [< fr. apside].

CICLOCEFALIE s.f. (Med.) Malformație congenitală constînd în lipsa totală sau parțială a organelor olfactive și situarea ochilor, uniți, într-o singură orbită. [< fr. cyclocéphalie].

ECLIPTICĂ s.f. Orbită descrisă de Soare în mișcarea lui aparentă anuală pe bolta cerească. [Gen. -cii. / < fr. écliptique].

FRONTAL, -Ă adj. 1. Din regiunea frunții. 2. Din (așezat în) față. ◊ Abataj frontal = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului; (p. ext.) locul unde se execută o astfel de operație. ♦ Referitor la front (5) [în DN]. // s.n. 1. Os al craniului care formează fruntea și o parte din orbite. 2. Parte proeminentă a unui obiect. [< fr. frontal].

GLOB s.n. 1. Corp sferic, corp în formă de sferă. ◊ Glob ocular = parte a ochiului care se găsește în orbită. ♦ Corp sferic, de sticlă sau de porțelan, care protejează o lampă sau un bec. 2. Corp ceresc de formă rotundă. ♦ Pămîntul. [Pl. -buri, (s.m.) -bi. / < lat. globus, cf. fr. globe, it. globo].

MALAR adj., s.n. (Os al feței) așezat lateral dedesubtul orbitei. [< fr. malaire, cf. lat. mala – obraz].

răgăoace (răgace), răgăoci (răgace), s.f. (reg.) orbită, cavitate.

MONOCLU s.n. Lentilă care se poartă sprijinită în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. ♦ Pansament care acoperă un singur ochi. [< fr. monocle].

scovârda, pers. 3 sg. scovârdează, vb. I refl. 1. (înv. și reg.; despre lemn sau despre obiecte de lemn) a se îndoi, a se curba, a se încovoia, devenind concav; a se scorfi. 2. (reg.; despre oameni) a se gârbovi, a se cocoșa. 3. (înv. și reg.; despre suprafețe de pământ) a se lăsa, a se scufunda; a aluneca în jos. 4. (reg.; despre dinți) a se strâmba, a crește neregulat. 5. (reg.; despre obraji, ochi sau față) a se scofâlci, a se adânci (în orbite).

semeosie, semeosii, s.f. (înv.) paralaxă (unghi maxim sub care se vede raza pământului sau a orbitei sale de pe un alt corp ceresc).

ORBITAL, -Ă adj. 1. Referitor la orbita unui corp ceresc. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Al orbitei ochiului; orbitar. [Cf. fr. orbital].

ORBITĂ s.f. 1. Traiectorie închisă a unui corp ceresc. ♦ (Mec.) Traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron. 2. Cavitate osoasă a craniului în care este așezat ochiul. 3. (Fig.) Sferă de activitate; sferă de influență. [< fr. orbite, cf. it. orbita].

PERICENTRU s.n. Punct de pe orbita unui corp ceresc situat la cea mai mică depărtare de corpul central, față de care se mișcă. [< fr. péricentre].

PERIGEU s.n. Punctul cel mai apropiat de Pămînt de pe orbita unui astru sau a unui satelit artificial; timpul în care astrul sau satelitul respectiv se găsește în acest punct. [Pron. -geu. / < fr. périgée, cf. gr. perigeios < peri – împrejur, ge – pămînt].

PERIHELIU s.n. (op. afeliu) Punctul cel mai apropiat de Soare de pe orbita unei planete; timpul în care planeta respectivă se află în acest punct. [Pron. -liu, var. perihelie s.f. /< fr. périhélie, germ. Perihelium, cf. gr. peri – împrejur, helios – Soare].

PLANETĂ s.f. Corp ceresc obscur care se învîrtește în jurul Soarelui pe o orbită eliptică și care primește lumină și căldură de la Soare. [< lat. planeta, gr. planetes, cf. fr. planète].

REVOLUȚIE s.f. I. 1. Schimbare bruscă, prin salt, a unui fenomen, care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. Transformare radicală în raporturile social-economice și politice ale unei societăți și care constă în trecerea puterii politice din mîinile vechii clase dominante, în mîinile unei clase noi, precum și în sfărîmarea vechilor relații de producție și instaurarea unor relații de producție noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forțelor de producție. 3. (Fig.) Schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. ♦ (În ideologia marxistă) Revoluție culturală = parte componentă a revoluției socialiste, cuprinzînd schimbările pe care aceasta le aduce în planul moral-spiritual. II. 1. Mișcare periodică a unui corp ceresc; timpul în care un corp ceresc parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. Schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (Fiz.) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ♦ Mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Gen. -iei. / cf. fr. révolution, lat. revolutio].

SUBLUNAR, -Ă adj. Situat între Pămînt și orbita Lunii. [< fr. sublunaire].

TRICERATOPS s.m. Reptilă fosilă din mezozoic care avea craniul înconjurat, în regiunea posterioară inferioară, de un guler din plăci cornoase, cu două coarne deasupra orbitelor și o protuberanță nazală. [< fr. tricératops, cf. gr. trikeratos < tri – cu trei, keras, keratos – corn, ops – vedere].

crîng (crînguri), s. n. – 1. (Înv.) Cerc, ciclu. – 2. (Înv.) Firmament. – 3. (Bucov.) Cadran de ceas. – 4. Pădurice, mai ales în valea unui rîu, formînd un fel de insulă mai mult sau mai puțin rotundă. Sl. krǫgŭ „cerc” (Cihac, II, 83; Conev 50; Skok 66), cf. sb. krug „ogor circular”. Este dublet al lui crug, s. n. (ciclu; orbită, sferă), din sb. sau rus. krug. Sensul de „pădure”, explicabil prin sinuozitățile rîurilor în care se formează, coincide cu crivină; cf. o explicație diferită, dar mai puțin probabilă, în DAR. Cf. creangă. – Der. crîngos, adj. (acoperit de arbori); crînjel, s. n. (Munt., bucată rotundă; formă caracteristică a excrementului omenesc).

ADORBITAL, -Ă adj. lângă orbite. (< engl. adorbital)

AFELIU s. n. punctul cel mai îndepărtat de Soare de pe orbita unui corp ceresc. (< fr. aphélie)

ANOFTALMIE s. f. lipsă (congenitală) a globilor oculari. ♦ ~ ciclopică = malformație congenitală constând în unirea ochilor și a orbitelor rudimentar dezvoltate. (< fr. anophtalmie)

APOCENTRU s. n. punct al orbitei unui corp ceresc unde acesta se află la cea mai mare distanță de corpul central în jurul căruia se mișcă. (< fr. apocentre)

APOGEU s. n. 1. punctul cel mai depărtat de Pământ de pe orbita unui satelit natural sau artificial. 2. punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei situații etc.; culme. (< fr. apogée, gr. apogaion)

APSIDĂ s. f. fiecare dintre extremitățile axei mari ale orbitei eliptice a unui corp ceresc. (< fr. apside)

ASTEROID s. m. nume dat unor planete mici, sateliți ai Soarelui, care se rotesc în apropierea planului elipticii, între orbitele lui Marte și Jupiter; planetoid. (< fr. astéroïde)

CICLOCEFALIE s. f. monstruozitate congenitală constând în absența nasului și situarea ochilor, uniți, într-o singură orbită. (< fr. cyclocéphalie)

CIRCUMORBITAL, -Ă adj. (astr.) care se află, se petrece pe o orbită; periorbital. (< fr. circumorbital)

DESCENDENT, -Ă I. adj. care coboară; descensiv. ♦ nod ~ = unul dintre cele două puncte în care planul orbitei unei planete taie planul eclipticii. II. s. m. f. urmaș. III. s. n. (astrol.) semn zodiacal reprezentând punctul opus ascendentului (III, 2). (< fr. descendant, lat. descendens)

DRACONITIC, -Ă adj. referitor la linia care unește punctele de intersecție ale orbitei Lunii cu planul eclipticii. (< fr. draconitique)

ECLIPTIC, -Ă I. adj. referitor la ecliptică. ♦ coordonate ~e = latitudinea și longitudinea aștrilor pe sfera cerească. II. s. f. orbită descrisă de Soare în mișcarea lui aparentă anuală pe bolta cerească. ♦ axa čii = diametru al sferei cerești perpendicular pe planul eclipticii. (< fr. écliptique)

ENOFTALMIE s. f. înfundare a globului ocular în orbită. (< fr. énophtalmie)

EXOFTALMIE s. f. ieșire în afara orbitelor globilor oculari. (< fr. exophtalmie)

EXORBITA vb. intr. 1. (despre un astru) a ieși din orbită. 2. (fig.) a întrece măsura; a trece peste ceea ce se cuvine. (după it. esorbitare)

FRONTAL, -Ă I. adj. 1. din regiunea frunții. ◊ (s. n.) mușchi al frunții. 2. din, așezat în față. ♦ abataj ~ = abataj al minereului făcut pe un front foarte lung în direcția filonului; dreptă ~ă = dreaptă paralelă cu planul vertical de proiecție. ◊ referitor la front (5). II. s. n. 1. os al craniului care formează fruntea și o parte din orbite. 2. parte proeminentă a unui obiect. (< fr. frontal)

GLOB I. s. n. 1. corp sferic, corp în formă de sferă. ◊ înveliș sferic, de sticlă sau de porțelan, care protejează o lampă sau un bec. 2. corp ceresc în formă rotundă. ♦ ~ terestru = Pământul; ~ geografic = obiect sferoidal care redă aspectul general al formei Pământului. II. s. m. ~ ocular = parte a ochiului care se găsește în orbită. (< fr. globe, lat. globus)

INTRAORBITAL, -Ă adj. (anat.) situat în orbită. (< engl. intraorbital)

ÎNCLINAȚIE s. f. 1. înclinare. 2. (fig.) vocație. 3. (mat.) unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referință. ♦ ~ astronomică = unghiul format de planul orbitei unui astru cu planul orbitei Pământului; ~ magnetică = unghiul format de direcția câmpului magnetic terestru cu planul orizontal. (< fr. inclination, lat. inclinatio)

LACRIMAL, -Ă I. adj. 1. referitor la lacrimi. ♦ glandă ~ă = glandă care secretă lacrimile; canal ~ = canal prin care se scurg lacrimile. 2. (fig.) care zguduie până la lacrimi. II. s. n. mică piesă osoasă situată pe peretele medial al orbitei. (< fr. lacrymal)

LIBRAȚIE s. f. 1. balansare aparentă a Lunii, datorată orbitei ecliptice pe care o descrie în jurul Pământului. 2. oscilație. (< fr. libration, lat. libratio)

MALAR adj., s. n. (os al feței) așezat lateral, dedesubtul orbitei. (< fr. malaire)

MONOCLU s. n. 1. lentilă care se poartă sprijinită în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acoperă un singur ochi. (< fr. monocle)

ORBITA vb. intr. a gravita, a se învârti pe o anumită orbită. (< fr. orbiter)

ORBITAL, -Ă I. adj. referitor la orbita unui corp ceresc. ◊ (despre un mobil, un vehicul) care parcurge o orbită. II. s. m. ~ atomic = zonă din jurul unui nucleu atomic. (< fr. orbital)

ORBITAR, -Ă adj. care aparține orbitei ochiului. ♦ indice ~ = raportul dintre diametrele maxime ale orbitei. (< fr. orbitaire)

ORBITĂ s. f. 1. traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron etc. ◊ drum real parcurs de un corp ceresc. 2. fiecare dintre cavitățile osoase ale craniului în care se află ochiul. 3. (fig.) sferă de activitate; zonă de influență exercitată de o persoană etc. (< fr. orbite, lat. orbita)

ORBITO- elem. „orbită, orbital”. (< fr. orbito-, cf. lat. orbita)

ORBITOTOMIE s. f. incizie de acces în cavitatea orbitară. (< fr. orbitotomie)

PERICENTRU s. n. punct de pe orbita unui corp ceresc, la cea mai mică depărtare de corpul central, față de care se mișcă. (< fr. péricentre)

PERIGEU s. n. punctul cel mai apropiat de Pământ de pe orbita unui satelit al acestuia. (< fr. périgée, lat. perigaeum)

PERIHELIU s. n. punctul cel mai apropiat de Soare de pe orbita unui corp ceresc. (< fr. périhélie, lat. perihelium)

PLANETĂ s. f. corp ceresc fără lumină proprie, satelit al Soarelui, cu o orbită eliptică. (< fr. planète, lat. planeta)

PLATFORMĂ s. f. I. 1. suprafață orizontală plană, planșeul mobil sau fix (la un vehicul, la un vagon etc.). ♦ vagon, (auto)camion care are o suprafață plată, deschisă. ♦ parte a unui tramvai, autobus etc. pe unde urcă sau coboară călătorii. 2. loc rezervat la bordul unor nave pentru apuntarea avioanelor și elicopterelor. ♦ suprafață de teren pe care se ridică noi construcții. ♦ ~ de lansare = loc amenajat pentru lansarea rachetelor mari; ~ spațială = satelit artificial de mari dimensiuni, bază de lansare de pe orbită a navelor interplanetare; ~ industrială = zonă în care sunt concentrate mai multe unități industriale. 3. parte a unei clădiri, formată dintr-o suprafață orizontală plană. ♦ rampă pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor. 4. (sport) instalație orizontală rigidă de pe care se execută sărituri în apă. 5. porțiune mai rigidă și mai solidă a scoarței terestre. ♦ ~ continentală = zonă a fundului mării care se înclină ușor de la țărm spre povârnișul continental. ♦ construcție plutitoare sau fixă destinată forajului marin. ♦ loc șes (pe un deal, pe un munte). II. (fig.) program, expunere de principii ale unui partid politic, ale unei grupări oarecare, bază teoretică. (< fr. pate-forme)

RACHETĂ¹ s. f. 1. vehicul spațial fusiform, fără echipament de sustentație, propulsat cu ajutorul unui motor cu reacție. ♦ ~ cosmică = rachetă de mari dimensiuni servind la plasarea pe orbite a sateliților artificiali și a navelor cosmice; motor- ~ = motor la care propulsia se face prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos; ~ meteorologică = rachetă recuperabilă, dotată cu aparate speciale de măsură, folosită pentru investigații ale atmosferei până la 150 km altitudine. 2. cartuș special, cu materii explozibile, care ard producând lumină de diferite culori. (< germ. Rakete, rus. raketa)

SATELOID s. m. satelit arficial destinat să se miște pe orbite apropiate de Pământ. ◊ aparat de zbor orbital, intermediar între avion și un satelit artificial, echipat cu motor-rachetă de mică tracțiune. (< it. satelloide)

STAȚIE s. f. 1. oprire, popas. ◊ punct de oprire, staționare a vehiculelor de transport public pentru îmbarcarea și debarcarea călătorilor, încărcarea sau descărcarea mărfurilor etc. 2. așezământ, instituție pentru efectuarea unor cercetări științifice, bazate pe observarea anumitor fenomene. ◊ punct geodezic din care se fac observații. 3. poziție, loc. ♦ ~ de benzină = punct de aprovizionare cu combustibil, ulei și apă a autovehiculelor. ◊ loc de unde se fac emisiuni radiofonice, de televiziune etc. ♦ ~ electrică = ansamblu de instalații electrice la colectarea energiei electrice de la surse, la transformarea și distribuția ei. 4. ~ a planetelor = poziție pe traiectoria aparentă a planetelor pe cer când acestea par nemișcate pentru un timp. ♦ ~ spațială (sau cosmică) = satelit artificial sau vehicul cosmic plasat pe o orbită în jurul Pământului, servind ca laborator sau observator extraatmosferic ori ca rampă de lansare spre alte planete. (< it. station, lat. statio)

SUBLUNAR, -Ă adj. 1. între Pământ și orbita Lunii. 2. pe pământ, în lumea aceasta. (< fr. sublunaire)

SUBORBITAL, -Ă adj. (despre caracteristicile unui vehicul spațial) imediat înainte de a putea fi plasat pe orbită. (< fr. suborbital)

SUBORBITAR, -Ă adj. (anat.) sub orbită. (după fr. sous-orbitaire)

SUPRAORBITAL, -Ă adj. (anat.) deasupra orbitei; supraorbitar. (după fr. surorbitaire)

TRICERATOPS s. n. dinozaurian erbivor care avea craniul mare, alungit, cu două coarne deasupra orbitelor și o protuberanță nazală, iar în jurul gâtului un guler din plăci osoase cu țepi. (< fr. tricératops)

UNGVIS s. n. os mic în formă de unghie pe partea internă a orbitei. (< fr. unguis)

VITEZĂ s. f. 1. rapiditate de deplasare; iuțeală. ◊ variația unei mărimi fizice în unitatea de timp. 2. raportul dintre spațiul parcurs de un mobil și timpul folosit pentru parcurgere. ♦ ~ cosmică = viteză imprimată navelor cosmice de la înscrierea pe o orbită circulată a Pământului până la părăsirea sistemului solar. 3. ~ de sedimentare = reacție de laborator prin care se măsoară ritmul depunerii globulelor roșii, ritm ce evidențiază un proces infecțios latent. 4. (fot.) timp de expunere. 5. (mar.) vector definit ca derivata vectorului de poziție a unui punct material. (< fr. vitesse)

melc (melci), s. m. – 1. Bourel, culbec (Helix). – 2. Orbita ochiului. – 3. Labirintul urechii. – 4. Cavitatea interioară a cornului. – Var. (înv.) melciu. Mr. smelciu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește, cum ar trebui, se pare, de la var. melciu considerată ca formă primitivă (Byck-Graur, BL, I, 23), ar fi de presupus că-i vorba de sb. mela „vîsc”, cu suf. dim. -če › melče, ca moma › momče; sensul ar fi de „vîscos”, ca în lat. viscosus < viscum „vîsc”. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: de la o temă sl. care ar însemna „moale” (Cihac, II, 192); de la un dacic *miliku sau *kadmiliku, ca în alb. krëmili, këthmili (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 193); din lat. limax, prin intermediul unei metateze *milax (Philippide, Principii, 295); dintr-un cuvînt înrudit cu lat. murex, zend. mūraka (Tiktin); abreviat în cobelci, în loc de culbec (Scriban); din bg. melŭk (Conev 22). Der. mealcă, s. f. (Munt., pește de rîu nedeterminat), probabil denumit astfel din cauza viscozității lui; melcie (var. melciurie), adj. f. (oaie cu coarne răsucite); înmelci, vb. (rar, a se încolăci, a se răsuci). – Din rom. provine bg. melčev (Candrea, Elemente, 405; Miklosich, Etym. Wb., 187; Berneker, II, 33; Capidan, Raporturile, 216).

scovardă (-verzi), s. f. – Gogoașă. – Var. scovargă, scove(a)rgă. Sl. skovrada „tigaie” (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 333; Conev 67); poate var. a fost influențată de ngr. ξόβεργα „amestec” sau „grăsime”. – Der. scovîrda, vb. refl. (a se distruge, a se nărui; a slăbi); scovîrlie, s. f. (orbită), prin contaminare cu scăfîrlie.

ASTEROÍD (< fr. {i}; {s} aster „stea” + eidos „aspect”) s. m. Fiecare dintre micile planete ale sistemului nostru solar, ale căror orbite se află, în general, între orbitele planetelor Marte și Jupiter. A. nu pot fi văzuți cu ochiul liber; majoritatea lor au diametrele de 1-1.000 km. Pînă în prezent au fost descoperiți c. 2.500 de a. (ex. Adonis, Apolo, Eros, Hermes, Hidalgo, Icar, Iunona, Pallas, Vesta ș.a.); primul a. descoperit a fost Ceres în 1801. Sin. planetoid.

a intra pe orbită expr. (intl.) a fi în formă, a acționa cu succes.

AFELIU s. n. Punctul cel mai depărtat de soare de pe orbita unei planete. – Fr. aphélie (< gr.).

BOHR [bor ] 1. Niels B. (1885-1962), fizician danez. Prof. univ. la Copenhaga. A lucrat în S.U.A. (1943-1945). Contribuții în fizica nucleară și mecanica cuantică. A imaginat modelul atomic, care cuprinde un nucleu central și electroni ce se mișcă pe orbite staționare, punct de plecare în teoria cuantică modernă (1913), a descoperit principiul corespondenței și a elaborat teoria fisiunii nucleare. Pe baza teoriei cuantelor explică stabilitatea atomului și legitățile lui spectrale, emițînd (1913) postulatele care-i poartă numele. Premiul Nobel (1922). 2. Aaage B. (1922-2009), fizician danez. Fiul lui B. (1). Prof. univ. la Copenhaga. Contribuții în domeniul particulelor elementare, supraconductibilității și teoriei nuclelului atomic. Împreună cu B. Mottelson, a stabilit relațiile dintre mișcarea de ansamblu și mișcarea particulelor în nucleu și a dezvoltat teoria structurii nucleului atomic. Premiul Nobel (1975), împreună cu J. Rainwater și B.R. Mottelson.

excentricitatea orbitei, exprimă valoarea raportului dintre diferența Soare-Pământ la afeliu și periheliu și suma lor; acest raport variază într-o perioadă de cca. 93 000 – 100 000 ani și are ca efect variația insolației totale. V. și Milancovic.

Milankovič, cicluri ~, (engl. = Milancovic cycles) cicluri orbitale quasi-periodice, generate de efectul însumat al perturbărilor gravitaționale induse de diferite corpuri din Sistemul solar asupra orbitei terestre. În cadrul c.M. sunt cunoscute → precesia echinocțiilor, → oblicitatea eclipticii și → excentricitatea orbitei; au ca efect schim- bări climatice importante.

APOGEU, apogee, s. n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen; culme. 2. Punctul cel mai depărtat de pămînt la care se află un astru pe orbita sa. – Fr. apogée (< gr.).

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Fr. apside (lat. lit. apsis, -idis).

VĂL tulburare de vedere însoțită și de alte simptome în cursul unor evoluții cu o aeronavă care solicită organismul uman la accelerări pozitive sau negative. Vălul cenușiu, începe să se manifeste la valori de 3-4 G, câmpul vizual se restrânge prin pierderea vederii periferice, aparatura de bord fiind percepută ca prin ceață. Vălul negru apare la 4-5 G și poate persista până la 5 secunde după încetarea acțiunii forței de inerție, fiind însoțit la peste 5 G de pierderea cunoștinței până la 15 secunde, iar după revenire putând persista o dezorientare completă până la 60 secunde, prezentând un handicap major pentru pilot. Vălul roșu apare la valori de 2-3 G negativ, fiind însoțit de cefalee puternică, senzația că ochii ies din orbite, după 4 G negativ începând să apară confuzia mintală și dezorientarea. Coordonarea motorie este perturbată circa 15 minute după încetarea acțiunii accelerației negative. Fenomenul este datorat congestiei cerebrale intense, sângele părăsind membranele inferioare și abdominale este dirijat spre cap, crescând presiunea intra craniană.

ASTEROID, asteroizi, s. m. Nume dat micilor planete ale sistemului solar, ale căror orbite sînt, în general, cuprinse între orbitele lui Marte și Jupiter. ♦ Nume dat bolizilor, aeroliților etc. – Fr. astéroïde (< gr.).

BAZEDOV s. n. Boală provenită din hipersecreția celulară a tiroidei și care se manifestă prin tendința de ieșire a ochilor din orbite, stare nervoasă, accelerarea pulsului, palpitații și, de obicei, mărirea volumului glandei tiroide. – Din Basedow (nume propriu).

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.

CERATOPSIDE s. n. pl. Reprezentanți ai „dinozaurilor cu coarne” (subordinul Ceratopsida), caracterizați prin prezența a trei coarne: unul anterior pe osul nazal și o pereche deasupra orbitelor. Cu excepția genului ancestral Protoceratops, descoperit în Mongolia, celelalte provin din Cretacicul superior al Americii de Nord.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.

SCOVÎRLIE, scovîrlii, s. f. (Pop.) Orbita ochiului.

romantism, termen care desemnează, ca și clasicismul*, o noțiune estetică și o epocă istorică în evoluția muzicii (artelor, literaturii). 1. Ca noțiune estetică muzicală, r. derivă din curentul omonim ivit în literatură, prefigurat de Victor Hugo în prefața la Cromwell (1827). Dacă în literatură r. presupune răsturnarea formelor clasice, „muzicalitatea” textului, plasticizarea sa, în muzica r. se indreaptă spre poetizare, literaturizarea materialului muzical, păstrând totuși eșafodajul formelor deja definite ale clasicismului. R. introduce în muzică trăirea umană, frământarea sentimentelor contradictorii și mai ales predispoziția pentru liric, fantastic, melancolic, pasional, zugrăvite cu o mare libertate de expresie. În ce privește forma*, r. nu inventează noi structuri ci le exacerbează pe cele existente, făcând ca materialul sonor să urmeze dramaturgia sentimentelor, a literaturii, care va forma „programul” multora din lucrările muzicale ale r. Astfel, dintru început, r. „nu se definește ca un stil ci ca o atitudine spirituală, ca o stare de spirit” (W.G. Berger). R. apare ca o reacție subiectivă față de obiectivismul clasic. Individualizarea este consecința acestui subiectivism, care determină stiluri foarte diferite de la compozitor la compozitor, în funcție de trăirile pe care le exteriorizează artistic (muzical) fiecare creator. Trăirea sentimentului romantic este dominanta caracteristicilor ce definesc r. Prin această înclinare spre sentimental, liric, r. poate apărea în muzica oricărei epoci creatoare din istoria muzicii. Și tot prin liric (componentă intrinsecă a muzicii), r. se relevă ca un dat al substanței muzicale, indisolubil legat de aceasta. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, r. se plasează în istoria muzicii cu aproximație între anii 1830-1916. Elementele romantice apăruseră deja în lucrările lui L. van Beethoven, legătura și continuitatea clasicismului cu r. fiind prin acestea incontestabil. Cel care făcea exegeza lucrărilor lui Beethoven la începutul sec. 19, punând bazele terminologiei romantice în sfera muzicii era E.T.A. Hoffmann. El demonstra atât caracterul romantic al muzicii beethoveniene cât și caracterul romantic al muzicii în sine, al limbajului muzical. Pentru descrierea perioadei r. nu se poate urma alt drum decât acela al prezentării fiecărui compozitor care a îmbogățit paleta coloristică a sentimentului r. cu propria sa viață și creație. Franz Schubert (1797-1828) este poetul muzical al liedului*, gen pe care l-a cultivat cu precădere, gen prin excelență romantic. Legătura muzicii cu poezia, cu poeții romantici, se concretizează în aceste cântece (profunde, vesele sau grave, specifice poporului germ.), în care nuanțele sentimentelor și impresiilor sunt cizelate cu arta bijutierului. Schubert a scris lieduri pe versuri de Goethe, Schiller, Rückert, Heine, Uhland etc. Un alt compozitor care reprezintă r., și prin creația muzicală și prin cea muzicologică, este Robert Schumann (1810-1856). Caracterul său exaltat, viața dureroasă, dragostea pentru poezie, îl plasează în punctul cel mai adânc al r. Schumann a creat un un mod particular de expresie pianistică, lucrările sale capricioase, strălucitoare, amețitoare, sunt surprinzătoare în contrastele pe care le exprimă. Tot în domeniul lucrărilor pentru pian, Fréderic Chopin (1810-1849) introduce o ornamentație* abundentă, pasaje ample, mari acorduri* arpegiate*, o melodicitate și o fantezie improvizatorică* deosebită, ce subliniază spiritul r., melancolia, sensibilitatea și chiar grandoarea și forța ritmică a lucrărilor sale (Nocturne, Fantezii, Valsuri, Studii, Poloneze etc.). Muzica simf. se impregnează tot mai mult de spiritul r. în creația lui Hector Berlioz (1803-1869), Simfonia fantastică fiind un exemplu concludent al exacerbării formelor și al muzicii programatice*, care își înscrie actul de naștere cu această simf. R. lui Berlioz se plasează pe alte coordonate de forță, de idei revoluționare, de dorința de a epata. Caracterul său pasionat, debordant se relevă în grandoarea lucrărilor sale (Requiem, Harold în Italia, Romeo și Julieta, Damnațiunea lui Faust ș.a.) și în amplele desfășurări simf. cu orch. imense, efecte timbrale și contraste violente (orch. duble, coruri mari, soliști, chiar fanfare). Franz Listz (1811-1886) aduce r. poemelor* sale simf. programatice de un pronunțat dramatism (Preludiile, Faust, Dante) și tot el este primul care introduce în muzica pentru pian „programatismul” poemelor simf., prin resursele sale tehnice incomensurabile. Manifestat în miniatură vocală și instr., în simf. și poem* simf., r. avea să-și spună cuvântul și în genul operei*. În timp ce, în Franța, Meyerbeer (1791-1895) cucerea aplauzele publicului cu un melanj de operă germ., fr. și it. (Robert diavolul, Hughenoții, Africana etc.), iar în Italia, G. Verdi ridica bel-canto*-ulla nivele neatinse, prin căldura și frumusețea melodiilor (ariilor) sale, Richard Wagner (1813-1883) se străduia să realizeze spectacolul total, opera sinteză a tuturor artelor (v. sincretism), drama muzicală simbolică, filosofică, metafizică, revelatoare a marilor idei (Vasul fantomă, Tannhäuser, Tristan și Isolda, Maeștrii cântăreți, tetralogia Inelul Nibelungului, Parsifal), realizând totodată și conceptul melodiei infinite. Spre sfârșitul sec. 19 r. aduce ideea în desfășurarea evenimentelor muzicale, un nou sentiment al timpului (III) în dinamica sonoră (Listz, Wagner, Brahms). Principiul ciclic* se face simțit în construcția simf. (Brahms, C. Franck). Conceptul tonal specific clasicismului și r. începe să se dezvolte în substanța cromatismelor* (Wagner). Prima parte a sec. 20 delimitează clar începutul unei concepții muzicale noi: impresionismul, „noua obiectivitate și noua modernitate” (W.G. Berger). În afara personalităților evocate mai sus, se pot înscrie în orbita r. și alte nume care au făcut parte din epocă: Carl Maria von Weber (1786-1826), F. Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), Hans von Bülow (1830-1894), G. Donizetti (1797-1848), V. Bellini (1802-1835), D. Fr. E. Auber (1782-1871), F. David (1810-1876), J. Offenbach (1819-1880), Ch. Gounod (1818-1890), Ed. Lalo (1830-1892), L. Delibes (1836-1891), G. Bizet (1838-1875), Em. Chabrier (1841-1894), Niels Gade (1817-1890), Ed. Grieg (1843-1904). Tot gândirii r. îi aparține interesul pe care compozitorii încep să-l manifeste față de folclor*, decurgând logic din mișcarea revoluționară de eliberare și emancipare națională a unor state mici europ. O dată cu dezideratele politice și sociale aparținând revoluțiilor naționale ale sec. 19, încep să se contureze și coordonatele culturilor naționale, determinând apariția școlilor muzicale naționale: rusă, cehă, ungară, norvegiană, spaniolă, românească etc.

ZGÎIT, -Ă, zgîiți, -te, adj. (Despre ochi) Căscat, holbat; (despre oameni) cu ochii căscați, holbați. ♦ (Substantivat) Persoană urîtă, cu ochii holbați, ieșiți din orbite. – V. zgîi.

triton (< lat. tritonus din gr. τρίτονον), interval* ce conține trei tonuri* întregi. Este în egală măsură un interval natural* (se găsește de ex. pe treapta* I-a într-un mod* de fa și pe treapta a IV-a într-un mod de do, respectiv în tonalitatea (2) do major*) și un interval alterat*, situație în care se confundă cu cvarta* mărită. Deși în sens strict prin t. se înțelege numai cvartă mărită, într-un sens mai larg se acceptă ca fiind, sau având în orice caz o „comportare” tritonică, și cvinta* micșorată. Este singurul caz în care (indiferent de sistemul (II) modal și de determinarea acustică a intervalelor) două intervale alăturate în gamă*, având un pilon comun și unul enarmonic (2), se confundă (ex. do-fa diez/sol bemol/, în care do este comun iar fa diez și si bemol enarmonice). Acest caz a fost pus în evidență în special de temperare*. Puțin însemnata deosebire cantitativă – am zice neglijabilă – stabilită încă din antic. între numitele intervale, ce se apropiau la limitele sistemului la cea mai mică distanță imaginabilă (generarea pitagoreică a intervalelor sfârșea, prin reduplicarea a 12 cvinte* peste 7 octave*, cu coma* pitagoreică: (2/3¹²)/(1/7⁷)= (2¹⁹)/(3¹²)= 524288/531441 = 0,986540), pare să fi fost și practica acelei epoci – ca și pentru cea modernă – fără grave consecințe (sau cum Aristoxenos acuzase deja în virtutea concepției sale psihologiste avant la lettre). Mult mai atent observată însă de un ev med. de orientare exclusiv pitagoreică, această deosebire a procurat, paradoxal, multe griji practicii de dinaintea temperării. De aceea, punerea sub semnul identității a celor două intervale situate la extremitățile „necoincidente” ale cercului cvintelor* (fa-do-sol-re-la-mi-si-fa diez și, respectiv fa-si bemol-mi bemol-la bemol-re bemol-sol bemol) a găsit un consens unanim în momentul temperării egale, chiar dacă scrierea continua să se cantoneze în fundamentele ei pitagoreice. Prin toate acestea, marcând o zonă neutră între diatonie* și cromatism*, t. a constituit permanent o constantă structurală, un cadru referențial comparabil doar cu acela al octavei, în toate sistemele muzicale. Cvarta mărită pitagoreică are valoarea 512:729 iar valoarea ei în sistemul natural este 32:45; cvinta micșorată pitagoreică are valoarea 729: 1024 iar în sistemul natural este este 45:64. Ceva mai mic decât cvinta micșorată pitagoreică este al 11-lea armonic (v. armonice, sunete), obținut la unele instr. de suflat naturale (ex. la bucium* sau la Alphorn*). Prin temperare, t. devine jumătatea exactă a octavei (fa diez = sol bemol: 6-12 din octavă), contribuind astfel la închiderea cercului cvintelor (în locul succesiunii, teoretic nesfârșite, a cvintelor, o suprapunere a extremelor în chiar punctul „tritonic”). ♦ În antic. elină, constituirea armoniilor (II) din două tetracorduri* identice (în fapt, tetracorduri dorice) excludea de la sine apariția unei relații tritonice raportată la pilonii tetracordali. Tratatele din epoca organum*-ului (Hermannus Contractus, Musica Enchiriadis, în care apare pentru prima dată numele de t.) împart de asemenea „scara” prin tetracorduri, vizând evitarea t. Interzicerea categorică a t. (Mi contra Fa, diabolus in musica), se petrece în cadrul exclusiv diatonic al solmizației*, cu o asemenea vehemență încât va influența teoria modurilor (I, 3) până în ev. med. târziu; astfel, modul al 5-lea (fa) va fi „corectat” printr-un b molle (v. b; musica ficta) iar repercussa* modului pe mi va fi do și nu si (un procedeu similar poate fi semnalat și în legătură cu unele ehuri*, desigur, mai mult sub înrâurirea prestigioasei moșteniri eline, chiar dacă – după unii autori – târziu „aliniată” teoriei muzicii bizantine*). Contrapunctul strict și chiar predarea armoniei (III, 2) au menținut interdicția tritonică. ♦ Practica artistică a neglijat uneori, involuntar sau deliberat, consemnul scolastic, din necesitatea adâncirii sensurilor textului literar sau urmând uneori concepții proprii manierismului* (cf. „arta cromatică secretă” [Lowinsky] a madrigaliștilor it.; v. și musica reservata (1)). Barocul* germ. a exploatat în mod expres, în cadrul codului de figuri (2) retorice, tocmai relațiile tritonice (relationes non harmonicae). Preluând unele laturi baroce ale expresiei (moartea, mila, pocăința) romantismul* le convertește, prin același t., în expresie a misterului, demonicului, groazei (la Weber, Berlioz, Meyerbeer, Listz, Wagner, Franck, Musorgksi ș.a., dar prezentă încă la Mozart – Don Giovanni – și la Beethoven – Fidelio, ca și în numeroase pagini instr. și simf.). ♦ Se consideră că încastrarea t. în acordul* de septimă* de dominantă constituie o licență în cadrul armoniei tonal-funcționale; în realitate, licența aceasta este de minimă importanță, atâta timp cât ea este rezultatul precumpănitor al accentuării caracterului dominantic al funcțiilor (1) tonale. Cu mult mai pregnantă este utilizarea, de la Monteverdi la Wagner și de la Bach la Skriabin, a acordului micșorat, ca element de sine stătător și neraportat deci la funcția de D (considerarea acordului micșorat ca fiind un rudiment de D este prezumțioasă, în afara acelor cazuri, se-nțelege, în care el vădește efectiv o dublă funcție sau, mai curând, una tranzitivă). Prin situația sa de autonomie, el instaurează un climat atonal* [a se vedea frecventele „lanțuri” de acorduri micșorate în muzica lui Bach, secondate sau nu de ostinato*-uri sau de pedale (2)]. Șase acorduri micșorate „acoperă” totalul cromatic (cu repetarea principalelor componente ale acordului în care fa diez este enarmonic cu sol bemol – singurele sunete care nu au o triplă grafie), dispuse fiind pe un desen melodic cromatic de passus duriusculus*, ceea ce confirmă, o dată în plus, intima înrudire dintre aceste relationes non harmonicae. Adăugarea unei septime micșorate la amintita formație – în fond, formula cea mai frecvent întâlnită – reduce repetările sunetelor și concentrează cele 12 sunete cromatice în numai trei acorduri dintre care al doilea acceptă axa de simetrie tritonică. Împărțirea octavei prin intermediul t. este de o deosebită importanță pentru structurarea seriei*, prin evitarea reperelor octaviante și obținerea simetriilor* interioare. ♦ Descoperirea modurilor (I, 5) „tritonice” ca realități muzicale ce nu țin seama de interdicțiile scolastice (ca de pildă în lidicul caracteristic Bihorului) a constituit un impuls pentru integrarea acestora în compoziția cultă. Alături de t. modal, un model al acestor formulări l-a constituit fără îndoială gama hexatonică* a impresioniștilor, în care t. apare pe de o parte cu rol constructiv iar pe de alta cu rol expansiv. Pentru Bartók, t. este punctul de întâlnire al mai multor principii constructive: intonații (1, 2) orizontal-melodice cu caracter lidic sau hexatonic; acorduri cu structuri tritonice parțiale sau totale; legături între teme* și părți de ciclu* pe baza t.; structuri bi-modale (-tonale) (v. polimodalism) prin t.; gruparea „sistemului său de moduri complementare și a cromaticii” (G. Firca) în jurul unei axe „polare” (Lendvay) tritonice. Modul (I, 9) bartokian (eronat numit „mod acustic”) și răsturnarea acestuia își dezvăluie complementaritatea față de o axă de simetrie, aceeași axă funcționând și în cazul modului (I, 8) al doilea a lui Messiaen. În timp ce axa împarte modurile complementare ale lui Bartók asimetric, le împarte pe cele ale lui Messiaen perfect simetric. Primele moduri, parțial simetrice, sunt și parțial funcționale (fiind construite pe două tetracorduri obișnuite – lidic și minor), iar celelalte, deplin simetrice, sunt nefuncționale. Se desprinde de aici un principiu cu efecte largi în orbita muzicii de dinaintea, de după și, parțial,din afara tonalității (1) major*-minore*. Cu cât o structură constă din aceleași elemente ori unele asemănătoare (o pereche de cel puțin două elemente alternând strict periodic), cu atât este aceasta mai nefuncțională și se supune unei ordini geometric-constructive. Aceasta face ca șirul dodecafonic să fie obținut prin mai puține operații decât prin manevrarea structurilor heptatonice diatonice (acordul micșorat are trei transpoziții*, gama hexatonică două, modul al doilea al lui Messiaen trei, modul lui Bartók nouă...). Modalitățile constructive ale t. au interesat, așadar, îndeaproape componistica modernă, într-un context în care și în alte domenii vădeau tendințe constructiviste similare. Astfel, în teoria artelor plastice, un Paul Klee se preocupă de combinarea unor „elemente de bază” în virtutea repetării „ritmice” a aceleiași unități. Transferând formula 1 + 1 + 1 + 1 etc. propusă de Klee, la domeniul muzicalului, se constată posibila ei aplicare la scara cromatică, la gama hexatonală și la acordul micșorat (unitatea fiind pe rând: semitonul, tonul și terța mică). Dacă se consideră tonul întreg ca ca rezultând, printr-o operație asociativă (1 + 1), din cele două unități (semitonurile) și se alternează cu unitatea (1), se obține modul lui Messiaen. Acest mod corespunde unei alte formule stabilite de către Klee: 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1). Și în demersurile muzicale ale momentului t. se bucură de un interes similar. În timp ce pentru Hindemith, în virtutea concepției sale privind ierarhizarea intervalelor, t. este lipsit de forță melodică și armonică, pentru Schönberg el deține, într-un sens încă funcțional, un loc mediator între vechile și noile sisteme (în a sa Harmoneilehre Schönberg postulează aproape profetic legătura acordului de septimă micșorată cu ceea ce avea să devină mai târziu al doilea al lui Messiaen, cf. pp. 440-441). O schemă, alcătuită pe temeiul mereu eficientului ciclu al cvintelor, demonstrează solidaritatea noilor elemente tritonice cu mai vechile sale înfățișări și implicări în structura muzicii. Sunt elemente care, preluate în parte din arsenalul epocilor trecute, confruntă capacitatea speculativă a spiritului uman cu mereu alte reguli constructive, știut fiind că fiecare dintre aceste epoci are propriul său ideal constructiv, propune o nouă ordonare a elementelor muzicale. T. a avut, în această lumină, o prezență mereu activă, uneori determinantă, în momentele schimbărilor esențiale de sistem.

AFELIU s. n. Punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete, a unei comete etc. – Din fr. aphélie.

Samson, (în Vechiul Testament) judecător israelian (sec. 12 î. Hr.), înzestrat cu o forță herculeană. Trădat de Dalila, care era filisteană, i s-a tăiat părul, sursa forței sale, și a fost predat filistinilor, care l-au orbit. Revenindu-i puterile, el se răzbună, dărâmând pilaștrii templului filistean pe acoperișul căruia petreceau 3.000 de oameni, omorându-i pe toți, dar pierind și el sub dărâmături.

TITAN³, al șaselea satelit al planetei Saturn; 5.150 km diametru; perioada de rotație egală cu cea de revoluție: 15,9 zile. Temperatura solului: -178°C. Date despre el au fost furnizate de sondele americane „Voyager 1” (1980) și „Voyager 2” (1981) și de sonda „Cassini”, realizată de N.A.S.A. în colaborare cu Agenția Spațială Europeană. „Cassini” a intrat în orbita lui T. în 2004 și a lansat sonda „Huygens”, care a aterizat în zona ecuatorială a lui T. (pe 14 ian. 2005). Atmosfera lui T., densă și opacă, conține 98,4% azot și doar 1,6% metan și alte gaze. Suprafața satelitului prezintă zone netede, care alternează cu un relief mai accidentat și lacuri de metan lichid. Sonda „Cassini” a pus în evidență și existența unei activități vulcanice. Descoperit de Chr. Huygens în 1655.

adaptometru s. n. ◊ „[...] s-a realizat o instalație – cabină de control și aparat electronic de înregistrare – complet automatizată cu ajutorul căreia se poate măsura capacitatea omului de la volan la întuneric. [...] Cu ajutorul acestui «Adaptometru» [...] se poate realiza și măsurarea timpului de revenire a unui șofer orbit de farurile unui autoturism ce circulă din sens opus.” R.l. 7 X 81 p. 3 (din adapta + -metru)

avion-rachetă s. n. Navă care combină caracteristicile de zbor ale avionului și ale rachetei ◊ „Când vom avea gata sistemul de lansare bazat pe avionul-rachetă [...] se va putea lucra în haine obișnuite, despre mediul în care se desfășoară activitatea știm de acum destule. Ca parte a programului shuttle se are în vedere transportarea pe orbită chiar a unor persoane care nu fac operații de zbor, ele urmând să participe la experiențele științifice planificate, cum ar fi cele biologice.” Sc.t. 18 IV 74 p. 6 (din avion + rachetă)

circumterestru, -ă adj. (astr.) Care înconjoară Pământul ◊ „La 11 august 1962, ora 11,30 (ora Moscovei) în U.R.S.S. a fost plasată pe o orbită circumterestră nava cosmică satelit «Vostok 3».” Sc. 12 VIII 62 p. 1. ◊ „Naveta spațială americană destinată misiunilor orbitale circumterestre a efectuat zilele trecute ultimul din cele patru zboruri de probă de lungă durată.” Sc. 23 XI 77 p. 6; v. și circumlunar, geosincron (din fr. circumterrestre, it. circumterrestre; DMN 1967; FC II 63, 271; DEX, DN3)

europenitate s. f. Caracterul a ceea ce este european ◊ „[...] multă vreme, orbiți de necazurile noastre, am crezut că «europenitatea» e o realitate spre care trebuie să tindem ieșind din pielea noastră.” R.l. 6 X 91 p. 1. ◊ „Problema aceasta a «europenității» e mai complicată decât pare și nu depinde de voturi.” R.l. 1 X 93 p. 1 (din fr. européanité; DHLF 1974)

geosincron, -ă adj. (astron.) ◊ „Heliocentralele circumterestre prezintă un deosebit interes în condițiile accentuării crizei energetice la nivel mondial [...] Satelitul plasat pe o orbită geosincronă, staționară în raport cu Pământul, ar produce energie electrică din razele solare recepționate. Energia va fi transmisă pe Terra sub formă de microunde, către un receptor special, cu un diametru de circa 11 km, care are rolul de a reconverti undele în electricitate.” Sc. 23 II 78 p. 6; v. și R.l. 29 VI 81 p. 6 (din engl. geosynchronous [orbit]; BD 1968)

geostaționar, -ă adj. (astr.) Care se rotește o dată cu Pământul ◊ „La 16 mai urmează a fi lansat, la Cape Canaveral, primul satelit meteorologic geostaționar [...]” R.l. 10 V 74 p. 6. ◊ „Transmisiunea a avut loc cu ajutorul satelitului geostaționar american Intelsat I.V. A.” Sc. 8 VI 78 p. 6. ◊ „În Japonia a fost lansat un satelit plasat pe o orbită geostaționară, care [...] va transmite emisiuni în direct, pentru rețeaua de televiziune a societății nipone N.H.K.” Săpt. 20 IV 84 p. 2; v. și avion-laborator (din fr. géostationnaire; engl. geostationary, it. geostazionario; PR 1966, DPN 1983, BD 1968; DN3, DEX-S)

microecran s. n. ◊ „Unul din cele mai reușite aparate destinate ajutorării orbilor este «Aparatul de vedere artificial» creat de Institutul de construcții mecanice biomedicale de la Universitatea Utah (S.U.A.). În orbita ochilor persoanelor respective se implantează un microecran, care ține locul retinei și poate fi orientat după dorință cu ajutorul mușchilor ce dirijează globii oculari.” Sc. 28 II 74 p. 6 (din micro- + ecran, probabil după model engl.)

navă-mamă s. f. Navă-bază ♦ 1. (astr.) ◊ „Ei au anunțat că modulul lunar cu care vor coborî pe satelitul natural al Pământului va purta denumirea codificată «Eagle» (Vulturul) iar nava-mamă va rămâne pe orbita lunară pentru a aștepta reîntoarcerea.” Sc. 7 VII 69 p. 4; v. și recuplare. ♦ 2. (mar.) ◊ „Noua unitate de pescuit va fi dotată cu un elicopter pentru survolarea mării, depistarea bancurilor de pești și asigurarea legăturilor între nava-mamă și flotila sa de pescadoare.” Sc. 16 V 78 p. 5; v. și desalinizare (din navă + mamă, probabil după model engl.)

planetoid s. n. (astr.) Satelit artificial ◊ „Lansarea planetoidului «Explorer 49». La Centrul spațial de la Cape Kennedy a avut loc duminică la ora 14,13 G.M.T. lansarea satelitului «Explorer-49», care urmează să se înscrie, peste cinci zile, pe o orbită circumlunară. N. A. S. A. a precizat că acest planetoid [...] va efectua cel mai aprofundat studiu întreprins vreodată al semnalelor radio provenind din galaxia noastră, din afara ei, de pe Pământ și de pe Jupiter.” Sc. 11 VI 73 p. 4 (din fr. planétoïde; LTR, DT; DN, DEX, DN3 – alt sens)

semiprofesional, -ă adj. (Aparat) care are în bună parte caracteristicile de mare performanță ale celor profesionale ◊ „Vând walkman semiprofesional [...]” R.l. 20 VIII 91 p. 7. ◊ „Vând [...] trusă foto semiprofesională (aparat, tele, blitz, etu) [...]” R.l. 18 X 91 p. 7. ◊ „Vând magnetofon Orbita, semiprofesional [...]” R.l. 10 XI 91 p. 6 (din semi- + profesional)

spaționaut s. m. (astr.) Călător în spațiul cosmic, astronaut ◊ „Specialiștii au evaluat la peste 15000 numărul acestor spaționauți fără orbită stabilă.” I.B. 15 XI 85 p. 4 (cf. fr. spationaute, după aéronaute; PR 1962)

țuțăr s. m. Persoană ușor manevrabilă; favorit; profitor ◊ „Vadim Tudor, țuțerul lui Eugen Barbu.” Cuvântul 33/93 p. 6. ◊ „Când este doar o mică secătură [...] se dă pe lângă alții mai ajunși și este [...] un fripturist, un țuțăr și un ticălos.” R.l. 27 V 94 p. 2. ◊ „Iată o meserie, am putea zice chiar o vocație, care nu va dispărea niciodată: aceea de țuțăr. Greu de găsit în dicționare, cuvântul desemnează o realitate umană complexă, un amestec inextricabil de inhibiții, aspirații secrete și orgolii dramatice, la limita balamucului. [...] țuțărul doar se învârte în jurul persoanei ori grupului în orbita cărora l-au împins interesele, mărginindu-se a scoate nu învățăminte din existența pilduitoare a modelului, ci doar oala lui de noapte.” ◊ Rev. 22 2/95 p. 7; v. și 39/96 p. 15 [scris și țuțer] (probabil din țig. țuț „om pus la patru ace” – comunicat Dragoș Gheorghiță)

PLUTON (PLUTO) 1. (În mitologia greacă) Patron al comorilor subterane, apoi, prin identificare cu Hades, zeu dominând peste Infern și peste bogățiile subpământene. Este fiul cuplului Cronos-Rhea, deci frate cu Zeus. 2. Cea de-a noua planetă a sistemului solar descoperită de Clyde William Tombaugh la 18 febr. 1930, pe baza calculelor lui Percival Lowell. Este situată la o distanță medie de 5,91 x 10⁹ km de Soare. Are un diametru de c. 2.380 km, masa de 1,3 x 10²² kg (c. 0,002 din masa Pământului) și densitatea de 1,8 g/cm³. Perioada de revoluție (anul plutonian) este de 248,6 ani, iar perioada de rotație – retrogradă – (ziua plutoniană), de 6,39 zile. Orbita planetei P. este pronunțat eliptică (excentricitatea de 0,249) și înclinată cu 17°9′ față de planul elipticii. P. are un satelit, Charon, descoperit în 1978 de J.W. Christy, al cărui diametru este de c. 1.190 km, situat la o distanță de c. 20 de ori mai mică decât distanța Pământ-Lună, cu care P. formează un sistem binar, cu o mișcare sincronă și care intersectează orbita planetei Neptun. (În anumite perioade, de ex. între anii 1979 și 1999, P. s-a aflat în interiorul orbitei planetei Neptun.) Se presupune că este formată din gheață și roci și are o temperatură de c. 70 K (-203°C).

PLUTOS (în mitologia greacă), zeul bogăției și al belșugului, fiul cuplului Demeter-Iasion. Orbit de Zeus pentru că-și distribuise darurile la întâmplare, deopotrivă și celor buni și celor răi. Reprezentat ca un orb cu o pungă de bani în mână, iar alteori ca un copil cu cornul abundenței în mână.

COSMOBIOLOGÍE ({s} cosmo + biologie) s.f Ramură a a biologiei care studiază viața și manifestările ei în afara spațiului terestru. A luat naștere ca preocupare teoretică în 1949, printr-o ramură a sa – medicina spațială, iar ca domeniu aplicativ de investigare după lansarea pe orbită, în 1957, de către U.R.S.S., a unei nave cu un mamifer; biologie spațială.

RACHÉTĂ¹ (< germ., it., rus.) s. f. 1. (AV.) Vehicul zburător propulsat prin reacție directă, echipat cu un motor-rachetă. Principalele lui elemente constitutive sunt: corpul, motorul și compartimentul cu încărcătură utilă (aparate științifice de măsurat și eventual o cabină). R. pot fi dirijate (prin radio, radiolocație, pe bază de program) sau nedirijate; pot avea o singură treaptă sau mai multe trepte (ultima purtând încărcătura utilă). Primii care au construit și lansat r. au fost chinezii prin sec. 11-12. Ideea utilizării r. ca motor al unor mașini capabile să zboare în spațiu a fost emisă de K.E. Țiolkovski la sfârșitul sec. 19. 2. R. cosmică = r. de mari dimensiuni, utilizată pentru plasarea sateliților artificiali pe orbite sau a navelor cosmice pe traiectoriile stabilite; după ce își epuizează rezerva de combustibil, treptele (sau etajele) r.c. se desprind pe rând de aceasta, urmând să cadă pe Pământ sau să se înscrie pe o traiectorie apropiată de cea a satelitului sau a navei cosmice. 3. (TEHN.) Motor-r. = motor la care propulsia se realizează prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos, funcționând independent de condițiile mediului exterior. Se deosebesc m.-r. chimice, m.-r. cu plasmă, m.-r. ionice, m.-r. nucleare, m.-r. termosolare, m.-r. fotonice. 4. (METEOR.) R. meteorologică = r. care urcă la înălțimi mari, având în interiorul ei aparataj de cercetări meteorologice care trebuie apoi recuperat. 5. (MILIT.) R. luminoasă (sau de semnalizare) = cartuș special, lansat cu un pistol, care, la o anumită înălțime, se aprinde, luminând pe o rază mare, sau care eliberează alte cartușe a căror încărcătură arde explodând în formă de stea de o anumită culoare.

RADÁR (< fr., germ.; engl. ra[dio] d[etecting] a[nd] r[anging], „detectare și localizare prin radio”). s. n. Sistem de radiolocație în care, cu ajutorul unul tub catodic și al unei aparaturi anexe, se determină direcția și distanța la care se află diverse obiecte îndepărtate (avioane, obstacole etc.); se bazează pe emiterea unor unde radio și recepționarea acestora după reflectarea lor de către obiectul urmărit. Sin. radiolocator. Își are originea în opera experimentală a lui H. Hertz la sfârșitul anilor 1880. Primul r. a fost realizat în 1904 de germanul C. Hülsmeyer. În 1934, francezul Pierre David a experimentat cu succes un sistem de detectare electromagnetică a avioanelor. A fost dezvoltat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; azi r. este folosit mult mai simplu, în identificarea și monitorizarea sateliților artificiali pe orbitele pământene, ca ajutor de navigație pentru avioane și vasele maritime și pentru controlul traficului aerian în jurul marilor aeroporturi; de asemenea, r. este folosit de poliția rutieră pentru a stabili viteza vehiculelor auto.

SATURN 1. (În mitologia romană) Vechi zeu al agriculturii și viticulturii. Identificat cu Cronos din mitologia greacă. A guvernat în Latium, în epoca mitică de aur. Celebrat în luna dec., la Saturnalii, când sclavii erau serviți de stăpânii lor. 2. Planetă a sistemului nostru solar, văzută pe cer ca un astru de mărimea întâi. Numită așa după zeul roman S. (1). Diametru: 121.000 km (mai turtită la poli). Se află la 1.430 mil. km depărtare de Soare. Revoluție: 29,5 ani. Rotație: 10 h 14 min. Atmosferă de metan și de hidrogen; se consideră că temperatura suprafeței este de -150°C. Prezintă anotimpuri analoge celor terestre. Are zece sateliți, primul dintre ei, Titan, fiind descoperit de C. Huygens (1655). Particularitatea sa o constituie inelul (observat prima dată de Galilei în 1610 și explicat de Huygens în 1662), concentric, foarte plat (grosimea sub 20 de km), având diametrul interior de c. 150.000 km, cel exterior de c. 278.000 km și alcătuit din corpuri mici și din pulberi care gravitează în jurul planetei, rotindu-se rapid pe orbite circulare. În anii 1980 și 1982 date importante despre S. au fost transmise de sondele spațiale Pionier II și Voyager 2. 3. Stațiune balneoclimaterică estivală în jud. Constanța, pe țărmul Mării Negre, în complexul de stațiuni Mangalia-Nord. Cuprinde numeroase hoteluri, vile, restaurante și baruri. 4. Rachetă în trepte, dezvoltată de S.U.A. începând din 1958; a fost utilizată pentru prima oară în 1961.

URANUS, planetă a sistemului nostru solar. Strălucirea ei pe cer se află la limita vizibilității cu ochiul liber. Diametrul: 51.120 km. A șaptea planetă de la Soare, situată la o depărtare de c. 2.870 mil. km. Revoluție: c. 84 ani. Rotația: 17 ore și 54 minute. Magnitudine aparentă: 5,7. Atmosferă de hidrogen(82,5%), heliu și metan; norii de metan absorb radiația roșie, dând planetei un aspect albăstrui; se consideră că temperatura medie a suprafeței este de -215°C. Are 21 de sateliți (10 fiind descoperiți de sonda „Voyager”) și 11 inele, situate la o distanță între 40.000 și 55.000 km de planetă. A fost descoperită de W. Herschel (în 1781). și a fost botezată cu numele zeului grec al cerului. La suprafață este fluidă iar interiorul este format din metan înghețat. Axa ei de rotație este paralelă cu planul orbitei (caz unic în sistemul planetar). Are un câmp magnetic foarte puternic. Survolată și fotografiată de sonda „Voyager” 2 în 1986.

IUPITER (JUPITER) 1. (În mitologia romană) Divinitate supremă. Stăpân al zeilor și al oamenilor, zeu al cerului, ocrotitor al Romei. Recompus mitologic după modelul lui Zeus. 2. Cea mai mare dintre planetele sistemului nostru solar (c. 144 mii km diametru) și a doua ca strălucire (după Venus). Văzută pe cer ca astru de mărimea stelară 2,5. Se află la 775 mil. km depărtare de Soare. Revoluție: 11 ani și 315 zile. Rotație: aproape 10 ore. Masă: de c. 320 de ori mai mare decât a Pământului; volumul: de peste 1300 de ori mai mare decât al Pământului. Atmosfera conține amoniac, apă, hidrogen sulfurat. Pe suprafața planetei se observă o pată de culoare roșie și formă ovală (semnalată în 1665 de astronomul G.D. Cassini). Se cunosc 16 sateliți (primii patru: Io, Europa, Ganymede și Callisto, descoperiți de Galilei în 1610). În ultimul timp, cu ajutorul stațiilor automate „Pioneer” 10 și 11, care au explorat planeta din imediata vecinătate, s-a pus în evidență existența unui câmp magnetic și a unor centuri de radiații asemănătoare a celor ale Pământului. În 1995 a fost plasată pe orbita planetei sonda americană „Galileo” pentru a-i studia, timp de doi ani, principalii sateliți; modulul sondei a întrat în atmosfera lui I. și a transmis rezultatele măsurătorilor efectuate.