RADÁR (< fr., germ.; engl. ra[dio] d[etecting] a[nd] r[anging], „detectare și localizare prin radio”). s. n. Sistem de radiolocație în care, cu ajutorul unul tub catodic și al unei aparaturi anexe, se determină direcția și distanța la care se află diverse obiecte îndepărtate (avioane, obstacole etc.); se bazează pe emiterea unor unde radio și recepționarea acestora după reflectarea lor de către obiectul urmărit. Sin. radiolocator. Își are originea în opera experimentală a lui H. Hertz la sfârșitul anilor 1880. Primul r. a fost realizat în 1904 de germanul C. Hülsmeyer. În 1934, francezul Pierre David a experimentat cu succes un sistem de detectare electromagnetică a avioanelor. A fost dezvoltat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; azi r. este folosit mult mai simplu, în identificarea și monitorizarea sateliților artificiali pe orbitele pământene, ca ajutor de navigație pentru avioane și vasele maritime și pentru controlul traficului aerian în jurul marilor aeroporturi; de asemenea, r. este folosit de poliția rutieră pentru a stabili viteza vehiculelor auto.