APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deuterică = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.^[1]

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau război între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie¹, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În (bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniște veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

SELECTA, selectez, vb. I. 1. Tranz. A selecționa după un criteriu stabilit. ♦ A-și arăta preferința, a aprecia, a distinge (dintre mai mulți). 2. Tranz. A separa, în vederea izolării dintr-o mulțime de obiecte, o serie de obiecte cu anumite caracteristici. 3. Intranz. (Despre aparatele de radiorecepție și de telegrafie) A recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv. ♦ A regla în așa fel un aparat de radiorecepție, încât undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. – Cf. selectiv, selector.

A LĂSA las tranz. 1) A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns; a face să devină liber. ◊ ~ pasărea să zboare din colivie a elibera pe cineva prins. ~ (cuiva) sânge a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, sânge. 2) A pune ceva undeva. ~ haina în cui. 3) A da voie (să se înfăptuiască ori să aibă loc); a permite; a îngădui. 4) A face, a admite ca cineva sau ceva să ramână în starea în care se află. ◊ ~ (pe cineva) în pace a nu deranja pe cineva; a-l lăsa să facă ce vrea. ~ (pe cineva) în voie a da cuiva libertate deplină. 5) A face să nu se execute ceva la timp. ◊ ~ de azi pe mâine a amâna mereu ceva. 6) A face să rămână ceva în urma sa; a transmite prin moștenire. 7) A trece cu vederea; a nu lua în seamă; a nesocoti. ◊ ~ la o parte a nu ține cont. 8) A face să fie mai jos. ~ perdelele. 9) (locuri sau persoane) A părăsi plecând în altă parte; a abandona. 10) A uita ceva. ~ ușa deschisă. /<lat. laxare

PACE f. 1) Situație de înțelegere în care nu există război. 2) Tratat între părțile beligerante care prevede încetarea unui conflict armat. 3) Atmosferă în care domnește liniștea, armonia și buna înțelegere între oameni; raport calm între oameni. 4) Lipsă de gălăgie, de zgomot; liniște. ◊ A da ~ cuiva (sau a lăsa în ~ pe cineva) a nu tulbura liniștea cuiva; a nu deranja, a nu supăra pe cineva. Dă-i ~! lasă-l în voia lui; dă-l încolo. 5) Stare de liniște sufletească; lipsă de griji; tihnă; odihnă; astâmpăr. ◊ Fii pe ~! să n-ai nici o grijă; fii liniștit. Mergi (sau rămâi) în ~ mergi (sau rămâi) cu bine, cu sănătate. Nu-i și ~! a) nu-i nicăieri; a dispărut; b) nici gând să vină. [G.-D. păcii] /<lat. pax, pacis

SELECTA vb. I. 1. tr. A selecționa. ♦ A-și arăta preferința, a distinge. 2. intr. (Despre un radioreceptor) A recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv. ♦ tr. A regla în așa fel un aparat de radiorecepție, încît undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. [< selecție, selector, cf. germ. selektieren].

SELECTA vb. I. tr. 1. a selecționa; a separa, a sorta. ◊ a-și arăta preferința, a distinge. 2. a regla în așa fel un aparat de radiorecepție încât undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. II. intr. (despre un aparat radioreceptor) a recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv. (< germ. selektieren)

páce f. (lat. pax, pacis, it. pace sard. page, pv. patz, fr. paix, cat. pau, sp. pg. paz. V. împac). Liniște, lipsă de războĭ, de revoltă, de agitațiune, de ceartă: o țară în timp de pace (saŭ și) în pace, în această casă e pace. Liniște, repaus: bătrînu trăĭa în pace. Liniște, tăcere: pacea codrilor. A face pace, a încheĭa pace, a te împăca, a termina războĭu, cearta: beligeranțiĭ aŭ încheĭat pace. A face pace, a restabili liniștea: poliția făcu pace între bețivĭ. A da pace, a lăsa în pace, a nu turbura, a nu deranja. A fi pe pace, 1. a fi în timp de pace, 2. a fi liniștit, a nu avea grijă: fiĭ pe pace, că eŭ voĭ îngriji de toate! Bună pace saŭ (maĭ rar) pace bună, liniște absolută: Ce maĭ este pe la voĭ? Bună pace! Ĭa dă-mĭ bună pace, ĭa nu mă turbura, ĭa pleacă de aicĭ, ĭa slăbește-mă! Pace saŭ pace bună interj. Destul, stăĭ: Ĭa toarnă o leacă de vin aicĭ. Eĭ, acuma pace, că s’a umplut paharul! Gata, s’a sfîrșit, degeaba maĭ vorbim: Plătește, și pace (adică: „haĭde, gata, să plecăm, nu maĭ încurca lumea”)! E nebun și pace! Zi-ĭ Țigan, și pace! Nu maĭ este, s’a sfîrșit, nu e nicăirĭ, a murit, ĭoc, degeaba: Eŭ strigam, dar răspuns pace! Am căutat în ladă, dar banĭ pace! L-am ajutat eŭ să meargă, dar pace (nu maĭ putea)! L-am întrebat, dar pace (adormise orĭ murise)!

zăticnì v. a (se) deranja: nu vă zăticniți din gustare OD. [Bulg. ZATEGNÕ].

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul dintre învelișurile Pământului. ◊ Apă de Javel v. Javel. Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga (pe cineva) la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrantă a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția ca pe apă. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea sa. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție care atacă aurul și platina și este folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

SELECTA, selectez, vb. I. 1. Tranz. A selecționa după un criteriu stabilit. ◊ A-și arăta preferința, a aprecia, a distinge (dintre mai mulți). 2. Tranz. A separa, în vederea izolării dintr-o mulțime de obiecte, o serie de obiecte cu anumite caracteristici. 3. Intranz. (Despre aparatele de radiorecepție și de telegrafie) A recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisie; a fi selectiv. ♦ A regla în așa fel un aparat de radiorecepție, încât undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. – Cf. selectiv, selector.

RESPECTA, respect, vb. I. Tranz. 1. A simți și a manifesta respect față de cineva sau de ceva; a cinsti, a stima. ◊ Refl. recipr. Se respectă unul pe altul. ♦ A acorda atenția cuvenită, a ține seamă de..., a nu neglija. ◊ Refl. A-și păstra demnitatea. ♦ A nu păgubi, a cruța; a nu tulbura, a nu deranja. 2. A nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament etc. – Din fr. respecter.

PACE, păci, s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau războaie între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie¹, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În (bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nicio grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniștea veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, odată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

DERANJA, deranjez, vb. I. Tranz. 1. A strica ordinea, rînduiala unor obiecte, lucruri etc.; a răvăși, a răscoli. Cu zugrăvitul pereților am deranjat toată casa. ♦ (Familiar, în expr.) A-și deranja stomacul = a căpăta o indigestie, a-și strica stomacul, a avea diaree. 2. A tulbura liniștea sau activitatea cuiva; a stînjeni, a stingheri, a incomoda. Nu deranjăm pe nimeni... E un conac cu peste 20 de camere. CAMIL PETRESCU, T. II 124. Nu mi-ar fi plăcut să deranjez lumea, pe simple presupuneri. C. PETRESCU, R. DR. 85. Bogoiu e mereu aici să mi-o amintească... – Și te deranjează? SEBASTIAN, T. 76. ♦ Refl. (Mai ales în formule de politețe) A se osteni. Vă rog să nu vă deranjați. ▭ Cu ocazia asta aduc un fagure de miere pentru musafirii mei. – Vai, de ce te deranjezi, maică Nimfodoră? SADOVEANU, P. M. 60.

IMPORTUNA, importunez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A plictisi (pe cineva) cu stăruințele sau cu prezența sa; a stingheri, a incomoda, a deranja. Nu înțeleg să vă mai importunez. DUMITRIU, B. F. 40. Vă rog să binevoiți a scuza dacă vă importunez cu aceste rînduri. CARAGIALE, O. VII 485.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, între țări, situație în care nu există conflict armat sau război. Poporul nostru muncitor construiește socialismul și este hotărît să apere pacea, securitatea și independența națională. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 284. E pace, tată! Toată lumea se bucură de pace. SAHIA, N. 25. ◊ (Mai ales în construcții cu verbele «a cere», «a face», «a încheia», «a semna») Acordul părților beligerante asupra încetării războiului. [Tratatul asigură romînilor] dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, O. 13 ◊ Sol de pace = trimis al uneia dintre părțile beligerante pentru a trata un astfel de acord. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. 2. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de agitații, de vrajbă; bună înțelegere, armonie. Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vîrî coada. ISPIRESCU, L. 49. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gîlceavă! CREANGĂ, A. 119. ◊ A trăi în pace (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în armonie. Și iacă așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi. CREANGĂ, P. 179. Și se făcu nuntă mîndră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pămîntului. Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți. EMINESCU, N. 30. ◊ Expr. A face pace (cu cineva) = a restabili buna înțelegere, a se împăca (cu cineva). Ei, ești mînioasă. Vin de șezi colea lîngă mine, să facem pace. NEGRUZZI, S. III 28. A strica pacea (cu cineva) = a curma raporturile de bună înțelegere, a ajunge la conflict (cu cineva). Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip, sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. Bună pace = bună înțelegere.armonie. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: – Ce vrei tu – Noi? Bună pace. EMINESCU, O. I 146. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 3. Lipsă de zgomot; calm, liniște, tăcere. Nuci mari se ridicau din vii, și un grangur cînta în pacea satului, în lumina dimineții. SADOVEANU, O. VII 60. E-atîta pace-n casă, Doar în cămin jăratecul tresare Și mor cărbunii arși de-nfiorare. GOGA, C. P. 17. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. Liniște-n văzduh și pace Pe pămînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Expr. A da (cuiva) pace (sau bună pace) sau a lăsa (pe cineva) în pace (sau în pacea lui) = a nu deranja, a nu tulbura, a nu supăra (pe cineva), a lăsa (pe cineva) în voia lui. Jupîne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina! SADOVEANU, O. VII 29. Cocoșul... se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace. CREANGĂ, P. 67. Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, Dă-mi tu bună pace. ALECSANDRI, P. P. 7. (Familiar) Dă-i pace! = nu-ți bate capul, nu te deranja, lasă! (Neobișnuit) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Trebuie întîi să omor pe zmeu... căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. (Formule de urare) Mergi (sau umblă, du-te, rămîi etc.) în pace = mergi (umblă, du-te, rămîi etc.) cu bine, cu sănătate etc. Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, dumnezeu știe cînd ne-om mai vedea. CREANGĂ, P. 199. O, gondolă iubită... Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare. ALECSANDRI, P. I 165. Rămîneți cu toții-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. 4. Lipsă de zbucium sau de frămîntare, liniște, împăcare, seninătate sufletească. Erau toți tăcuți și o pace lină stăpînea inimile. SADOVEANU, O. IV 83. Pe această pagină, am sprijinit, ani de zile... fragila mea pace sufletească. GALACTION, O. I 348. N-am un minut de pace. Și aflu totodată plăcere-n al meu dor. BOLINTINEANU, O. 200. 5. (În concepția religioasă) Tihnă veșnică a omului după moarte. Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. 1199. ◊ Expr. A nu (mai) avea pace = a fi îngrijorat, preocupat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, nu fi îngrijorat. Pace vouă! formulă bisericească de binecuvîntare. (În formule privitoare la morți) Odihnească în pace! (sau dormi în pace!) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie. EMINESCU, O. I 69. O, dormi în pace pe-aceste maluri. ALECSANDRI, P. I 219. 6. (Familiar, adesea determinat prin «bună») Gata, s-a sfîrșit, s-a terminat; degeaba mai vorbim. Nu știu, nu știu și pace. SEBASTIAN, T. 82. În mintea ei se făcuse însă un gol, un întuneric chinuitor. Nu și-l aduse aminte și pace. BASSARABESCU, V. 12. Zi-i făptură sucită și pace bună. DELAVRANCEA, S. 31. De voie, de nevoie, nunta s-a făcut și pace bună! CREANGĂ, P. 8. 7. (Cu sens de negație categorică, uneori determinat prin «bună») Nimic, nicăieri, nici gînd. Tot îl întreb, tot îi vorbesc... el pace! numai ca urșii face și tot se uită urît la mine. SADOVEANU, O. III 320. Cînd dau să le-aprindă, pace! lemnușele erau jilave. RETEGANUL, P. IV 42. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. (E) pace de mine = s-a isprăvit cu mine, moartea mă așteaptă. Socoteam că m-oi îneca, că va fi pace de mine. SBIERA, P. 18.

pace [At: PSALT. HUR. 124/3 / Pl: păci și (îvr) ~, ~ci / E: ml pax, pacis] 1 sf (Îoc război) Stare de bună înțelegere între state, popoare, populații, fără conflicte armate sau războaie. 2 sf (Îlav) Cu (bună) ~ Fără vărsare de sânge Si: liniștit, pașnic. 3 sf (Îvr) Siguranță. 4 sf (În legătură cu verbe ca „a cere”, „a face”, „a încheia”) Tratat de încheiere a unui conflict armat. 5 sf (Îs) Sol de ~ Trimis al uneia dintre părțile beligerante pentru a cere sau a duce tratative în vederea încetării războiului. 6 sf (Îs) Lada păcii Ladă în care, în templele evreiești, se păstrau tablele cu legile lui Moise și toiagul lui Aron Si: chivotul legii. 7 sf (Îoc ceartă, neînțelegere, vrajbă) Stare lipsită de tulburări Si: armonie, împăciuire, înțelegere, (rar) concordie. 8 sf (Îs) Judecătorie de ~ (sau de ocol) Primă treaptă în ierarhia judiciară din trecut, cu atribuții limitate. 9 sf (Îs) Judecător de ~ (sau de ocol, reg, om de ~) Magistrat care conducea o judecătorie de pace (8) Si: pacient (7). 10 sf (Îlv) A se (sau a-și) face (bună) ~ (cu cineva) A se împăca. 11 sf (Îe) A cădea (sau, înv, a veni) la ~ A ajunge la o înțelegere Si: a cădea la învoială, a se învoi. 12 sf (Îe) A strica ~a (cu cineva) A rupe relațiile de prietenie cu cineva. 13 sf (Îe) O mie de ani ~ Formulă familiară de salut. 14 sf Liniște sufletească. 15 sf Odihnă. 16 sf Lipsă de zgomot și de mișcare Si: calm, liniște, tăcere. 17 sf (Îs) Eterna ~ Totală nemișcare presupusă a fi existat înainte de crearea Universului. 18 sf (Îlav) În (sau, rar, cu) (bună) ~ În liniște. 19 sf (Îe) A da (cuiva) (bună) ~ sau a lăsa (pe cineva) în ~ (sau în ~a lui) A nu deranja pe cineva. 20 sf (Îe) Dă-i ~! Nu te sinchisi. 21 sf (Îae) Asta e! 22 sf (Reg; îe) A nu avea ~ de cineva A fi chinuit de cineva. 23 sf (Reg; îe) A sta pe ~ A sta nemișcat. 24-25 sf (Ca formulă de despărțire; îe) Mergi (sau du-te, umblă, rămâi, (înv) pasă etc.) în (sau cu) ~ (Mergi sau) rămâi cu bine. 26 sf (Îe) A se da la ~ A se liniști. 27 sf (îe) Fii pe (sau, rar, în) ~ Fii liniștit, căci totul se va rezolva! 28 sf (Reg; îe) ~ bună! Formulă de salut folosită mai ales la despărțire. 29-30 sf (Bis; îe) ~ vouă! Formulă (de salut sau) de binecuvântare. 31 sf (Bis) Odihnă de veci a omului după moarte Si: (rar) pacificare. 32 av (Reg) Bine. 33 av (Pop; șîs ~ bună) Nimic. 34 sf (Îe) (E) ~ de (sau, rar, cu) cineva (sau ceva) S-a terminat cu cineva sau ceva. 35 sf (Pop; îs) Și – bună Gata.

ARȚAG A avea (sau a fi pus pe) arțag = A fi pus pe ceartă: − Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostașul cela să aibă harțag, și să ne găsim beleaua cu dânsul. (ION CREANGĂ) Se vedea cât de colo că-i pus pe arțag. A-și găsi arțagul cu cineva (Rar) = A se trezi într-o dispută cu cineva cu chef de ceartă: Vai de mămulica mea!... De-acum mi-am găsit arțagu cu cucoana. (VASILE ALECSANDRI) Tot arțagul își găsește pârțagul (pfm.) = Orice naș își are nașul: Se dă încoaci-încolo, se lovește de tânjală, / Ș-apoi vine singură la ham. Și / Trage ca calul la grăunțe, / Că toate își au leacul. Și / Arțagul își găsește pârțagul. (ANTON PANN) Una peste alta, ultimatumul rusesc din septembrie 2013, spre deosebire de cel din iunie 1940, deși deranjează, nu sperie acum pe nimeni. De data aceasta arțagul rusesc își găsește pârțagul. (http://bogatu.voceabasarabiei.net)

pálmă f., pl. e (lat. palma, vgr. paláme, vgerm. folm; it. vpv. sp. pg. palma, sic. parma, npv. paumo, fr. paume). Partea internă a mîniĭ, aceĭa cu care apucĭ: a bate din palme de bucurie. Lovitură cu palma, maĭ ales peste obraz: a trage cuĭva o palmă, a primi o palmă. Fig. Afront, înfrîngere morală: această nereușită fu o mare palmă pentru el. Măsură de lungime cît e de la vîrfu degetuluĭ mic pînă la vîrfu policaruluĭ ținînd palma întinsă (V. șchĭoapă). A opta parte din stînjen (V. stînjen). Fig. Mică întindere de pămînt saŭ mică distanță: o palmă de loc, locuĭesc la o palmă de loc departe de aicĭ. Neol. Ramură de palmier naturală, imitată saŭ imaginată considerată ca simbol al victoriiĭ: a repurta palma victoriiĭ (a triunfa). O palmă de loc, mică suprafață saŭ distanță. A avea pe cineva în palmă, a fi pus mîna pe el, a-l fi prins, ĭar el să nu poată opune rezistență. A ține pe cineva în palme, a-l purta în palme, a-l îngriji așa în cît să nu se deranjeze el p. nimica. A lua pe cineva la palme, a începe să-l loveștĭ cu palmele. Cît aĭ bate din palme, într’o clipă, imediat. (Era odată și maĭ este și azĭ obiceĭu de a bate din palme ca să comanzĭ servitoruluĭ execuțiunea unuĭ ordin, cum ar fi adusu cafeleĭ). Ca în palmă, neted, fără zgrunțurĭ: ras ca în palmă, drumu e neted ca în palmă. Cît păr în palmă, nimica, nimenĭ. Cînd va prinde palma păr, nicĭ-odată. – Palmele academice, decorațiune pe care Academia franceză o acordă savanților saŭ artiștilor.

DERANJA, deranjez, vb. I. Tranz. 1. A strica rânduiala, ordinea unor obiecte; a răvăși, a răscoli. ◊ Expr. A-și deranja stomacul = a avea o indigestie. 2. Fig. A tulbura liniștea sau activitatea cuiva, a stânjeni, a stingheri, a incomoda pe cineva. ♦ Refl. (În formule de politețe sau ir.) A se obosi să facă ceva. Nu vă deranjați. – Din fr. déranger. modificată

SINCHISI, sinchisesc, vb. IV. Refl. (Mai ales în construcții negative) A-i păsa cuiva de cineva sau de ceva, a lua în seamă pe cineva sau ceva, a fi preocupat de cineva sau de ceva; a se lăsa tulburat, a se deranja. Moșneagul nu se sinchisi și vorbi din nou. PREDA, Î. 37. Nici unul, nici altul nu s-a mai sinchisit de tine. PAS, Z. I 312. Le vîrî în chimir supt cojocel, fără să se sinchisească. SADOVEANU, P. S. 220. Mă fac că nu mă sinchisesc de el. CARAGIALE, O. I 45.

STRICA vb. 1. a (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) învechi, a (se) uza, (Mold.) a (se) hrentui, (fam.) a (se) hîrbui, a (se) hodorogi, a (se) paradi, a (se) rablagi. (Mobila s-a ~.) 2. a (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) ponosi, a (se) uza. (Hainele i s-au ~.) 3. a (se) dărăpăna, a (se) degrada, a (se) măcina, a (se) părăgini, a (se) ruina, (reg. și fam.) a (se) părădui, (Transilv.) a (se) dorovăi. (Zidul de la grădină s-a ~.) 4. a (se) avaria, a (se) deteriora. (Nava s-a ~.) 5. a (se) defecta, a (se) deranja, a (se) deregla, (rar) a (se) detraca. (Sistemul tehnic s-a ~.) 6. a forța, a sparge, a viola, (înv.) a silnici. (A ~ încuietoarea ușii.) 7. a (se) distruge, a (se) nimici, a (se) prăpădi. (Ploaia a ~ recolta.) 8. a se acri, a se altera, a se descompune, a fermenta, a se împuți, a se înăcri, (înv. și reg.) a se sărbezi, a se sminti, (reg.) a se mocni, a se zeri, (prin Ban.) a se pîșcăvi, (prin Transilv.) a se scoace. (Laptele s-a ~.) 9. a se altera, a se descompune, a se rîncezi. (Untura s-a ~.) 10. a deranja. (Să nu-mi ~ pieptănătura.) 11. (MED.) a se caria, a se găuri, (reg.) a se scorboroși. (Dinții se ~.) 12. a dăuna, a prejudicia, a vătăma. (Ceva care ~ sănătății.) 13. a ataca, a distruge, a vătăma, a zdruncina, (fig.) a ruina. (Aceste eforturi i-au ~ sănătatea.) 14. (MED.) a i se deranja. (I s-a ~ stomacul.) 15. a (se) altera, a (se) polua, a (se) vicia. (Aerul din încăpere s-a ~.) 16. a se închide, a se mohorî, a se posomorî. (Vremea s-a ~.) 17. a (se) corupe, a (se) deforma. (O limbă care s-a ~ sub influența...) 18. a (se) corupe, a decădea, a (se) deprava, a (se) desfrîna, a (se) destrăbăla, a (se) perverti, a (se) vicia, (rar) a (se) dezmăța, (înv.) a (se) sminti. (S-a ~ într-un mediu imoral.) 19. a dejuca, a împiedica, a zădărnici. (Le-a ~ toate planurile.) 20. a desface, a rupe. (A ~ logodna.)

lăsat², ~ă a [At: PSALT. 46 / Pl: ~ați, ~e / E: lăsa] 1 (D. persoane, relații, proiecte etc.) Care a fost părăsit definitiv sau temporar. 2 (D. spații, terenuri etc.) Cedat în urma unui război, a unui pact etc. 3 Căruia i s-a provocat o anumită stare fizică sau psihică. 4 (Înv; d. sânge) Scurs în urma unei incizii făcute pentru analize sau în scop terapeutic. 5 (Pex; d. lichide) Care s-a prelins. 6 (Înv; d. soldați; îs) ~ la vatră Eliberat din armată. 7 Căruia i s-a dat drumul din mână. 8-9 (D. obiecte) (De)pus² (1). 10 (D. bani) Depus² (4). 11 Căruia i se permite să existe, să se producă, să se desfășoare etc. 12 Abandonat² într-o anumită stare, situație. 13 (Pfm; îs) ~ viu (cu viață sau cu zile) Cruțat² (4). 14 (Pfm; îe) ~ în pace (sau încolo, înv în odihnă) Care nu este deranjat, supărat de cineva. 15 (Pfm; îe) ~ în boii (banii, apele lui) Abandonat propriilor idei, atitudini etc. 16 (Pfm; îe) ~ oltean (în sau la sapă de lemn, la papuci, la tinichea, reg la lemn, cu mâna la burtă, gol sau cu buza umflată ori pe drumuri) Sărăcit². 17 (Pfm; îs) ~ cu buzele umflate Dezamăgit. 18 (Pfm; îae) Păcălit². 19 (Îs) ~ în voie Căruia i s-a permis să se desfășoare după bunul plac. 20-21 (Pfm; îla) ~ baltă Abandonat. 22 (Pfm; îla) ~ cu gura căscată (sau praf, interzis, țuț, mut, mască, fleașcă, reg, brebenel) Uimit. 23 (Pfm; îs) ~ păgubaș Care a renunțat la ceva. 24 (Pfm; îla) ~ de azi pe mâine Amânat² (1). 25 (Pfm; îla) ~ în (sau pe) seama (grija, voia) Încredințat². 26 (Îla) ~ în urmă Depășit² (1). 27 (D. bunuri) Cedat² (1). 28 (D. bunuri) Care este transmis prin moștenire. 29 Care a fost statornicit de către o autoritate, de către o divinitate etc. 30 (D. indicații, ordine etc.) Formulat² (2). 31 Aterizat² (1). 32 Coborât² (1). 33 Așezat² (1). 34 Culcat² (1). 35 (Pop; d. femei; îla) ~ă grea (îngreunată, cu burta mare, cu burta la gură, înv îngrecată) Însărcinată. 36 (Pop; îs) ~ cu izmenele dezlegate Părăsit într-un moment nepotrivit. 37 (Pop; îs) ~ pe jos, (lat sau pe coaste) Lovit foarte tare. 38 (Îs) ~ la bunul plac (discreția, pop, mâna, cheremul) Pus la dispoziția cuiva. 39 (Pop; îla) ~ sub masă Batjocorit² (1). 40 (Îlav) ~ la latitudinea (aprecierea, înv, chibzuința, arbitrul, rar, propunerea) La libera decizie a cuiva. 41 (Îla) ~ în suspensie (D. acțiuni, idei) Abandonat. 42 (Pfm; îs) ~ tabără Părăsit în dezordine. 43 (Îla) ~ în afară Neinclus. 44 (Îs) ~ la spate De care nu se ține seama. 45 (D. idei, teorii; îla) ~ în urmă (sau, înv, înapoi) Depășit² (5). 46 (Îs) ~ pe planul al doilea Considerat ca având importanță secundară. 47 (Îla) ~ pe ultimul plan Desconsiderat. 48 (Îla) ~ la o parte (sau, îvp, în lături) Nefolosit. 49 (Îal) Demis. 50 (Îla) ~ din mână Emancipat. 51 (Îal; d. ocazii, oportunități) Ratat². 52 (Îs) ~ la voia întâmplării (sorții, valurilor) sau în plata (știrea, mâna, judecata) Domnului etc. Abandonat hazardului. 53 (Îla) ~ amanet Amanetat. 54 (Îla) ~ la examen Picat². 55 (Îla) ~ în loc Substituit². 56 (Îs) ~ în umbră Ale cărui performanțe, calități etc. au fost depășite. 57 (D. rezultatele unei munci, d. scrieri etc.) Transmis generațiilor următoare. 58 (D. porunci, dorințe; îs) ~ cu limbă de moarte Transmis în ultimile clipe ale vieții. 59 (Îs) ~ la vedere Așezat în așa fel încât să fie văzut, evidențiat. 60 (Pfm; îs) ~ de capul (sau în banii, doaga, sucul, treburile, reg, apele, dodiile, frâul etc.) lui Abandonat propriilor gânduri, tendințe, atitudini etc. 61 (Pop; îla) ~ pe-o rână (sau într-o dungă) Înclinat. 62 (Pfm; îla) ~ pe dreapta Culcat² (1). 63 (Pfm; îla) ~ pe-o ureche Indolent. 64 (Pfm; îla) ~ pe tânjală Lenevit. 65 (Îs) ~ paradă Abandonat la discreția cuiva sau a ceva. 66 (D. libertate) Care este acordată, permisă. 67 (D. urmași, moștenitori, copii etc.) Pe care îi are cineva. 68 (D. prozeliți) Pe care l-a format cineva. 69 (D. oameni) Eliberat² (1). 70 (D. legături) Care s-a slăbit. 71 (D. îmbrăcăminte) Care atârnă pe anumite porțiuni. 72 (D. îmbrăcăminte și încălțăminte) Care s-a lărgit prin uzură. 73 (D. timp, unități de timp) Acordat² (1). 74 (D. ambarcațiuni; îla) ~ la apă Lansat (19). 75 (D. urme, semne etc.) Produs în urma acțiunii violente a cuiva 76 (D. urme, semne etc.) Care persistă. 77-78 (D. urme, semne etc; șfg) Înscris. 79 (D. gaze, mirosuri etc.) Degajat (1). (D. un gest, o acțiune etc.) Întrerupt. 80 Încovoiat sub o greutate. 81 (D. aștri) Coborât spre linia orizontului. 82 (D. noapte, amurg, înserare, fenomene atmosferice etc.) Care se instalează. 83 smf (Înv) Persoană divorțată.

liniștit, -ă adj., adv. I adj. 1 (despre locuri, spații interioare etc.) silențios, tăcut, <fig.> adormit. Îi plăcea să se plimbe noaptea prin mănăstirea liniștită. Casa era liniștită fără râsul copiilor. 2 (despre locuri de obicei aglomerate, zgomotoase) calm², tăcut. Spre seară străzile sunt mai liniștite. 3 (despre localități, în special despre orașe) patriarhal, tihnit. Trăiesc într-un oraș liniștit de munte. 4 (despre locuri, adăposturi, refugii) pașnic, tihnit, <fig.; înv.> lin². Pentru a evita zgomotul din restaurant, au rezervat un separeu liniștit. 5 (despre natura, elemente ale naturii) <fig.> mut, tăcut. Se simte relaxat în codrul liniștit. 6 (despre vreme, momente ale zilei etc.) fin², plăcut, <pop.> moale, <înv.> liniștos. Este o noapte liniștită de iunie. 7 (în opoz. cu „grăbit”, „iute”, „pripit”, „repede”; despre mișcări, gesturi, vorbire etc.) domol, încet, leneș, lent, lin², măsurat², potolit², tacticos, temperat, <livr.> lento, <pop.> molcomit, <fig.> lânced, moale, rotund. Se îndepărtează cu pas liniștit. 8 (despre mișcări, deplasări etc. sau despre viteza, ritmul lor de desfășurare) domolit, încetinit, potolit². Dansul are un ritm liniștit. 9 (despre fenomene ale naturii sau sociale, șocuri, zgomote etc.) alinat, amortizat, atenuat, calmat, diminuat, domolit, estompat, micșorat, moderat, ponderat, potolit², redus, scăzut, slăbit, temperat, <înv. și pop.> ostoit, <fig.> diluat, înmuiat, <fig.; rar> reținut. Zgomotele liniștite nu mai deranjează pe nimeni. (în opoz. cu „intens”, „puternic”, „tare”; despre ploaie, ninsoare, vânt) blând, calm², domol, lânced, lin², moale, moderat, molcom, plăcut, potolit², slab, ușor², <înv. și reg.> linicel, <fig.; înv.> înstrunat. După furtună adie un vânt liniștit. II adj. 1 (despre ființe sau despre firea lor) calm², domol, pașnic, potolit², stăpânit, temperat, tihnit, <înv. și pop.) dezmâniat, <reg.> opăcit, plainic, <înv.> odihnit², <fig.> înstrunat, senin, <fig.; reg.> seninat², <fig.; înv.> seninos. O bună educatoare este liniștită și veselă. 2 (mai ales despre oameni) astâmpărat, așezat², chibzuit, cuminte, cumințit, cumpănit, cumpătat, discret, domolit, echilibrat, pașnic, potolit², reținut, rezervat, serios, sobru, stăpânit, temperat, <înv. și reg.> nebântuit. Acum, la 30 de ani, este un om liniștit. 3 (despre ființe) calmat, domolit, îmbunat, împăcat, potolit², <fig.> îmblânzit, înmuiat, răcorit. Liniștiți, copiii regretă comportarea pe care au avut-o. 4 (despre ființe) calm², calmat, moale, <fig.> destins, relaxat. I se pare că este prea liniștit după o așa încordare nervoasă. 5 (despre oameni) ușurat, <fig.> liber, <fig.; fam.> despovărat, <fig.; reg.> dezglodat. După ce și-a încheiat misiunea, s-a simțit liniștit. 6 (mai ales despre cai înșeuați sau înhămați) domolit, înfrânat, potolit², strunit. Reușește să încalece calul liniștit după sperietură. 7 (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) calm², calmat, domolit, moderat, ponderat, potolit², temperat. Se binedispune când îi aude vocea liniștită. Se adresează copilului cu un ton liniștit. 8 (în opoz. cu „agitat”, „neliniștit”; despre somn) calm², lin², odihnitor, ușor², <fig.> dulce. Dimineața, somnul este cel mai liniștit. 9 (despre stări, senzații, dorințe, pasiuni etc.) alinat, atenuat, calmat, diminuat, domolit, ponderat, potolit², redus, scăzut, <înv. și pop.> ostoit. O durere liniștită este mai ușor de suportat. 10 (despre ambient, atmosferă etc.) calm², domol, lânced, molcom, netulburat, pașnic, plăcut, potolit², tihnit, <înv.> păciuit, <fig.> destins, dulce, relaxat, senin. Între colaboratori este o atmosferă liniștită. 11 (despre modul de viață al oamenilor, despre momente din viața lor etc.) bun, calm², lin², netulburat, pașnic, plăcut, tihnit, <înv.> liniștos, <fig.> limpede, senin, <fig.; înv.> seninos. Toți își doresc o bătrânețe liniștită, fără griji. 12 (despre trai, viață) comod, tihnit, ușor², <înv.> lesnicios. Are o viață liniștită datorită situației materiale bune. 13 (despre existența, viața etc. oamenilor) așezat², chibzuit, cumpătat, echilibrat, pașnic, potolit², tihnit. Au înțeles că au de câștigat doar dacă traiul lor este liniștit. III adv. (modal) 1 (în opoz. cu „repede”; în legătură cu vb. de mișcare) agale, alene, binișor, domol, încet, încetinel, încetișor, lent, lin², ușor², ușurel, <rar> alin¹, plaviu, <pop. și fam.> iavaș, <pop.> cătenelaș, cătinaș, cătinel, cătineluș, cătineluț, cătingan, cătinică, linișor, oblu, rara, <fam.> moșnegește, <reg.> linuț, mereor, mereu, mereuaș, mereuț, <înv.> cătinelușel. Obosit, bărbatul merge liniștit spre casă. 2 domol, lin², <fig.> ușor². Afară plouă liniștit. 3 lin², plăcut, <fig.> ușor². Vântul adie liniștit. 4 lin², netulburat, pașnic, tihnit. Viața celor doi se desfășoară liniștit. 5 (muz.; indică modul de executare a unei piese muzicale) calm², calmato, potolit², sereno. 6 (muz.; indică modul de executare a unei piese muzicale) andante, moderat, rar.

NECĂJI vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A supune la suferințe fizice sau morale, a provoca suferințe fizice sau morale; spec. a împila, a obidi, a năpăstui (2). Vă năcăjăscu pre voi cu lipsă de pîine. BIBLIA (1688), 91²/1. Să-i necăjască stăpînii ca să plătească haraci fără dreptate (a. 1705). GCR. I, 354/33. L-au pus în fiară și-l năcăja cu foame și cu bătăi. AETHIOPICA, 38^v/5. Isachie Anghel... sili toată cheltuiala aceia să o dea orașele și țerile cu carea... foarte le necăji. MAIOR, IST. 208/12. ♦ Refl. A suferi, a pătimi din punct de vedere fizic sau moral. Ai răbdat, cuvioase, ...necăjindu-te cu nemîncare cumplită. MINEIUL (1776), 91^r1/5, cf. 91^v1/21. 2. Refl. A depune eforturi (mari) pentru realizarea unui scop; a se trudi, a se munci, a se căzni, (regional) a se canoni. cf. MAN. GÖTT., LB. Porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-și gonească vedenia babei din minte. REBREANU, I. 211. Se necăjea să-și croiască drum, cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei. id. n. 5. Pușcașii se necăjeau să scoată un polobocel de vin. SADOVEANU, O. I, 232. De cînd mă năcăjăsc să rădic piatra asta. ALR II 3 532/2, cf. 3 468, 3 532. ◊ (Glumeț) Gata, bunicule, haidem, zisei, năcăjindu-mă cu niște costițe de porc afumate și cu niște cîrnați fripți ce mi-i pusese mama dinainte. CREANGĂ, a. 23. ◊ Intranz. (Popular) Năcăjind să prindă un bou în funie. MIRONESCU, S. A. 96. După ce au necăjit mult prin baltă..., au ieșit la mal. ȘEZ. I, 258, cf. 100. Năcăjesc mai mult di-un an Să fac pelinu zahar. Șî pelinu-i tot amar. ib. III 21. Vai de mama cu feciori, Necăjește Pînă-i crește, Impăratu-i cătănește. BIBICESCU, P. P. 124. Năcăjăsc făr’di rost. ALR i 1 323/510. ♦ Intranz. (Popular) A trăi, a-și duce existența (în condiții grele, cu chiu cu vai). Că zînele știu toate și-mi vor spune Fără de sminteală unde năcăjește Puiul meu. BUDAI-DELEANU, T. v. 52. Ce mai faci? Cum mai trăiești, draga mea? – Ia, năcăjesc și eu cum pot. SBIERA, P. 307. Ce faci, frate?... – Ce să fac! Ia, năcăjesc. PAMFILE, VĂZD. 146. 3. Tranz. A pricinui (cuiva) o neplăcere (2), un neajuns¹ (2) ; a nemulțumi, a supăra; a deranja, a incomoda. Și au necăjit Amoreul pre fiii lui Dan la munte căce n-au lăsat pre ei să să pogoară la vale. BIBLIA (1688), 174¹/5, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, LB. Părinții mei, pe carii eu cu nebunia mea am cutezat să-i năcăjăsc. DRĂGHICI, R. 89/12, cf. VALIAN, V. Făclia ce-n ochii noștri pururea vrei a aprinde Numai cît ne necăjește, iar de rău nu ne descinde. CONACHI, P. 281, cf. PONTBRIANT, D. Tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii și să chinuiești nevasta și copiii. CREANGĂ, PP. 47. A fost și ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu-i asculta, ci li tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4, cf. DDRF. Mă mai necăjea el cîteodată... Dar îi părea grozav de rău... Venea pe urmă să-și ceară iertare. CAMIL PETRESCU, P. 353. Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți, Dar eu, zău, nu i-am furat, Făr’ cu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. Am lăsat o mînzișoară Să-și care cu ea la moară, Și dacă m-o necăji Și de-aceea i-oi lipsi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Săraca nevasta mea... Apuca-m-oi de iubit, că ea mult m-a necăjit. HODOȘ, P. P. 149, cf. ȘEZ. II, 187. Nedreptățile iștea mă necăjesc. ALR II 3 706/192, cf. 3 579, 3 706, a III 18. ♦ Refl. A se supăra, a se mînia; a protesta, a cîrti. cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Mă necăjeam cînd vedeam pre cîte un om cu haina sa cea pre dedesupt mai lungă decît căpeneagul. BĂRAC, T. 74/8, cf. PONTBRIANT, D. Și Dumnezeu s-a necăjit și l-a blestemat [pe arici] să rămîie ghem, ș-așa stă d-atunci. JIPESCU, ap. GCR II, 261. Cu cît se vedea mai neîndemănatic, cu atît se necăjea mai rău. VLAHUȚĂ, O. A. 111, cf. DDRF, REBREANU, I. 17. Ea de rumenele-ntreabă Și de cumva nu găsește, Doamne, râu se năcăjește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 439, cf. 77. Muierea este vas slab, de nimic se necăjește și cu nimic se îmblînzește. ZANNE, P. II, 283. (Învechit și popular; urmat de determinări care indică obiectul supărării) Năcăjindu-se pe brașoveni pentru niște vorbe deșarte ce auzise de la dînșii, îi amenință că le va prăda cetatea. BĂLCESCU, m. V. 437. Nu te năcăji pre soartă. NEGRUZZI, S. I, 250. Nu te năcăji pe mine. ALR II 3 715/2, cf. 3 715/29, 76. *(Glumeț) Nu te năcăji, că mai rău te superi. I. CR. III, 119. ♦ Tranz. (Rar) A face în ciudă, a stîrni invidia cuiva. Ne facem cîte o rochie nouă, cu care să năcăjim pe amicele noastre. F (1900), 584. 4. Tranz. A nu lăsa în pace, a hărțui, a urmări, a zădărî; a sîcîi, a agasa, a plictisi, a deranja. Vrăjmașii nu-l lăsa, ci-l necăjiia în tot feliul ca să-l surpe din domnie. ANTON, CANTAC., CM i 220. Subt Attila, craiul lor, au foarte năcăjit, nu numai pre strămoșii noștri, ci toată Europa. ȘINCAI, HR. I, 57/24, cf. II 26/31. Îndată să repeade... asupra nelegiuiților acelora ce năcăjia pre bătrînul. BELDIMAN, n. P. II, 88/24. Duhuri necurate... Nu au să-l mai năcăjească prin videni-ngrozitoare. CONACHI, P. 263. Dacă vreun cuget de gelozie măi necăjește, un „adagio sustenuto” mă face să-mi cunosc amăgirea și să vărs lacrimi de căință. NEGRUZZI, S. I, 75. Ian lasă-ne, cucoană hăi... nu ne mai năcăji, că destul năcaz avem noi cu rădvanul ista, ardă-l focu. ALECSANDRI, T. 394. În cetate comanda Gheronțios... Barbarii îl amenințau, îl necăjeau și-l zădăreau tot mereu. ODOBEȘCU, S. III, 636. Vechea ei tuse o necăji, și o spaimă tainică i se-ncuibă în suflet. ANGHEL-IOSIF, C. L. 79. Să n-ai grijă că te-or năcăji frigurile. GOROVEI, CR. 33. Nu mă năcăji, jupîne, lasă-mă în treburile mele. SADOVEANU, O. XII, 202, cf. X, 165. O viespe vrîstată galben cu negru mă tot necăjea și eu o alungam cu cartea. id. E. 100. Ați necăjit într-o zi, prin gard, un păun care s-a înfoiat pe dată. PAS, Z. I, 47. Visul iar mă necăjește Și cu tine mă-ntîlnește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164, ALR II 3 729/27, 105, 272. ◊ refl. recopr. S-a năcăjit ei între ei și s-a luat la bătaie. ALR II 3 579/812. ♦ A tachina. Se găsea însă din cînd în cînd cîte un om care, neavînd altă treabă, se lega de el și-l necăjea. SLAVICI, O. I, 227. Îi luau vorba din gură și-l necăjeau rîzînd. DELAVRANCEA, ap. TDRG. – prez. ind.: necăjesc și (regional) năcăj (A III 18). – Și: (popular) năcăji, (neobișnuit) necăși (PORTBRIANT, D.) vb. IV. – v. necaz. cf. slavonul наказатн, накажж „a pedepsi; a aviza”.

DORMI vb. 1. a se odihni, a se repauza, (înv. și reg.) a somna, (înv.) a (se) poposi, a (se) răposa, (arg.) a soili. (Nu poate fi deranjat, acum ~.) 2. a mânea. (~ peste noapte la han.)

DORMI vb. 1. a se odihni, a se repauza, (înv. și reg.) a somna, (înv.) a (se) poposi, a (se) răposa, (arg.) a soili. (Nu poate fi deranjat, acum ~.) 2. a mînea. (~ peste noapte la han.)

ODIHNI vb. 1. a dormi, a se repauza, (înv. și reg.) a somna, (înv.) a (se) poposi, a (se) răposa, (arg.) a soili. (Nu poate fi deranjat, acum se ~.) 2. a se repauza, (rar) a se aciua. (Se ~ puțin la umbră.) 3. a (se) reconforta, a (se) recrea. (S-a dus la munte să se ~.)

REPAUZA vb. 1. a dormi, a se odihni, (înv. și reg.) a somna, (înv.) a (se) poposi, a (se) răposa, (arg.) a soili. (Nu poate fi deranjat, acum se ~.) 2. a se odihni, (reg.) a se aciua. (Se ~ puțin la umbră.)

mansardă sf [At: CUCIURAN, D. 33/27 / V: (îvr) ~nzar~ / Pl: ~de / E: fr mansarde] 1 Etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri. 2 (Prc) Încăpere sau locuință, adesea de formă neregulată și cu tavanul înclinat, situată la mansardă (1). 3 (Fam; îe) A fi deranjat la ~ A nu fi în toate facultățile mintale, a fi scrântit.

COAFA, pers. 3 coafează, vb. I. Tranz. 2. Unipers. (Fam.) A se sinchisi, a-i păsa, a-l deranja. La început, nu mă coafa atât de tare să prezint vremea.

A SÂCÂI sâcâi tranz. (persoane) A nu lăsa în pace, deranjând mereu; a bate la cap. /<turc. sik

A TOLOCĂNI ~esc pop. 1. tranz. A nu lăsa în pace, deranjând mereu; a bate la cap; a sâcâi. 2. intranz. A vorbi mult și fără rost; a trancăni; a flecări; a pălăvrăgi. /Onomat.

A TRACASA ~ez tranz. rar A nu lăsa în pace, deranjând mereu; a sâcâi. /<fr. tracasser

OBOSI vb. 1. a osteni, (Ban.) a tăbărî. (A ~ de atîta efort.) 2. a se munci, a se osteni, a se trudi, (înv. și pop.) a se nevoi, (fig.) a asuda. (Nu te mai ~ atâta pentru...) 3. a se deranja, a se osteni. (Nu era cazul să te ~ pînă aici.)

OSTENI vb. 1. a obosi, (Ban.) a tăbărî. (A ~ de atîta muncă.) 2. a se munci, a se obosi, a se trudi, (înv. și pop.) a se nevoi, (fig.) a asuda. (Nu te mai ~ atîta pentru...) 3. a se deranja, a se obosi. (Nu era cazul să te ~ pînă la mine.) 4. a se canoni, a se căzni, a se chinui, a se forța, a se frămînta, a se munci, a se necăji, a se sforța, a se sili, a se strădui, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma, (înv. și pop.) a (se) nevoi, (pop.) a se sîrgui, (reg.) a se verpeli, (Mold.) a se strădănui, (înv.) a se învălui, a năsli, a (se) osîrdnici, a (se) osîrdui, a se volnici, (fig.) a se sfărîma. (Se ~ ca să rezolve problema.)

stricat², ~ă a [At: DOSOFTEI, PS. 29/17 / Pl: ~ați, ~e / E: strica] 1 (D. obiecte) Care și-a pierdut total sau parțial calitățile, funcționalitatea etc., devenind necorespunzător sau neutilizabil, prin uzare sau printr-o acțiune violentă Si: degradat (20), deteriorat Vz avariat, hârbuit, hodorogit, hrentuit, învechit, paradit, ponosit, rablagit, ros, rupt², uzat. 2 (D. sisteme tehnice) Care nu (mai) funcționează normal Si: avariat² (1), defect (24), defectat² (3), deranjat² (2), dereglat², (rar) detracat (1), smintit², deteriorat². 3 (Rar; d. coaja semințelor, a ouălor) Spart² (35). 4 (Îvp; d. construcții) Dărâmat² (5). 5 (Îvp) Părăginit. 7^[1] (Înv; d. teritorii) Devastat² (1). 8 (D. materii organice, în special d. hrană) Care s-a degradat sub acțiunea agenților externi Si: alterat² (3), (pop) împuțit Vz acrit, descompus, fermentat, înăcrit, putred, putrezit, rânced, râncezit, sărbezit, stătut². 9 (Reg; d. vin) Falsificat (cu apă). 10 (D. aer) Încărcat de mirosuri grele, neplăcut Si: alterat² (2), viciat Vz stătut. 11 (D. aer) Încărcat cu substanțe nocive Si: poluat. 12 (Îvp; d. ființe sau d. părți ale corpului lor) Bolnav (2). 13 (Îvp; d. ființe sau d. părți ale corpului lor) Slăbit (de bătrânețe, de oboseală etc.). 14 (Spc) Lepros. 15 (D. organe, funcții organice ale ființelor sau, pex, d. sănătate) Care nu funcționează normal Vz deranjat. 16 (Fig) Degenerat fizic. 17 (D. dinți) Cariat² (1). 18 (Înv; d. fete) Dezvirginat². 19 (Pop; în superstiții; d. vaci de lapte) Căreia i s-a luat mana prin vrăji, descântece. 20 (D. limbă, cuvinte, forme lexicale etc.) Care se abate (intenționat) de la forma, înțelesul, natura etc. normală Si: denaturat² (3), schimonosit, schingiuit², scâlciat, stropșit, deformat² (7). 21 (Rar; d. culori) Șters². 22 (D. oameni sau d. colectivități umane) Care s-a schimbat în rău din punct de vedere moral sau care este lipsit de corectitudine, de moralitate Si: corupt² (6), decăzut² (1), pervertit, vicios, (liv) libertin, (rar) deșănțat² (1), (pop) deșucheat (3), (îvr) rușinat, (înv) demoralizat² (1), spurcat, (reg) teșmenit. 23 (Spc; mai ales d. femei) Care duce o viață desfrânată, lăsându-se dominată de patimi Si: pierdut, depravat², desfrânat² (7), destrăbălat² (2), dezmățat² (5), imoral, (pop) parșiv. 24 (Rar; d. fapte, acțiuni, procese în desfășurare) Deranjat² (7). 25 (D. relații de prietenie, de dragoste etc.) Care a fost întrerupt Si: desfăcut² (36), rupt². 25 (Îvp; îe) A fi ~ (cu cineva) A fi certat (cu cineva). 26 (Îvr; d. învoieli, convenții etc.) Anulat² (2).

MANSARDĂ s. f. Etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri; p. r e s t r. încăpere sau locuință, adesea de formă neregulată (și cu tavanul înclinat), situată la acest etaj. Are trei rînduri. . . cel de al treilea informează manzarde. CUCIURAN, D. 33/27. În mansarda lui mereu Sărăcia e stăpînă. MACEDONSKI, O. I, 201. Mansardele mici și sărăcăcioase. PETICĂ, O. 313. Primăvara se suise pînă-n mansarde, dezmorțind toate sufletele și semănând pretutindeni o dragoste nouă de viață. REBREANU, NUV. 184, cf. BACOVIA, O. 136. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam. . . Priveam ca la teatru. TOPÎRCEANU, B. 62. Se uită la pereții goi, la tavanul înclinat de mansardă, C, PETRESCU, C. V. 288, cf. 30. Domnea o căldură de mansardă. TEODOREANU, M. II, 201. Se mobilaseră odăi de locuit. . . în stînga sus, unde era o mansardă. CAMIL PETRESCU, O. II, 475. La poarta sinistrei clădiri, în ale cărei subsoluri și mansarde se aflau celule, vizitiul opri brusc. STANCU, R. A. III, 269, cf. 113. ◊ E x p r. (Argotic) A fi deranjat la mansardă = a nu fi în toate facultățile mintale, a fi scríntit. Cf. BUL. FIL. V, 245. – Pl.: mansarde. – Și: (învechit, rar) manzárdă s. f. – Din fr. mansarde.

AȘEZA A așeza (sau a da) geană pe geană = A închide ochii; a adormi, a ațipi: Cafeaua o beau cel mai târziu la unu, altfel risc să nu mai pot așeza geană pe geană. (ION GHEȚIE) − De când s-a mutat pârțotina asta de Safta la noi […] nu mai avem clipă de odihnă și de voie bună. […] a-ncercat să ne fure bărbații, ne-a bălăcărit fetele și nu ne-a lăsat, noaptea să dăm geană-n geană, cu chilomanele și desfrâurile ei […] (G. M. ZAMFIRESCU) A așeza la loc = A pune pe locul de unde a fost luat: La sfârșit, ei au așezat la loc toate cărțile și au făcut ordine în cameră. A așeza logodna = A fixa logodna: Părinții celor doi au așezat logodna în prima duminică după sărbători. A așeza masa = A pregăti masa și cele necesare mâncării: Se sună semnalul de masă; ne scoboram în careu. Masa e așezată ca pentru posturile de mare […] (JEAN BART) Mama așeza masa la ora prânzului și se supăra dacă nu eram toți. A așeza oile pe brânză (pop.) = A începe să facă brânză: Între înțărcare și mârlire oaia […] e pe brânză. (ANDREI PANDREA) Ciobanii au așezat oile pe brânză, după ce iarba a înverzit. A așeza oile pe lapte (pop.) = A începe mulsul: De la sfârșitul lui aprilie, păstorii au așezat oile pe lapte. A așeza sub... (Înv; fig; d. o țară, un popor) = A pune sub dominația cuiva (o țară, un popor): Mulți din membrii ei, și boieri mari, au trecut Prutul pentru a se așeza supt oblăduirea împăratului creștin fără a-și da seamă că rosturile de căpetenie ale unui stat […] (NICOLAE IORGA) A așeza un loc (cu oști) (înv.) = A pune garnizoană: […] căci iară el au zis că din mai sușii ai ce atâtea războaie între ei s-au făcut, ei s-au sorbit și s-au stins: pentru cari Traianu au adus apoi nesocotită mulțime de romani du pretutindenea, de i-au așezat aici lăcuitori cetăților și pământurilor stăpânitori. (CONSTANTIN CANTACUZINO) A se așeza cu cineva pentru ceva (pop.) = A discuta împreună cu altcineva și a fixa de comun acord ceva; a fixa logodna: Noi ce umblăm, ce căutăm, / Seama-n grabă nu ne dăm. / Că tânărul nostru-mpărat / Pe aici a mai umblat / Și cu cei bătrâni au așezat. (M. SEVASTOS) A se așeza de (sau pe) mas sau a cădea la mas sau a rămâne cu masul (înv.) = A petrece noaptea, a rămâne peste noapte: S-au așezat acolo de mas. (GR. URECHE) Iară Timus, după aceia goană, n-au vrut să să întoarcă la oaste [...] ce au rămas cu masul la unu satu, anume Cocoreștii la niște case boierești. (MIRON COSTIN) A se așeza în pat = A (se) întinde în pat, a (se) culca: Maică-sa [...]s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. (I. G. SBIERA) A se așeza la lucru = A începe lucrul cu mult zel: Când se așază la lucru, nu-i chip să-l deranjezi. A se așeza la masă = A lua loc la masă (pentru a mânca): Așeza-ți-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! (LIVIU REBREANU) El se așază la masă, hotărât mai mult să fac-o poezie decât să-și descarce o anumită emoție. (AL. VLAHUȚĂ) Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. (MIHAI EMINESCU) A se așeza pe (sau la) ceva = A începe să facă ceva cu multă sârguință: S-au așezat pe dezbateri interminabile, dar au găsit, în cele din urmă, și soluții pe măsură. A-l (sau a o) așeza (Trs.; gmț.) = A-i veni de hac: L-a așezat bine ca să-l sature pentru totdeauna. A-și așeza scaunul (înv.) = A-și stabili reședința domnească, clericală: Un arhiereu născut la Limoges a fost cândva ales papă. Limuzinii au trimis numaidecât o deputațiune cătră Sf. Părinte spre a-i arăta bucuria acelei părți de țară pentru fericita împrejurare că unul dintr-ai lor s-a învrednicit a se așeza în scaunul Sf[ântului] Petru. (MIHAI EMINESCU)

úmblu și (nord) îmblu, a -á v. intr. (lat. ámbulo, -áre, a umbla, a se plimba. V. plimb). Merg, pășesc: bolnavu a început să umble, calu umblă la pas, la trap, în buĭestru, la galop. Merg, mă duc, călătoresc: am umblat mult pe apă și pe uscat, pe jos, călare, cu trenu, cu vaporu. Fig. Circul, am curs: acest ban nu maĭ umblă. Am intențiune, am de gînd, caut, încerc: am umblat să dreg mașina, dar n’am reușit; hoțiĭ umblaŭ să fure. A umbla cu, 1, a colinda cu: copiiĭ umblă cu buhaĭu, lăutaru umblă cu cheta; 2. a te servi de, a mînui: copiiĭ nu știŭ să umble cu lampa, cu mașina. A umbla după, a te sili să apucĭ (să capețĭ, să obțiĭ), a te ține după: a umbla după chilipir, a umbla după potcoave de caĭ morțĭ (după un cîștig ridicul orĭ imaginar). A umbla la școală, a frecŭenta școala. A umbla la (o mașină ș. a.), a pune mîna, a mînui, a deranja: copiiĭ aŭ umblat la ceasornic, nu știŭ cine mĭ-a umblat pin ladă. A-țĭ umbla gura (ca melița, ca moara), a vorbi mult, a turui. – Vechĭ: blăm și blem, haĭde; blațĭ, blămațĭ și blemațĭ, haĭdem. La Nec. (2, 218) blemĭ, haĭde: blemĭ pe la mine! Și astăzĭ în Maram. blem, blemațĭ, blămațĭ, haĭde, haĭdem, și (P. P. la Moțĭ) blețĭ, haĭdețĭ (din lat. ambulamus, umblăm, ambulemus, să umblăm, ambulatis, umblațĭ, ambulate, umblațĭ! Perzîndu-se legătura cu umblăm, s’a format un verb noŭ blem, blemațĭ, blămațĭ, redus și el la o interj.). În eliziune: ĭa’mblațĭ (pron. ĭam blațĭ), ĭa’mblă (din ĭa umblațĭ, ĭa umblă saŭ din ĭa-mĭ blațĭ, ĭan blațĭ, ĭan blă), haĭdețĭ, haĭde!

RĂSCOLI vb. 1. a căuta, a cotrobăi, a scormoni, a scotoci, a umbla, (pop.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a bodicăi, a corleși, a cotili, a hojbăi, a scobîrlăi, (Mold.) a bîrcîi, (Bucov.) a boltăi, (prin Olt.) a bulduși, (prin Ban.) a burfăi, (Ban.) a cobîrlui, (Mold. și Bucov.) a cociobăi, (Munt.) a scofeli, (înv.) a scorteli. (Nu mai ~ prin lucrurile melel) 2. a deranja, a răvăși, a zăpăci, (reg.) a răntui, a rostopoli. (De ce mi-ai ~ hîrtiile?) 3. a agita, a ridica, a stîrni. (Vîntul ~ praful.) 4. a scormoni, a zgîndări, (pop.) a scociorî. (~ jarul ca să întețească focul.) 5.* (PĂSTORIT) (reg.) a răvăși. (A ~ stîna, toamna.) 6. a tulbura. (Vestea l-a ~ profund.)

TULBURA vb. 1. a (se) împăienjeni, a (se) încețoșa, a (se) înnegura, a (se) păienjeni, a (se) voala, (reg.) a (se) pupăza. (Privirea, vederea i s-a ~.) 2. a (se) alarma, a (se) frămînta, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a (se) neliniști, a (se) speria, (livr.) a (se) impacienta, (reg.) a (se) îngrija, (înv.) a (se) îngriji, a (se) lărmui. (Îl ~ întîrzierea lui.) 3. a emoționa, a impresiona, a înduioșa, a mișca, (fig.) a atinge, a pătrunde. (M-a ~ pînă la lacrimi.) 4. a răscoli. (Vestea l-a ~ profund sufletește.) 5. a (se) zăpăci. (S-a ~ de tot cînd l-a văzut.) 6. a (se) dezechilibra, a (se) zdruncina, (fig.) a (se) dezaxa, (livr. fig.) a (se) detraca. (Vestea i-a ~ mintea.) 7.* (fig.) a (se) întuneca. (Mintea i s-a ~.) 8. a agita, a ațîța, a incita, a instiga, a întărîta, a provoca, a stîrni, (pop.) a sumuța, (înv. și reg.) a scorni, (reg.) a smoni, a zădărî, (fig.) a asmuți, a monta. (El ~ masele.) 9. a deranja, a incomoda, a încurca, a jena, a stingheri, a stînjeni, a supăra, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru.) 10. a deranja, a perturba. (A ~ liniștea cuiva.)

LĂSTUN ~i m. Pasăre migratoare de talie mică, asemănătoare cu rândunica, dar cu coada mai puțin bifurcată și cu o pată albă pe ea. * A sta ~ pe capul cuiva a deranja pe cineva (cu rugăminți insistente); a nu da pace cuiva. /<sl. lastunu

mișc, a -á v. tr. (din a micĭca, cum se maĭ zice în Meglenia. – miștĭ, mișcă; să miște. V. vîșc și pișc). Scot dintr’o pozițiune, daŭ maĭ în colo, trag maĭ în coace: vîntu mișcă frunzele. Agit, scutur: a mișca mînile de furie. Fig. Emoționez, turbur: sinceritatea cu care a vorbit ĭ-a mișcat pe toțĭ. V. refl. Îmĭ schimb pozițiunea: leneșu nicĭ nu se mișca, oameniĭ nu simt că pămîntu se mișcă. Mă deranjez, mă ostenesc pentru cineva orĭ ceva, sar în ajutor: nimenea nu s’a mișcat cînd a strigat el. Fig. Simt emoțiune, îs în ferbere, clocotesc, mă agit: toțĭ s’aŭ mișcat la sunetu trompeteĭ. V. intr. Rănitu maĭ mișca la sosirea mediculuĭ, nu mișca în front! Mișcă saŭ mișcă-te! 1. începe a lucra, urnește-te, pornește, 2. pleacă, disparĭ din ochiĭ meĭ! V. urnesc.

zăhăi, zăhăiesc, vb. tranz. – (reg.) A incomoda (Papahagi, 1925); a deranja: „Să am glas ca și cucu, / Nu m-ar zăhăi lucru” (Papahagi, 1925). „Nu reparăm drumul, ca să nu se zăhăiască domnii” (localnic din Valea Porcului). Termenul circulă exclusiv în Transilvania de Nord, Maramureș și Moldova. – Din ucr. zahaity (Scriban; Candrea, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

zăhăí, zăhăiesc, v.t. (reg.) A incomoda; a deranja: „Să am glas ca și cucu, / Nu m-ar zăhăi lucru” (Papahagi, 1925). ■ Exclusiv în Trans. de Nord, Maram. și Moldova. – Din ucr. zahaity (Scriban, DLRM, MDA).

A ÎNTEȚI ~esc tranz. 1) A face să se întețească. 2) A deranja din ce în ce mai des; a nu slăbi. ~ pe cineva cu vizitele. 3) rar A ataca energic. ~ dușmanul din toate părțile. 4) fig. (despre sentimente, senzații) A cuprinde cu putere. /<lat. intitiare

STINGHERI, stingheresc, vb. IV. Tranz. A împiedica pe cineva să facă ceva, a nu lăsa pe cineva să lucreze, să se odihnească în liniște, a nu-i da cuiva pace; a stînjeni, a deranja. Să mă ierți, prietene, că te-am stingherit de la îndeletnicirile tale. GANE, N. III 142. Toate acestea n-au îngrozit pe voinic, nici nu l-au stingherit din citire. SBIERA, P. 153. A! tîlharule, vii sus de stingherești fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. I. 338. ◊ Refl. Fiecare-și urmă, fără să se stingherească, treaba începută. HOGAȘ, M. N. 190. – Variantă: stinghiri (ISPIRESCU, L. 368, ALECSANDRI, T. I 252) vb. IV.

strica [At: PRAV. 140 / Pzi: stric, 6 și (înv) stric / E: ml extricare] 1 vt (C. i. mai ales obiecte sau părți ale lor) A face să-și piardă total sau parțial calitățile, funcționalitatea etc. devenind necorespunzător sau neutilizabil, prin uzare sau în urma unei acțiuni violente, prin nerespectarea cerințelor de executare, de exploatare etc. Si: a defecta (7), a degrada (13), a deranja (2), a deregla (1), a deteriora (1) Vz hrentui, paradi¹, ponosi, rablagi, rupe, uza. 2 vt (C. i. sisteme tehnice) A face să nu (mai) funcționeze normal Si: a defecta (6), a deranja (2), a deregla (1) V avaria. 3 vt (Fam; îe) A ~ căruța (sau sita, calimera cu cineva) A rupe relațiile de prietenie sau de colaborare. 4 vr (Îe) A se ~ căruța la mijlocul drumului A întâmpina piedici când ești încă departe de țintă. 5 vt (Pop; c. i. obiecte solide) A sparge (17). 6 vt (Reg; c. i. semințe, fructe, alimente etc. cu înveliș tare) A sparge (43). 7 vt (Îvp; c. i. uși, încuietori etc. sau încăperi etc. încuiate, închise) A sparge (92). 8-9 vtr (Îvp) A (se) dărâma (1, 3). 10-11 vtr (Îvp) A (se) ruina. 12 vt (Înv; c. i. teritorii, țări, așezări etc.) A devasta (1). 13 vt (C. i. culturi, pământ cultivat, plante etc.) A produce stricăciuni Si: a face să se degradeze, a distruge (1) Vz nimici, prăpădi. 14 vt (Îvp; c. i. bani, bunuri materiale, obiecte) A risipi. 15 vt (Îvp; c. i. bani, bunuri materiale, obiecte) A consuma (inutil). 16 vr (D. materii organice, în special d. hrană) A se degrada sub acțiunea agenților externi Si: a se altera (4), (pop) a se împuți Vz acri, descompune, fermenta, înăcri, putrezi, râncezi, sărbezi², scoace, zeri. 17 vt (Îe) A ~ (sau a împuți) brânza (cu cineva) A rupe prietenia (cu cineva). 18-19 vtr (D. aer) A (se) încărca de mirosuri grele, neplăcute Si: a (se) altera (1-2), a (se) vicia. 20-21 vtr (Pex; d. aer) A (se) încărca cu substanțe nocive Si: a (se) polua. 22 vr (Fig; îvp; d. ființe) A se degrada fizic (pierzând anumite însușiri sau părți ale trupului). 23 vr (Îe) A se ~ de râs A râde foarte tare, a face mare haz de cineva sau de ceva. 24 vt (C. i. organe, funcții organice etc., ale ființelor sau, pex, sănătatea) A tulbura buna funcționare Vz ataca, caria, dăuna, deranja, distruge, prejudicia, vătăma. 25-26 vtr (Îe) A i (se) ~ cuiva capul (sau mintea) sau a (se) ~ de (sau la) cap A-și pierde sau a face să-și piardă judecata Si: a (se) zăpăci. 27 vt (Îvp; c. i. ființe) A îmbolnăvi. 28 vt (Pex) A contamina (2). 29 vt (Reg; c. i. membre ale corpului) A luxa. 30-31 vtr (Pop; d. oameni, animale sau părți ale corpului lor) A (se) răni Si: a (se) juli. 32-33 vri (Pop; îe) A se (sau a o) ~ la ceafă (sau la gât cu cineva) A determina întreruperea bunelor relații (cu cineva). 34-35 vri (Pop; îae) A pierde creditul (în fața cuiva). 36 vt (Îvr) A dezvirgina. 37 vr (Reg; d. copaci) A se usca. 38 vt (Îvp) A ucide. 39 (Îvp) A mutila. 40-41 vri (Trs; d. femei, îe) A se ~ de copii, a-și ~ pruncii A-și provoca avort. 42 vt (Pop) A mâhni. 43 vt (Pop) A chinui (1). 44 vt (Reg; îe) A ~ cuiva firea (sau sufletul) A produce cuiva neliniște, supărare. 45 vt (Fig; d. vreme) A deveni urât, închis, cu precipitații Si: a se închide, a se înrăutăți, a se posomorî. 46 vt A face să piardă din calități, din valoare Si: a degrada (11), a deprecia (3). 47 vt (D. vărsat) A lăsa urme caracteristice pe piele. 48 vt (D. oameni sau obraz, față etc.; adesea urmat de determinarea „de vărsat”) A avea urme caracteristice, lăsate de vărsat. 49 vt A face să nu mai fie pus în ordine Si: a deranja (1). 50 vt (C. i. limba, cuvintele, formele lexicale etc.) A abate (intenționat) de la forma, înțelesul, natura etc. normală. 51 vt (C. i. limba, cuvintele, formele lexicale etc.) A face să-și piardă integritatea, puritatea Si: a corupe (3), a deforma (10). 52 vt (Îvr; îc) ~că-limba Persoană care folosește un limbaj prețios, încărcat cu elemente străine, nespecifice limbii. 53 vt (Pop; în superstiții; c. i. oamenii) A deochea (1). 54 vt (Pop; în superstiții; c. i. oamenii) A fermeca (3). 55 vt A face să se schimbe în rău din punct de vedere moral. 56 vt A face să-și piardă moralitatea, corectitudinea Si: a corupe (7), a deprava (1), a desfrâna (5), a destrăbăla (1), a dezmăța (4), a perverti, a sminti, a vicia. 57 vi (Mai ales îcn) A face rău într-o anumită situație Si: a dăuna. 58 vi (Mai ales îcn) A fi nefolositor sau nepotrivit într-o anumită situație Si: a dăuna. 59 vt (Îvr; îe) Nu ~ nimic Nu face nimic. 60 vt (Pop; d. defectele cuiva) A dezavantaja (1). 61 vt (Cu complementul „ce”) A se face vinovat (cu ceva împotriva cuiva) Si: a greși (8). 62 vt (C. i. acțiuni, stări de fapt, procese, fenomene etc.) A opri buna desfășurare, realizarea (în condiții optime) etc. Si: a curma (8), a împiedica, a zădărnici V dejuca, deranja, incomoda, stingheri, stânjeni. 63 vt (C. i. unități care formează șiruri, linii) A întrerupe continuitatea. 64 vt (C. i. unități care formează șiruri, linii) A provoca dezordine. 65 vr A rupe legăturile de prietenie cu cineva. 66 vr A curma bunele relații Si: a se certa (6), (fam) a se supăra. 67 vt (Pop; îe) A ~ cumetria (cu cineva) A se certa (6). 68 vr (Pop; pex; d. grupuri, adunări, petreceri, jocuri) A se sparge (37). 69 vt (Îvp; c. i. legi, convenții, hotărâri, angajamente, înțelegeri etc.) A anula (2). 70 vt (Pex) A nesocoti. 71 vt (Pop; în superstiții; c. i. farmece, blesteme) A dezlega (18).

RĂVĂȘI vb. 1. v. deranja. 2. (pop.) a vrăfui, (înv. și reg.) a scorbeli. (Nu mai ~ lucrurile, cărțile!)

SUPĂRA, supăr, vb. I. 1. Tranz. A necăji, a mîhni, ă amărî, a întrista. Aș, zice el, ce iese din gură supără pe domnul, nu ce intră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 95. Aud că te gătești să vii... și nu știi cît m-a supărat vestea aceasta. NEGRUZZI, S. I 62. ♦ Refl. A-și pierde liniștea sufletească, a se mîhni, a se necăji, a se amărî, a se întrista. Să nu te superi că acuma te poftesc să pleci. CARAGIALE, O. III 62. Nu te supăra, moș Nichifor... că poate așa a fost să fie. CREANGĂ, P. 118. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuța-mea; Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Exprimînd teama de a nu ofensa pe cineva) Moșule, zise atunci spînul, să nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici. CREANGĂ, P. 218. 2. Tranz. A stingheri, a stînjeni, a jena, a incomoda, a deranja. Eu stau cuminte într-un colț, tac și nu vă supăr cu nimic... SADOVEANU, O. VII 149. Dase ordin ca, de obicei după sosire, să nu-l supere nimeni. BART, S. M. 101. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete, ca să n-o supere lumina. CREANGĂ, P. 6. ◊ (Metaforic) Nici un călător nu se vedea supărînd praful de pe drumul care se lungea alături cu iazul. CAZABAN, V. 166. ◊ Refl. (În formule de politețe) De nu te vei supăra, iubite tată, spune-mi cum este înființarea acestor fulgere. DRĂGHICI, R. 72. ♦ A chinui, a provoca o durere fizică, a jena. Eu sufer mult aci, din pricina climei, care mă supără la pept. GHICA, A. 429. 3. Refl. (Adesea urmat de un complement indirect introdus prin prep. «pe») A fi întărîtat (de cineva sau de ceva), a-și ieși din fire; a se mînia, a se irita, a se înfuria. Mă supăr, și știi că nu e de glumit cu mine! DUMITRIU, N. 130. Tanța s-a supărat, aventura s-a încheiat. REBREANU, R. I 242. Era greu să se supere cineva pe Margareta. Cu toate acestea Radu avu tăria și făcu pe mîniatul pînă seara. VLAHUȚĂ, O. A. 113. Lui Pepelea nu-i prea plăcea să-l povățuiască alții, ori să-l mustre pentru neghiobiile lui, și de aceea s-au cam supărat pe frații săi. SBIERA, P. 3. ◊ Expr. S-a supărat ca văcarul pe sat, se zice despre cineva care se supără fără motiv și în dauna lui proprie. A se supăra foc (și pară) v. foc (I 1). ◊ Tranz. Răspunsul lui Mogoș supără însă atît de rău pe primar... încît izbucni. REBREANU, R. I 238. (Fig.) Fiți cuminți și nu cercați să supărați hamgerul. SADOVEANU, O. VIII 259.

túrbur (vest) și túlbur (est), a -á v. tr. (lat. pop. túrbulo, -áre, cl. turbare, a turba; fr. troubler. P. rb, lb cp. cu borb- și bolb-orosesc). Fac turbure: ploile lungĭ turbură apa rîurilor la cîmp. Fig. Cauzez dezordine: a turbura pacea publică. Cauzez discordie: a turbura o familie. Fac să peardă judecata: a turbura mintea. Întrerup, deranjez: a turbura o conversațiune. Importunez, incomodez: te rog dacă nu te turbur. Intimidez, neliniștesc, încurc: prezența ta îl turbură. V. refl. Mă fac turbure: apa s’a turburat. Fig. Mă emoționez: oratoru s’a turburat.

SMINTIT, -Ă, smintiți, -te, adj. 1. Care și-a pierdut dreapta judecată sau care se comportă ca și cum și-ar fi pierdut-o; ieșit din minți; nebun. Cînd baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. EMINESCU, N. 24. Gesticulam vorbind singur, fără să bag de seamă la un bun bătrîn care mă privea cu mirare de cîteva minute și care negreșit mă socotea smintit. NEGRUZZI, S. I 221. ◊ (În construcții pleonastice) Feciorul acela-i cam smintit la cap. VORNIC, P. 205. ◊ (Adverbial) Rîzînd smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz. GALACTION, O. I 44. ◊ (Substantivat) Vă uitați ca la un smintit care și-a luat cîmpii. PREDA, Î. 26. Dați-l afară, că e un smintit și nu știe ce vorbește. ISPIRESCU, L. 203. Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei. EMINESCU, O. I 151. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care denotă lipsă de judecată; nechibzuit, nebunesc. O politică rea și smintită pe un neam îl poate răsturna în mormînt. GHICA, A. 327. 2. Fig. Scos din făgașul obișnuit; deranjat. Să se ducă la curte spre a se liniști... să nu fie treburile smintite a doua zi dimineața. SADOVEANU, Z. C. 216.

MITOCOSÍ vb. IV. T r a n z. 1. (Regional) A muta, a deplasa de la locul său (încurcînd, zăpăcind) .Cf. LB, SIMA, M., VICIU, GL., LEXIC REG. 49. ♦ P. e x t. A încurca, a zăpăci (în urma mutării); a rătăci. Cf. LB, CONV. LIT, LIV 367, PĂCALĂ, M. R. 140. ◊ R e f I. Am avut un plăivas șii nu știu unde s-o mitocozit. COSTIN, GR. BĂN. 138. (Prîn Olt.) A deranja, a defecta. A i umblat la ceas și i,-ai mitocosit. PAȘCA, GL. ♦ (Prin vestul Transilv. ; complementul indică un membru al corpului) A scrînti. FRÎNCU-CANDREA, M. 103. ♦ R e f l. (Regional) A-și pierde calmul, stăpînirea; a zăpăci (Bistrița-TurnU Severin). Cf. LEXIC REG. 49. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; în forma motocosi) A se amesteca, a se împestrița. De vreo cîțiva ani „s-or motocosit vorbile”. ARH. FOLK. v. 123, cf, 173. 2. (Prin Olt.) A denatura, a falsifica (realitatea, adevărul); a încerca să ascundă o faptă necinstită), a mușamaliza. Cf. CIAUȘANU, V. 179, L. ROM. 1960, nr. 2, 19. - Prez. ind.: mitocosesc. – Și: mitocozi, motocosí, motocoșí (SIMA, M., PĂCALĂ, M. R. 140) vb. IV. - Din ngr. μετώϰησ (aor. lui μετοιϰέω).

sinchisésc v. tr. (ngr. syngéo, -gýzo, aor. esýngisa [scris sygh], deranjez). Fam. Deranjez, turbur, importunez. Ob. V. refl. Îmĭ pasă, bindisesc, iau în samă: nicĭ nu mă sinchisesc de ura lor!. V. sastisesc, teșesc.

SINCHISI, sinchisesc, vb. IV. (Fam.; mai ales în construcții negative). 1. Refl. A-i păsa cuiva de cineva sau de ceva, a lua în seamă ceva sau pe cineva; a nu rămâne indiferent; a se neliniști, a se îngrijora. 2. Tranz. (Rar) A incomoda, a deranja, a tulbura. – Din ngr. sinhízo.

INCOMOD ~dă (~zi, ~de) 1) Care nu este comod; care nu poate fi folosit cu ușurință; fără comoditate; nepractic. Aparat ~. 2) fig. (despre persoane) Care deranjează, stingherește. /<fr. incommode, lat. incommodus

SINCHISI, sinchisesc, vb. IV. (Mai ales în construcții negative). 1. Refl. (Fam.) A-i păsa cuiva de cineva sau de ceva, a lua în seamă ceva sau pe cineva; a nu rămâne indiferent; a se neliniști, a se îngrijora. 2. Tranz. (Înv.) A incomoda, a deranja, a tulbura. – Din ngr. sinhízo.

*deranjamént n., pl. e (fr. dérangement. V. aranjament). Acțiunea de a deranja, deranjare, răscolire. Starea lucruluĭ deranjat. Fig. Dezordine, turburare: deranjament de sănătate, de afacerĭ. – Pop. deránj, n., pl. urĭ. Fr. nu există această formă scurtă (Cp. cu ramburs).

DERANJAT, -Ă, deranjați, -te, adj. Care este în dezordine, în neorînduială; mutat de la loc; răvășit, răscolit. Nu dansați?... se miră domnul Pastion, așezîndu-și cu un zîmbet amabil cravata de mătase, deranjată. C. PETRESCU, Î. II 248.

TULBURA, tulbur, vb. I. (Și în forma turbura) 1. Tranz. (Cu privire la apă și la alte lichide) A face să fie tulbure (agitînd, amestecînd cu alte substanțe, îndeosebi cu impurități). Un mistreț odată tulburase rîul unde calul... Merse de bău. BOLINTINEANU, O. 194. Cerui apă de izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. ALECSANDRI, P. P. 237. Unde vede apă rece, Ea o tulbură și trece. id. ib. 264. 2. Refl. (Despre ape) A deveni tulbure, a se agita, a se răscoli, a se învolbura. Livezi verzi să vestejea, Ape reci să tulbura. Văi adînci că răsuna. ȘEZ. II 78. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare. SADOVEANU, O. VII 55. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. VLAHUȚĂ, R. P. 25. ◊ Tranz. Izvoarele își tulburau adîncul, ca să-și azvîrle afară undele lor. EMINESCU, N. 5. ♦ (Despre cer) A se acoperi de nori, a se înnora; (despre vreme) a se posomorî, a se întuneca. Într-adevăr, să tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. SADOVEANU, B. 25. Paparudă rudă, Vino de mă udă, Cu urcioru cioru Să se turbure ceru. POP. 3. Tranz. A face ca cineva să-și piardă liniștea, cumpătul; a neliniști, a emoționa, a îngrijora. Nu cinstea și inima lui Badea îl tulburau pe Constantin, ci prietenia cu Mușat. GALACTION, O. I 141. O nouă problemă gravă i se ivi acum și îl tulbura adînc. CAMIL PETRESCU, N. 29. Apropierea ei îl tulbura. REBREANU, R. I 244. ◊ Refl. Simțea că se turbură din ce în ce mai tare. DUMITRIU, N. 179. Simt însă că mă turbur. Că altcineva vorbește, înaintea mea, la o altă groapă. SAHIA, N. 121. Cătă asupra domniței cu ochi galeși, dar tot pe furiș, și o văzu că se turburase. ISPIRESCU, L. 240. ♦ (Cu privire la facultățile sau simțurile omului) A zăpăci, a întuneca. Nu mai pălăvrăgi. Nu mai turbura mintea băiatului. STANCU, D. 252. Zvonul nu-mi tulburase auzul. SADOVEANU, Î. A. 85. Lacrimi de ciudată fericire îmi tulburau vederea. GALACTION, O. I 102. De-mi turburi gîndul cu-ale tale gînduri mici, te gonesc de lîngă mine. EFTIMIU, Î. 22. ◊ Refl. Lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată. CREANGĂ, P. 275. ♦ Refl. (Rar) A se enerva, a se agita. Cum mă vor vedea [nebunii], toți să vor turbura atît, încît spitalul să va amesteca. GOLESCU, Î. 56. 4. Tranz. A scoate din fire; a supăra foarte tare; a mînia. Ana... învinsă și oareșicum umilită de-atîta răbdare și bunătate pe care nu izbutise s-o tulbure, sfîrși prin a înțelege ș-a se căi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. Simt că mînia mă turbură!... Pot să te omor lîngă acest corp. BOLINTINEANU, O. 466. ◊ Refl. Văzînd așa mare obrăznicie, pe de o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se turbură grozav. CREANGĂ, P. 83. Cum să nu mă tulbur... dacă m-o lăsat în mijlocul drumului. ALECSANDRI, T. I 119. ♦ A chinui. Tare m-a mai turburat cu răutatea și nebunia ei. DUMITRIU, N. 121. 5. Tranz. A deranja, a stingheri, a incomoda; a strica. Petrecea o viață liniștită între tîrgoveții de acolo; nu-l tulbura nimeni și nu stîrnea nici o tulburare nimănui. SADOVEANU, N. P. 317. De ce însă să turbure această ultimă seară. C. PETRESCU, Î. I 11. Nu i-a prea plăcut... că i-au turburat tabietul. CARAGIALE, O. III 45. – Variantă: turbura vb. I.

STINGHERIRE, stingheriri, s. f. Acțiunea de a stingheri; stînjenire, deranjare. Locuitorii au fost siliți să reclame, și cu aceste nemulțămiri să se aducă stingheriri nu numai în lucrările lor, dar chiar și în acele ale proprietarilor. I. IONESCU, D. 191. Auzind aceasta, netrebnica de maică s-au bucurat foarte, socotind că în chipul acesta se va putea curăți mai lesne de ficior și va trăi apoi fără stingherire în dezmierdare cu zmăul. SBIERA, P. 24.

stingheri [At: IST. AM. 26^v/13 / V: (îvr) sten~, ~geri, (reg) stân~, ~ghiri / Pzi: ~resc / E: stingher] 1-2 vtr (Subiectul sau complementul indică oameni sau manifestări ale lor) A nu lăsa să acționeze, să se desfășoare în voie, în mod firesc etc. Si: a deranja (4), a incomoda, a împiedica, a încurca, a jena, a stânjeni¹ (1), a supăra, a tulbura, (liv) a conturba (1-2), a inoportuna, (rar) a sinchisi, (îvp) a sminti, (pop) a zăticni, (îvr) a strâmtora (2), (reg) a zăhăi. 3 vt (Pop) A despărți (4).

ZĂPĂCIT adj. 1. v. buimac. 2. v. amețit. 3. v. dezorientat. 4. aiurit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, (Olt.) zăbăuc, (Mold.) zălud, (fig.) împrăștiat. (Nu știe cum să acționeze, e complet ~.) 5. v. tulburat. 6. v. fâstâcit. 7. v. smintit. 8. v. zburdalnic. 9. v. deranjat.

ȘARPE șerpi m. 1) la pl. Ordin de reptile cu corpul lung, cilindric, foarte flexibil, lipsit de picioare. 2) Reptilă din acest ordin. ◊ A se zvârcoli ca în gură de ~ a nu-și găsi locul de durere, de spaimă sau de nerăbdare. A călca ~le pe coadă a deranja foarte tare pe cineva. A încălzi un ~ la sân a ocroti un om nerecunoscător. A sări ca mușcat de ~ a fi cuprins brusc de mânie. ~-de-casă specie de șarpe neveninos, care trăiește în apropierea caselor. ~ cu clopoței specie de șarpe veninos, a cărui coadă este acoperită cu solzi care produc un sunet caracteristic; crotal. ~ cu ochelari specie de șarpe veninos, cu gâtul plat, pe care se disting pete de forma unor ochelari; cobră. 3) fig. Om fățarnic; ipocrit. /<lat. serpens

ZĂTICNI, ZĂTIGNI (-nesc) vb. tr. și refl. A (se) stingheri; a (se) deranja: strîmtoarea locului de bătaie... zăticneau mișcările și silințele lor de a-l înconjura de toate părțile (BĂLC.); nu vă zăticniți din gustare (ODOB.); Ș’atîta știe a-i zătigni de bine, Cît nici măcar unui vin rămîne (BO.-DEL.); trebuia însă a se grăbi, spre a nu zătigni operațiile războiului din Ungaria (BĂLC.); cîți martori se zăticnesc de boală a veni la judecată, să se întrebe prin logofătul judecătoriei (LEG.-CAR.) [vsl. zatŭknati].

ZĂRVI vb. (Mold., Ban.) A stîrni ceartă, tulburare; a stingheri a deranja. A: De va fi venit... și va fi ceva mestecat și va fi zărvit acolo ia acea ucidere, nu să va certa ca un ucigâtoriu. PRAV. C: Zĕvrésk. AC, 380. Variante: zăvri (AC, 380), zervi (PRAV.). Etimologie: zarvă + suf. -i. Vezi și zarvă.

DERANJA vb. 1. a răscoli, a răvăși, a zăpăci, (reg.) a răntui, a rostopoli. (De ce mi-ai ~ hârtiile?) 2. a strica. (Să nu-mi ~ pieptănătura.) 3. v. defecta. 4. a incomoda, a încurca, a jena, a stingheri, a stânjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, a inoportuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru; să nu fie ~ de nimeni.) 5. a perturba, a tulbura. (A ~ liniștea cuiva.) 6. v. strica. 7. a se obosi, a se osteni. (Nu era cazul să te ~ până la mine.)

cădea (cad, căzut), vb. – 1. A se lăsa în jos, a pica. – 2. (Despre timp, precipitații) A se lăsa, a veni, a se apropia. – 4. A se arunca, a se precipita. – 5. A deceda, a sucomba. – 6. A nu reuși, a da greș. – 7. A se preda, a se da bătut. – 8. A fi înlocuit, a-și pierde funcția. – 9. A decădea, a ajunge la o situație de inferioritate. – 10. A nu rezista ispitei, a ceda. – 11. (Înv.) A deveni, a ajunge într-o situație (care nu este în mod obligatoriu de inferioritate). – 12. A nimeri întîmplător, a da de cineva sau ceva. – 13. A pica pe neașteptate, a deranja. – 14. A ajunge în același punct, a coincide. – 15. A recădea, a reveni la. – 16. A suna armonios (se spune despre ritmul final al unei perioade retorice). – 17. (Refl., impers.) A ședea bine; a se potrivi. – Mr. cad, cădeare; megl. cad, cădeari; istr. cǫdu. Lat. cadēre (Pușcariu 249; REW 1451; Candrea-Dens., 207; DAR); cf. it. cadere, prov. cazer, fr. choir, cat. causer, sp. caer, port. cair. Din fr. cheoir der. v. fr. cheance, fr. change › rom. șansă. Sensul 17 coincide cu it. accadersi, abruz. accadé. La conjunctiv prezent, forma normală de pers. 2, să cazi, a dat naștere unei oscilări între formele corecte să cad, să cadă, și formele analogice să caz, să cază, ca la alte vb. al căror radical se termină cu -d. Cf. scădea. Der. cădenie, s. f. (conveniență, uz stabilit); cădere, s. f. (acțiunea de a cădea; conveniență; cascadă); cădință, s. f. (conveniență); căzătură, s. f. (cădere; bătrîn ramolit; femeie pierdută, prostituată; tăietură de ziar, rest); căzător, adj. (care cade); căzut, adj. (înfundat în cap; potrivit; pofticios, pasionat); decădea, vb., formație neol.; precădere, s. f. (prioritate, preferință).

DERANJA vb. 1. a răscoli, a răvăși, a zăpăci, (reg.) a răntui, a rostopoli. (De ce mi-ai ~ hîrtiile?) 2. a strica. (Să nu-mi ~ pieptănătura.) 3. a (se) defecta, a (se) deregla, a (se) strica, (rar) a (se) detraca. (S-a ~ un sistem tehnic.) 4. a incomoda, a încurca, a jena, a stingheri, a stînjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru; să nu fie ~ de nimeni.) 5. a perturba, a tulbura. (A ~ liniștea cuiva.) 6. (MED.) a i se strica. (I s-a ~ stomacul.) 7. a se obosi, a se osteni. (Nu era cazul să te ~ pînă la mine.)

stinghereală sf [At: URICARIUL, IV, 47/20 / V: ~ghir~ / Pl: ~eli / E: stingheri + -eală] 1 Piedică, obstacol în calea realizării, în bune condiții, a unei acțiuni, în desfășurarea unui eveniment etc. Si: deranjare (4), incomodare, jenă, stingherire, stânjeneală (1), stânjenire (1), tulburare, (liv) conturbare, inoportunare, (îvp) sminteală, (pop) zăticoală, zăticuire, (înv) smintire. 2 Stare și senzație de a nu se simți în largul său sau sentiment de reținere (provocat de absența încrederii în sine, a îndrăznelii, de teamă etc.) față de ceva sau cineva (mai ales față de o persoană care impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcție etc.) Si: jenă (1), rușine¹, sfială, sfiiciune, stânjeneală (2), stânjenire (2), (rar) sfioșenie, sfiire, (pop) rușinare, (îrg) rușință, (înv) stidință, stidire, (îvr) stideală. 3 (Ccr) Gest stângaci.

stomac [At: (a. 1652) C. CR. 180/13 / V: (îrg) ~ah, (înv) stumah^[1], (reg) omac¹, stăm~, ~ag, stum~, sum~, tomag / Pl: ~uri, (pop) ~ace / E: ngr στομάκι, lat stamachus, vsl стомахъ cf fr estomac] 1 (La om și la unele animale) Segment în formă de pungă al tubului digestiv, situat între esofag și duoden, în care se face digestia Si: (îvp) mațe, (pop) inimă, pântece, rânză, (reg) foale (13), moară, râșniță, rumegătoare, rumegătură, rumegușe, târfă², (fam) pipotă, ramazan. 2 (La om și la unele animale; pop; pex) Pântece. 3 (Îe) Pe ~ul gol Înainte de a fi mâncat ceva. 4 (Fam; îe) A nu avea (pe cineva) (sau a nu-i fi cineva) la ~ A nu suporta pe cineva sau ceva. 5 (Îe) A avea ~ de struț A avea stomac foarte sănătos și rezistent. 6 (Îe) A avea ~ul deranjat A avea diaree. 7 (Îe) A-și strica ~ul (sau ~urile) la cale A mânca (pe săturate). 8 (Rar; pex) Digestie. 9 (Adesea construit cu verbele „a suferi”, „a fi bolnav”) Boală localizată la stomac (1), de obicei gastrită sau ulcer. 10 (Rar) Hrană (1). 11 Parte externă a corpului omenesc care corespunde stomacului. corectat(ă)

RĂVĂȘI vb. 1. a deranja, a răscoli, a zăpăci, (reg.) a răntui, a rostopoli. (De ce mi-ai ~ hîrtiile?) 2. (pop.) a vrăfui, (înv. și reg.) a scorbeli. (Nu mai ~ lucrurile, cărțile!)

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

desfăcut², ~ă a [At: PONTBRIANT, D. / V: (îvp) dis~ / Pl: ~uți, ~e / E: desface] 1 Care a fost făcut să revină la starea anterioară. 2 Deznodat². 3 (D. nasturi, cheutori) Descheiat². 4 (D. păr împletit, aranjat) Despletit². 5 (D. obiecte îndoite, împăturite, strânse) Despăturit². 6 (D. pat) Care este pregătit pentru dormit. 7 (Pex; d. așternut) Deranjat². 8 (D. un întreg) Descompus în părțile sale componente. 9 (Chm; înv) Dizolvat². 10 (Glg) Așezat într-o anumită ordine. 11 (D. un contract, un angajament) Care nu mai este valabil. 12 (D. om) Dezlegat de un angajament, de o promisiune etc. 13 (Pop; d. stână) Care și-a încetat activitatea. 14 (Pop; d. oi) Care au revenit la proprietar, după încetarea activității stânii. 15 (Îvp; în practicile bazate pe superstiții) Care este scos de sub efectul unui blestem, farmec, vrăji etc. 16 Care este deplasat în alt loc. 17 Care este desprins, rupt, scos din locul în care este fixat sau prins. 18 (D. un obiect) Care este deschis prin tăiere, despicare, ridicarea capacului etc. 19 (D. ființe) Disecat. 20 (Pop; d. țesături) Destrămat. 21 (D. uși, ferestre) Deschis (pentru a permite accesul). 22 (Prc; d. încuietori, lacăte) Descuiat². 23 (Fam; d. cărți) Deschis la o anumită pagină. 24 (D. flori) Deschis. 25 (Mun; Olt; d. ființe) Dezvoltat² (frumos). 26 (Îvr; d. persoane) Care este sincer. 27 (Pop; d. știuleții de porumb) Depănușat. 28 (D. boabele de fasole) Dezghiocat din păstaie. 29-30 (Fam; d. anumite fructe) Descojit (și împărțit în felii). 31 (Înv; d. învelișuri dure) Spart. 32 (Mtp; d. pământ, cer, apă) Despicat². 33 (D. oameni) Desprins, dintr-o îmbrățișare, luptă, încleștare). 34 (D. oameni) Care a ieșit dintr-un grup, o mulțime etc. 35 (Rar; d. oameni) Care este înstrăinat sufletește. 36 (Rar; d. oameni) Care a rupt legăturile. 37 (Pex) Care s-a debarasat de cineva. 38 (Fig) Eliberat². 39 (D. un animal legat) Dezlegat². 40 (D. un animal înhămat) Deshămat. 41 (Rar) Care își are originea în... 42 (D. căi de acces, ape curgătoare) Care începe din... 43 (D. căi de acces, ape curgătoare) Care pornesc dintr-un întreg în două sau mai multe direcții. 44 Care se întinde pe toată lungimea sau suprafața Si: desfășurat. 45 (D. priveliști din natură) Înfățișat înaintea ochilor. 46 (Îvr; d. grupuri organizate) Care este risipit în mai multe direcții. 47 (Pex) Desființat². 48 (D. nori, negură) Risipit. 49 (Fig) Ieșit la iveală din întregul în care se află Si: conturat, deslușit, desprins. 50 (Olt; Mun; d. oameni) Dezmeticit. 51 (Reg; îe) ~ din somn Trezit din somn. 52 (Reg) Care se descurcă. 53 (Înv) Lămurit². 54 (Înv) Rezolvat². 55 (Îvr) Arătat². 56 (D. părți ale corpului) Care nu mai este împreunat sau strâns. 57 (D. gură) Care are buzele sau fălcile depărtate unele de altele (pentru a vorbi, a râde, a mânca). 58 (D. pleoape) Ridicate pentru a descoperi ochiul. 59 (Fam; îe) Cu pieptul ~ Curajos. 60 (D. mărfuri, bunuri materiale) Vândut. 61 (D. un material) De care s-a debarasat prin concesionare, lichidare. 62 Expus spre vânzare Si: etalat. 63 (Înv; d. o poliță, un cont etc.) Achitat². 64 (Îrg; d. oameni) Achitat de o datorie.

oști, paie În SCL, VIII (1957), p. 236-237, VI. Drimba discută interjecția meglenită uoștĭ „strigăt prin care gonim câinii” și atrage atenția asupra faptului că această interjecție a existat și în dacoromînă. Autorul o explică prin turc. oșt, hoșt, ușt cu același înțeles. Pentru atestarea în turcă, autorul trimite între altele la articolul meu din BL, II (1934), p. 194, unde e vorba de verbul a se ușchi „a o șterge”. Cred că ar fi trebuit să se oprească și asupra etimologiei propuse de mine pentru acest cuvînt: țig. ušt-, perf. uštyom, imper. ušti „a se ridica”, deoarece atît forma, cît și înțelesul sînt destul de aproape de interjecția turcească. Chiar dacă nu sîntem în stare să stabilim o legătură între cele două cuvinte, cred că e necesar să semnalăm existența lor. Mai adaug că nu există și în bulgărește РСЪКЕ nu-l inserează, dar Турско-български речник, Sofia, 1952, s.v. hoșt, dă traducerea ощ ! (за пъдене куче). Problema se complică încă prin faptul că și franceza cunoaște ceva similar : ouste, adesea în asociație cu aller (allez, ouste! „șterge-o !”). La Quillet, s.v., se găsește : ouste ou *oust ! „interj. pour stimuler ou chasser vivement quelqu'un”. L. Sainéan, în Le longage parisien au XIX^e siècle, Paris, 1920, p. 356, serie houste („”prononcé ouste !*), „cri pour chasser un chien ou un autre animal importun et, par dérision, un homme”. Asemănarea e prea mare pentru ca să credem într-o întîmplare. Sainéan explică cuvîntul francez ca un „termen imitativ”. Nu am la îndemînă mijloacele pentru a vedea care e etimologia în turcește, dar mi se pare că toate cuvintele citate trebuie să provină dintr-o sursă unică. În sfîrșit, trebuie să mai semnalez un amănunt care contribuie la complicarea situației : engleza are un verb to oust „a da afară”, de origine franceză și anume din forma care stă la baza fr. ôter (explicat, după mine în mod nesatisfăcător, din lat. obstare). O a doua coincidență interesantă. În continuarea citatului inserat mai sus, Sainéan reproduce pe dHautel care în Dictionnaire du bas-langage, Paris, 1808, serie : „houste à la paille ! espèce d'interjection impérative et très incivile par laquelle on enjoint à quelqu'un de se retirer au plus vite d'un lieu ou d'uneplace dont il s'est emparé mal à propos ; à la paille ! terme de soldat qui se dit quand l'exercice est fini et qui équivaut à allez-vous-en, allez vous reposer”^{1 [1]}. Și aici putem alătura o expresie romînească foarte asemănătoare : la paie ! se spune vulgar cuiva căruia vrei să-i închizi gura, pe care vrei să-l faci să stea de-o parte. Explicația o pot da cu toată siguranța, deoarece am auzit adesea strigîndu-se la cîini nea la paie ! (BPh, V (1938), p. 170; vezi și lorgu Iordan, în aceeași revistă, p. 182), atunci cînd prezența lor deranjează, fie că latră pe cineva pe care vrem să-l primim bine, fie că se înghesuie la mîncare sau cască cu zgomot. Aici nu e deci nici o legătură cu armata. Cînd am redactat articolul din BPh, V, nu mi-a dat în gînd să explic prezența cuvîntului paie, atât mi s-a părut de naturală : cîinii își fac culcușul în șirele de paie, care se află în general în dosul casei (vezi și mai sus, 8. v. cuș). Nu mă gîndesc să pun la îndoială informația dată de d'Hautel cu privire la întrebuințarea expresiei à la paille printre soldați. Dar mă întreb dacă la origine ea nu s-a aplicat și în Franța tot pentru cîini. O expresie similară, este la oase ! , întrebuințată întîi pentru a goni cîinii, apoi și pentru a huidui un om (la București, în copilăria mea, am auzit zicîndu-se huo la Oase, că-i mai bănoase !).

JENA, jenez, vb. I. 1. Tranz. (Despre obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte) A împiedica mișcările unei părți a corpului, a apăsa, a roade (nefiind croit pe măsură). Mă jenează gulerul. Mă jenează pantoful. ♦ Fig. A stînjeni, a stingheri, a deranja, a incomoda. O indiferență... care pe Maria... o jenează. C. PETRESCU, Î. II 57. 2. Refl. (Despre persoane) A simți jenă, rușine, a se sfii. Domnișoara... nu s-a jenat de loc și a plîns. SAHIA, N. 180. Dan se jena-ntotdeauna să ceară-nainte [bani]. VLAHUȚĂ, O. AL. II 29.

stingherit, ~ă [At: SAHIA, N. / Pl: ~iți, ~e / E: stingheri] 1 a (D. oameni sau d. manifestările lor) Care este împiedicat (de cineva sau de ceva) să se manifeste, să acționeze, să se desfășoare etc. în bune condiții Si: deranjat² (5), incomodat, încurcat, jenat, stânjenit (1), tulburat, (liv) conturbat, importunat, (rar) sinchisit, strâmtorat (5) (pop) zăticnit, (înv; fam) sastisit. 2-3 a, av (D. oameni; adesea adverbial) Cuprins de senzația că nu se simte în largul său sau de un sentiment de reținere (ca urmare a absenței îndrăznelii, a încrederii în sine etc.) față de ceva sau de cineva (mai ales de o persoană care impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcție etc.) Si: jenat, rușinat, stingher (13), stânjenit (2), (rar) sfiit. 4 a (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă stinghereală (2) Si: jenat, rușinat, stânjenit (3).

SUPĂRARE, supărări, s. f. 1. Neplăcere, necaz, suferință; neajuns, nevoie, lipsă. Existența Ralucăi Eminovici s-a scurs... obscură și trudită într-o casă plină de copii... La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici și a pedagogiei sale sumare, s-a adăugat moartea unora din copii. CĂLINESCU, E. 30. Jupînesele... vorbeau în șoaptă, împărtășindu-și supărările. SADOVEANU, O. I 300. Am răbdat, gîndind la tine, Mii și mii de supărări. ALECSANDRI, T. I 452. Cîtu-i lumea pe sub soare Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare, Și mai uiți din supărare, Și sînt fete și feciori Și mai uiți din supărări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ (În formule de politețe) Să nu-ți fie cu supărare, omule, vorbi iar unul din drumeți. Ai putea să ne spui cum te cheamă pe dumneata? SADOVEANU, O. VIII 256. În orice caz te rog să mă ierți că te-am deranjat de atîtea ori... – Fără supărare! rosti Mirel Alcaz scriind înainte cu fruntea plecată. C. PETRESCU, C. V. 135. Toate sînt bune... Dar să-ți spui curat și să nu-ți fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Te-aș ruga, dacă nu ți-ar fi cu supărare, să-mi cetești poronca asta de la subprefectură. ALECSANDRI, T. I 248. ♦ Povară, piedică. Ipolit... uitase pe Olga... Nu mai era acum pentru dînsul decît o supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Deranj, stricăciune, pagubă. Pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere; Flămînzilă mînca lut și pămînt amestecat cu humă... Setilă sorbea apa de prin bălți și iazuri... Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. CREANGĂ, O. A. 250. 2. Întristare, mîhnire, amărăciune. Apoi așa bea omul la supărare. REBREANU, I. 19. Își pierdu cumpătul de supărare și amărăciune. ISPIRESCU, L. 27. S-ar fi lepădat de spîn... Dar nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare. CREANGĂ, O. A. 232. Vai, bădiță, pentru tine Multă supărare-mi vine; Dar de cît mi-o mai veni, Mai bine te-oi părăsi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. 3. Mînie, iritare, furie. Îi trecu supărarea mai repede decît credea. REBREANU, R. I 257. Vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gîlceavă. DELAVRANCEA, H. TUD. 11.

MOTOTOLIT, -Ă adj. 1. Făcut mototol¹ (1), strîns ghem; (despre hîrtii, materiale textile etc.) șifonat, boțit, li desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mîni. EMINESCU, N. 76. În mijloc era o mănușă mototolită. CONTEMPORANUL, IV, 84. Înfățișă lui Popa Tonea. . . o hîrtie mototolită. GALACTION, O. 189. Pe măsuța de lîngă patul lui văd același plic mototolit. SAHIA, N. 117, cf. id. U.R.S.S. 115. Abia se deslușeau ultimele dorinti ale mortului, scrijilate cu un vîrf ciunt de creion pe hírtia mototolită. PETRESCU, R. DR. 224. Cămăși de mătase mototolite. CĂLINESCU, E. O I, 31, cf. II, 101. Pălăriile de la Olimpia. . . zac și ele mototolite. PAS, L. I, 245. ♦ F i g. Prestigiul. . . nu iese încă o dată mototolit ? id. Z. IV, 5. ♦ (Despre oameni) Cu hainele șifonate, boțite. Intră și vară-mea Dița. E mototolită toată. STANCU, D. 36. ♦ (Despre păr, pieptănătură) Zburlit, deranjat. Păr mototolit și încîlcit. ȘEZ. II, 226. 2. Ghemuit; înghesuit. Baba, mototolită într-un ungher, plîngea cu sughițuri. REBREANU, N. 196. ♦ F i g. În orășelul dunărean mototolit și trist, liniștea s-a spart dintr-o dată. SAHIA, N. 47. – Pl.: mototoliți, -te. – V. mototoli.

STÎNJENI, stînjenesc, vb. IV. 1. Tranz. (Și în forma stînjini) A împiedica, a opri pe cineva de la un lucru, de la o acțiune; a stingheri; a deranja, a jena. O stînjenea parcă neatenția mea în îmbrăcăminte. CAMIL PETRESCU, U. N. 96. Se văd mereu stînjiniți în dezvoltarea lor firească. ODOBESCU, S. III 514. Pe cît am aflat, acea teamă nu v-au stînjenit a trimete... jalbe la Țarigrad. ALECSANDRI, T. 1339. (Refl. reciproc) Am plecat la pescuit, fiecare în altă direcție, ca să nu ne stînjenim unii pe alții. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 7. ◊ (Complementul indică lucrul, acțiunea stingherită) Iarmarocul de la Frumoasa fu stînjenit de vremea rea. CĂLINESCU, I. C. 270. Sosirea preotului nu stînjeni de loc fierberea țăranilor. REBREANU, R. II 218. Piedicile ce stînjeneau comerțul și producerea s-au înlăturat. La TDRG. 2. Refl. (Mold.; despre oameni) A arăta sfiiciune, a ezita. Rusanda a strîns genele și s-a stînjenit. Îi era silă că lațul ei prinde, dar nici nu putea să se lese. POPA, V. 310. Șiroaie de lacrimi curgeau din frumoșii ei ochi. Un tînăr om de-ar fi văzut-o atunci, negreșit că nu s-ar fi stînjenit cît de puțin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. NEGRUZZI, S. I 52. – Variantă: stînjini vb. IV.

bîntui vb. IV. 1 tr., intr. (despre forțele naturii) A lovi repetat și cu violență (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producînd pagube. După ce a bîntuit cît i-afost rînduiala, viscolul a stat (SADOV.). 2 tr. (despre boli, războaie, armate etc) A pustii, a devasta, a face ravagii. Ciuma a bîntuit prin Europa. ◊ (refl. pas.) Pe cînd Moldavia se bîntuia de războaie și de răscoale (C. NEGR.). 3 tr. (despre persoane; compl. indică țări, ținuturi, colectivități) A pustii, a devasta; a împila, a chinui, a asupri. Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai... bîntui norodul (C. NEGR.). ◊ Fig. Același vis îl bîntuia de mai multă vreme. ♦ (reg.; în imprec.) A pedepsi, a bate. Să (mă) bîntuie (Dumnezeu)! 4 intr. (despre mirosuri neplăcute) A supăra, a deranja. Un miros de ceapă bîntuie prin toată casa. 5 tr., intr. A cutreiera. Ce tot bîntui pe aici? ◊ Fig. Duhul regelui ucis bîntuia castelul. • prez.ind. bîntui, -iesc. /<magh. bántani.

A ȘEDEA șed intranz. 1) (despre ființe) A fi așezat (pe ceva); a sta jos. A ședea pe o bancă. ◊ Șezi locului, șezi binișor (sau cuminte)! astâmpără-te! fii cuminte! A ședea la masă a lua masa. 2) A se afla într-o anumită poziție sau stare. ◊ A ședea la (sau de) vorbă a vorbi. A ședea pe capul cuiva a deranja cu insistențele, cu durata vizitei etc. A-i ședea cuiva (ceva) la inimă a fi obsedat de ceva. 3) (despre obiecte de îmbrăcăminte) A prinde bine (pe cineva). 4) A avea un domiciliu stabil. 5) A nu se ocupa cu nimic. ◊ A ședea cu mâinile în sân a nu face nimic. /<lat. sedere

jenare s.f. conturbare, deranj, deranjare, importunare, incomodare, inoportunitate, neoportunitate, stânjeneală, stânjenire, stingherire, supărare, tulburare, <înv. și pop.> sminteală, <pop. și fam.> stinghereală, zăticneală, zăticnire, înghebejeală, <înv.> smintire, <fig.; livr.> asomare. Jenarea fără motiv a cuiva de la lucru nu este scuzabilă.

INCOMODA vb. a deranja, a încurca, a jena, a stingheri, a stînjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru.)

ÎNCURCA vb. 1. a (se) amesteca, a (se) încîlci, (reg.) a (se) bălmăji, (înv.) a (se) zăminti. (Ițele s-au ~.) 2. a zăpăci, (prin Transilv.) a mitroși. (A ~ ceva.) 3. a pierde, a rătăci. (A ~ drumul.) 4. a confunda, a greși. (A ~ ușile.) 5. a deruta, a descumpăni, a dezorienta, a zăpăci, (livr.) a deconcerta. (Vestea auzită l-a ~.) 6. a (se) complica, a (se) încîlci. (Situația s-a ~.) 7. a se fîstîci, a se intimida, a se zăpăci, (reg.) a se teșmeni, a se ului, (Transilv.) a se îngăimăci, (Olt., Munt. și Transilv.) a se rătuti, (fig.) a se pierde. (Ce te-ai ~ așa în fața lor?) 8. a deranja, a incomoda, a jena, a stingheri, a stînjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru.)

JENA vb. 1. a deranja, a incomoda, a încurca, a stingheri, a stînjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru; să nu fie ~ de nimeni.) 2. a împiedica, a stingheri, a stînjeni. (Îl ~ în mișcări.) 3. a supăra. (Îl ~ ficatul.) 4. a se rușina, a se sfii, (înv. și reg.) a se stînjeni, (înv.) a se scandăli, a se stidi, (reg. fig.) a se teși. (Hai, nu te ~, spune!)

STINGHERI vb. 1. a deranja, a incomoda, a încurca, a jena, a stînjeni, a supăra, a tulbura, (livr.) a conturba, a importuna, (rar) a sinchisi, (pop.) a zăticni, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a sminti. (Te rog să nu-l ~ de la lucru.) 2. a împiedica, a jena, a stînjeni. (Îl ~ în mișcări.)