MANSARDĂ s. f. Etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri; p. r e s t r. încăpere sau locuință, adesea de formă neregulată (și cu tavanul înclinat), situată la acest etaj. Are trei rînduri. . . cel de al treilea informează manzarde. CUCIURAN, D. 33/27. În mansarda lui mereu Sărăcia e stăpînă. MACEDONSKI, O. I, 201. Mansardele mici și sărăcăcioase. PETICĂ, O. 313. Primăvara se suise pînă-n mansarde, dezmorțind toate sufletele și semănând pretutindeni o dragoste nouă de viață. REBREANU, NUV. 184, cf. BACOVIA, O. 136. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam. . . Priveam ca la teatru. TOPÎRCEANU, B. 62. Se uită la pereții goi, la tavanul înclinat de mansardă, C, PETRESCU, C. V. 288, cf. 30. Domnea o căldură de mansardă. TEODOREANU, M. II, 201. Se mobilaseră odăi de locuit. . . în stînga sus, unde era o mansardă. CAMIL PETRESCU, O. II, 475. La poarta sinistrei clădiri, în ale cărei subsoluri și mansarde se aflau celule, vizitiul opri brusc. STANCU, R. A. III, 269, cf. 113. ◊ E x p r. (Argotic) A fi deranjat la mansardă = a nu fi în toate facultățile mintale, a fi scríntit. Cf. BUL. FIL. V, 245. – Pl.: mansarde. – Și: (învechit, rar) manzárdă s. f. – Din fr. mansarde.