ISTORIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică, este luată sub ocrotirea statului. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real². 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.

BAIA MARE 1. Depr. tectono-erozivă situată la poalele M-ților Gutîi, pe valea Săsarului (bazinul Someșului), cu largă ieșire spre C. Someșului (în NV). Supr.: 675 km². Relief de luncă, de terase și piemonturi cu alt. absolute între 140 și 320 m. Climă blîndă, de adăpost, cu temp. medie anuală de 9,4°C și precipit. variabile (690-1.040 mm). Păduri de castan comestibil. Culturi de cereale; pomicultură (meri); viticultură; legumicultură. Creșterea animalelor. Expl. de min. complexe pe rama nordică a depr. Izv. minerale. Zonă turistică. 2. Municipiu în NV României, la poalele M-ților Gutîi, în depr. cu același nume, la 220 m alt., reșed. jud. Maramureș; 154.094 loc. (1991). Aeroport. Cel mai important centru al ind. metalurgiei neferoase românești (aur, argint, plumb, zinc, cupru). Constr. de mașini unelte, accesorii și scule, de utilaj minier, de material rulant feroviar și rutier; mat. de constr. (cărămidă, faianță), prelucr. lemnului (mobilă, dogărie și butoaie), conf., produse alim. (morărit, panificație, prelucr. fructelor, preparate din lapte și carne). Filatură și țesătorie de bumbac. Universitate și colegiu tehnic, teatru de stat, filarmonică, muzeu istoric. Monumente: turnul-clopotniță (sec. 15), ridicat pe lîngă Biserica Sf. Ștefan, astăzi dărîmată; case (sec. 17), Biserica Sf. Treime și mănăstire minorită (sec. 18). Atestat documentar în 1327; din 1467 oraș liber regal; important centru minier, meșteșugăresc și cultural; aici au funcționat un colegiu reformat și un gimnaziu catolic (sec. 17). Declarat municipiu în 1968. – Colonia de pictură de la ~, grupare artistică întemeiată în 1896. Promova pictura în aer liber, în opoziție cu academismul. Din 1902 își continuă activitatea prin înființarea Școlii libere de Pictură; între 1927 și 1936 funcționează Școala de Pictură. Reprezentanți: Simion Corbul Holósy, Alexandru Ziffer, Eugen Pascu, Czóbel Béla, Andrei Mikolá, Petre Abrudan.

BEIJING [peițîn], cap. Chinei, oraș de subordonare republicană, situat în NE țării în marea Cîmpie Chineză; 16,8 mii km²; 9,93 mil. loc. (1988, cu suburbiile). Important nod de comunicații. Aeroport internațional. Metrou. Pr. centru politic al țării. Mari uzine siderurgice; constr. de mașini-unelte, utilaj ind., automobile, mașini agricole, aparate de radio și televiziune; fabrici de textile (prelucr. bumbacului); ind. chimico-farmaceutică și de prelucr. a petrolului; întreprinderi ale ind. alum. și mat. de constr. Mari tipografii. În apropiere, expl. de cărbune; termocentrale și hidrocentrale. Important centru cultural. Academie de Științe. Universitatea Beijing (1898) și Universitatea Qinghua (1911). Institute de învățămînt superior și de cercetare științifică, biblioteci (Biblioteca Națională, cu numeroase manuscrise vechi), teatre. Monumente istorice și arhitectonice; Templul lui Buddha adormit, din sec. 14 (lîngă B.). Palatul imperial (sec. 15, cu transformări ulterioare; azi muzeu), templele Cerului, Lunii, Pămîntului și Soarelui (sec. 16). Poarta Păcii Cerești, Palatul de vară, Pagoda Albă (sec. 17). Numeroase construcții noi: Palatul culturii naționalităților, clădirea Radiofuziunii, Muzeul Revoluției și Muzeul Istoriei Chineze. Palatul Adunării Populare Naționale. La NV de B. se află mormintele împăraților din dinastia Ming și Marele Zid Chinezesc ( început în sec. 3 î. Hr., reconstruit în sec. 14-17). Unul dintre cele mai vechi orașe ale Chinei, atestat documentar prin milen. î. Hr., amintit în cronici (milen. 1 î. Hr.) sub numele de Zi. Ulterior a căpătat, succesiv, denumirea de Yanijing, Yuzhou Chundu, Dadu. În sec. 12-13 a fost capitala statului Jing (din N Chinei), iar începînd din sec. 13 a fost (cu mici întreruperi) capitala întregului stat chinez. Actuala denumire a primit-o în 1421, cînd a devenit capitala Imp. Ming (între 1368 și 1416, capitala fusese mutată de primii Ming la Nanjing). Din 1644 pînă în 1911 a fost capitala Imp. Chinez condus de dinastia manciuriană Qing. Aici a avut loc demonstrația de protest de la 4 mai 1919 împotriva hotărîrilor Tratatului de Pace de la Versailles privind China; în 1920 a apărut la B. unul dintre primele grupuri comuniste din China. După instaurarea în țară a dictaturii Gomindanului (1937) capitala țării a devenit orașul Nanjing. Ocupat de trupele japoneze (1937-1945). Eliberat de Armata Populară de sub ocupație (31 ian. 1949), B. a redevenit capitala Chinei. La B. a fost proclamată, la 1 oct. 1949, Republica Populară Chineză.

BIHOR 1. Munții ~, masiv muntos constituind nucleul M-ților Apuseni, situat între obîrșiile văii Lada la N și ale Crișului Alb la S. Este alcătuit din roci cristaline, sedimentare (conglomerate, gresii, marne, calcare) și eruptive. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Expl. de bauxită, min. polimetalice, dacite și calcare. Spectaculoase fenomene carstice: peșteri (Scărișoara, Focul Viu, Cetățile Ponorului), avene, cascade, Izbucul și Cheile Galbenei etc. Stațiune climaterică (Stîna de Vale). 2. Jud. în NV României, la granița cu Ungaria, pe cursurile superior și mijlociu ale Crișului Repede și Crișului Negru; 7.535 km² (3,17% din supr. țării); 660.131 loc. (1991), din care 48,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km². Reșed.: municipiul Oradea. Orașe: Aleșd, Beiuș, Marghita, Nucet, Salonta, Ștei, Valea lui Mihai, Vașcău. Comune: 86. Relief dispus în trepte descrescînde de la E la V, constituit dintr-o zonă muntoasă în E și SE (M-ții Plopiș, Pădurea Craiului, Vlădeasa, Bihor și Codru-Moma), una deluroasă și depresionară în mijloc (Dealurile Vestice, Depr. Beiuș și Vad-Borod) și o reg. de cîmpie în V (compartimentul central al Cîmpiei de Vest: Cîmpiile Crișurilor, Miersigului, Barcăului și Ierului). Extensiunea mare a calcarelor din zona montană a determinat apariția unor pitorești forme carstice reprezentate prin complexul carstic de la Padiș, Cetățile Ponorului, Izbucul Galbenei, peșterile Meziad, Vadu Crișului, Peștera Vîntului (cea mai lungă din țară, 35 km de galerii), Vîrtop ș.a., numeroase doline, uvalasuri, avene, polii, lapiezuri, chei etc. Climă temperat-continentală moderată, cu temp. medii anuale de 11°C în cîmpie și în părțile joase ale dealurilor piemontane și de 2-7°C în reg. montană. Precipitații atmosferice variază de la 550 mm anual în cîmpie, la 700-1.000 mm în zona de dealuri și peste 1.200 mm în munți. Vînturi predominante dispre V, NV și SV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin rîurile Barcău, Crișu Repede și Crișu Negru cu variații mari de nivel (8-10 m) și debit (2-29 m³/s), fapt ce a impus realizarea unor lucrări de îndiguire și canalizare (Canalul colector al Crișurilor, 61 km, care leagă Crișu Repede de Crișu Negru între Tărian și Tămașda, Canalul Cermei-Tăuț, Canalul Culișer etc.). Resurse naturale: petrol (Suplacu de Barcău, Chișlaz, Abrămuț), lignit (Bratca, Vărzari, Ip, Voievozi, Tătăruș, Derna, Borumlaca, Cuzap, Cornițel, Budoi ș.a.), bauxită (Zece Hotare, Luncasprie, Vîrciorog, Roșia ș.a.), pirite cuprifere, molibden (Băița), marmură (Vașcău, Băița, Budureasa, Chișcău), calcare compacte (Cărpinet, Chistag, Borz, Șoimi, Remeți, Bratca ș.a.), granodiorit (Budureasa), gresii, argile (Șuncuiuș, Bălnaca); izv. cu ape termale (22-48°C) uneori mineralizate apar la Oradea, Băile Felix, Băile 1 Mai, Răbăgani, Tămășeu, Chișlaz, Săcueni, Marghita, Balc, Tinca ș.a. Economia: Industria jud. B. produce: energie electrică și termică (termocentralele de la Oradea, Salonta și Voivozi și hidrocentrala de la Aștileu), alumină (Oradea), mașini unelte (mașini de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat etc.), utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, accesorii pentru mijloacele de transport (Oradea, Salonta, Vașcău, Beiuș ), piese de schimb pentru tractoare și mașini agricole, utilaj minier (Stei), diverse produse metalice (Marghita), lacuri, vopsele, coloranți, mase pastice, semipreparate pentru medicamente (Oradea), conf. și tricotaje (Oradea, Marghita, Beiuș, Salonta, Nucet, Vașcău, Aleșd), încălț. (Oradea, Marghita), blănuri (Oradea), mobilă (Oradea, Salonta, Marghita, Beiuș, Stei, Valea lui Mihai), cherestea (Tileagd, Săcueni, Ioaniș), mat. de constr. (ciment, var, cărămidă, prefabricate din beton, azbociment, produse refractare etc.) la Oradea, Aleșd, Chiștag, Ceica, Beiuș, Valea lui Mihai, Aștileu, obiecte din sticlă (Pădurea Neagră), produse alim. (Oradea, Salonta, Beiuș, Tinca, Vașcău, Valea lui Mihai, Diosig, Aleșd ș.a.). Ind. poligrafică (Oradea). Agricultura este variată ca structură, dispunînd de un bogat fond agricol (491.425 ha, 1989), constituit din 299,770 ha terenuri arabile, 177.329 ha pășuni și fînețe naturale, livezi, vii etc. În 1989, supr. arabile erau ocupate cu porumb (89.005 ha), grîu și secară (74.054 ha), plante de nutreț (45.910 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume etc. Producții însemnate de legume se obțin și în serele de la Oradea. Viticultura deține supr. apreciabile (2.458 ha, 1989) în arealul localit. Valea lui Mihai, Diosig, Marghita, Ineu, Tileagd. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 466,1 mii capete ovine, 221,9 mii capete bovine, 348 mii capete porcine, 3.776,7 mii capete păsări. Căile de comunicație feroviare și rutiere de pe terit. jud. B. asigură realizarea unor legături lesnicioase ale României cu celelalte state ale Europei prin punctele de frontieră Borș, Episcopia Bihorului, Salonta, Valea lui Mihai. Prin aeroportul de la Oradea, jud. B. are legături directe cu capitala țării. În 1990, lungimea liniilor de c. f. era de 474 km, iar cea a drumurilor publice de 2.491 km (din care 573 km sînt modernizate). Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1991): 521 școli generale, 23 licee, un institut de învățămînt superior (la Oradea), muzee, 622 biblioteci, 150 cinematografe, teatre etc. Turism. Frumusețea și originalitatea peisajului natural (zone carstice, izbucuri, doline, peșteri, chei, defilee, rezervații geologice și floristice etc.), marea varietate a monumentelor istorice și de arhitectură (Palatul episcopal, în stil baroc, care adăpostește Muzeul Țării Crișurilor, Catedrala romano-catolică din Oradea, Cetatea din Finiș, Turnul Cetății din Salonta, bisericile din lemn din Rieni, Brădet, Copăceni), bogăția elementelor etnografice și folclorice, prezența unor stațiuni balneoclimaterice și climaterice (Băile Felix, Băile 1 Mai, Tinca, Stîna de Vale) etc. determină desfășurarea unui intens turism de sejur și de tranzit. Indicativ auto: BH.

BISTRIȚA 1. Rîu, afl. dr. al Siretului la sud de Bacău; 288 km. Izv. din M-ții Rodnei, străbate Depr. Dornelor și trece prin orașele Vatra Dornei, Bicaz, Piatra-Neamț, Buhuși și Bacău. Hidrocentrale în cascadă pe cursul mijlociu și inferior (Stejaru, Piatra-Neamț, Roznov, Pîngărați, Gîrleni, Bacău I și II etc.). Cursul B. a fost barat, creîndu-se lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Plutărit. Afl. pr.: Dorna, Neagra, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. De la Izv. și pînă la confl. cu Dorna poartă numele de Bistrița Aurie. Pentru întreg cursul B. se mai folosește denumirea de Bistrița moldovenească spre a o deosebi de Bistrița ardeleană (2) și Bistrița olteană (3.). 2. Rîu, afl. dr. al Șieului (afl. al Someșului Mare); 65,4 km. Izv. din N masivului Călimani și trece prin municipiul Bistrița. Numit și Bistrița ardeleană. 3. Rîu, afl. dr. al Oltului; 50 km. Izv. din M-ții Căpățînii. Numit și Bistrița olteană sau vîlceană. 4. Munții Bistriței, sistem de masive muntoase în Carpații Orientali, drenat de Bistrița, situat între defileul Bistriței de la Zugreni în N și valea Bistricioarei la S. Creasta principală este fragmentată în masive (Pietrosu, Bîrnaru, Grințieșu Mic și Mare, Budacu etc.), alcătuite din roci cristaline. Alt. max.: 1.859 m (vf. Budacu). Păduri de rășinoase. 5. Dealurile Bistriței, dealuri pe marginea de E a Pod. Transilvaniei, între poalele M-ților Călimani și Valea Dipșa, drenate de Bistrița ardeleană (2), Șieu și Budac. Sînt constituite dintr-o asociație de culme deluroase. 6. Municipiu în depr. cu același nume, reșed. jud. Bistrița-Năsăud; 86.587 loc. (1991). Termocentrală. Constr. de mașini și utilaje și de motoare electrice. Întrepr. de prelucr. lemnului (mobilă, articole din lemn, de uz casnic și tehnic), mat. de constr. (produse refractare, prefabricate din beton, cahie de teracotă), textile (filatură de lînă pieptănată), de sticlărie pentru menaj și alim. (produse lactate, panificație); ateliere de reparații. Fabrică de acumulatori pentru autoturisme (din 1980). Centru pomicol (complex modern de depozitare și conservare a fructelor) și viticol. Colegiu tehnic. Numeroase monumente istorice: biserica ortodoxă (fostă biserică franciscană, sec. 13), biserică evanghelică (sec. 14-15, transformată în sec. 16), fortificații (sec. 15-16), clădiri din vechiul ansamblu comercial (sec. 16-17), case particulare (sec. 16). Muzeu cu secții de istorie, științele naturii, etnografie și artă plastică. Menționat documentar pentru prima oară în 1264, dar cu existență anterioară invaziei tătarilor (1241); devine oraș în 1349; important centru meșteșugăresc și comercial, a întreținut relații strînse cu Moldova. Între 1529 și 1546 (cu întreruperi) s-a aflat în stăpînirea domnului Petru Rareș. Important centru al luptei de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. Școală luterană din sec. 16. Declarat municipiu în 1979. 7. Mănăstirea ~, situată în com. Viișoara, jud. Neamț ctitorită înainte de 1407 de Alexandru cel Bun, căruia îi servește și de necropolă. Turn clopotniță zidit de Ștefan cel Mare (1498). În 1554, biserica este reconstruită de Alexandru Lăpușneanu, de plan triconc, dezvoltat cu gropniță și pridvor închis. Paraclisul păstrează un ansamblu de pictură murală din sec. 16. 8. Mănăstirea ~, (în com. Costești, jud. Vîlcea), ctitorită de boierii Craiovești înainte de 1491, refăcută în 1519, cînd este pictată de Dobromir din Tîrgoviște. Refăcută din nou de Constantin Brîncoveanu în 1683. În 1710 este adăugat pridvorul bolniței. În 1846, Bibescu Vodă reface biserica mănăstirii în stil neogotic. Este pictată, în 1855, de Gh. Tattarescu. Biserica bolniței este singurul edificiu din vechiu complex, cu picturi din 1513 și 1514.

BISTRIȚA-NĂSĂUD, jud. în N României, în jumătatea septentrională a Transilvaniei, în bazinul superior al Someșului Mare; 5.305 km² (2,23% din supr. țării); 329.124 loc. (1991), din care 36,39% în mediul urban; densitate: 56,1 loc/km². Reșed.: municipiul Bistrița. Orașe: Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi. Comune: 53. Relief predominant muntos (M-ții Țibleș, Rodna, Bîrgău, Călimani), de dealuri și podiș (Dealurile Bistriței, Piemontul Călimanilor, partea de N a Pod. Transilvaniei și cea de NV a Pod. Someșan) în cadrul cărora se individualizează cîteva depr. de tip subcarpatic (Bistrița, Dumitra, Șieu, Budac ș.a.). Climă temperat-continentală, moderată, cu diferențieri în funcție de unitățile de relief, supusă uneori, în timpul iernii, influenței maselor de aer polar. Temp. medie anuală este de 9°C în zona deluroasă și de 0°C în reg. montane înalte. Precipitațiile atmosferice variază între 650 și 1.400 mm anual. Vînturi predominante dispre V. Rețeaua hidrografică este reprezentată de cursul superior al Someșului Mare care colectează numeroase rîuri mai mici (Anieș, Ilva, Cormaia, Sălăuța, Ilișua, Șieu, Meleș ș.a.). Resursele naturale: cărbuni (Budacu de Jos, Galații Bistriței), gaze naturale (Matei, Enciu, Stupini, Urmeniș, Monor ș.a.), min. neferoase sub formă de polimetale în care predomină plumbul, zincul și piritele cuprifere (Valea Vinului, Rodna, Parva, Valea Borcutului), grafit (Anieș, Maieru), marmură (Anieș, Cormaia, Parva, Sîngeorz-Băi), caolin (Parva, Sîngeorz-Băi), sare (Parva), roci de constr. (andezite, dacite, tufuri vulcanice, argile) la Măgura Ilvei, Sîngeorz-Băi, Anieș, Zagra ș.a., păduri (peste 1/3 din supr. jud.), izv. cu ape minerale bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feruginoase, carbogazoase, clorurate (Sîngeorz-Băi, Anieș, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Sanț, Rodna, Parva, Dumitra, Josenii Bîrgăului ș.a.). Economia: în 1989, industria era reprezentată prin 34 de întrep. aparțînînd metalurgiei feroase, care produc oțel moale și laminate subțiri (Beclean, Rodna), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul căreia se realizează mașini și utilaje, motoare electrice, instalații tehnologice complexe pentru ind. metalurgică etc. (Bistrița), mat. de constr. (armături ind. din oțel, prefabricate din beton, cahle de teracotă) cu centrul la Bistrița, Beclean, Sîngeorz-Băi, Măgura Ilvei, chimică (materiale plastice la Năsăud), expl. și prelucr. lemnului (Bistrița, Rodna, Năsăud, Prundu Bîrgăului, Măgra Ilvei ș.a.), celulozei și hîrtiei (Prundu Bîrgăului), textilă (Bistrița, Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi), sticlărie pentru menaj (Bistrița) și alim. (preparate din carne și lapte, semipreparate din legume și fructe, produse zaharoase și de panificație etc.). Agricultura deține o pondere însemnată în economia jud., fiind specializată, cu precădere, în pomicultură și și creșterea animalelor. În 1989, în structura culturilor agricole predominau porumbul (35.976 ha), plantele de nutreț (19.838 ha), grîul și secara (17.955 ha), sfecla de zahăr, cartofii ș.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii și perii, are condiții optime de dezvoltare în reg. Dealurilor Bistriței, Lechinței, Năsăudului și Piemontului Călimanilor. Podgorii compacte se află în zona localit. Lechința, Dumitra, Viișoara și Teaca. Sectorul zootehnic, favorizat de întinsele pășuni naturale și de cultura plantelor furajere, cuprindea în 1990, 338 mii capete ovine, 121,3 mii capete bovine (în special rasele Pinzgau și Bălțata românească), 20,7 mii capete taurine, 199,9 mii capete porcine. Avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 365 km (88 km electrificată) dispunînd de cîteva noduri de c. f. (Năsăud, Beclean, Salva, Ilva Mică) prin care trec două magistrale feroviare importante: București-Baia Mare și Cluj-Napoca-Vatra Dornei. Lungimea căilor rutiere este de 1.304 km, din care 295 km drumuri modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un colegiu tehnic, 281 școli generale, 16 licee, 313 biblioteci, muzee, 104 cinematografe, case memoriale ș.a. Turism: Jud. dispune de un potențial turistic ridicat legat de complexitatea și varietatea peisajului natural, de monumentele istorice și de artă, de bogăția și diversitatea elementelor folclorice și etnografice, cît și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Sîngeorz-Băi, Rodna, Ilva Mică. Zonele montane, cu numeroase trasee turistice și obiective de atracție (peisaj alpin, rîuri repezi, lacuri glaciare, defilee, pasuri pitorești, peșteri, izv. minerale etc.) reprezintă reg. turistice cu cea mai mare afluență. Vestigii istorice și de artă (stațiunile neolitice de la Bistrița, Slătinița, Năsăud ș.a., cele dacice și daco-romane de la Sînmihaiu de Cîmpie, Archiud, castrele romane de la Odorheiu Bistriței, Livezile, Ilișua, cetățile de la Rodna, Bistrița, Ciceu, Anieș, castelele feudale de la Urmeniș, Posmuș ș.a.). Vestite zone de artă populară și folclor pe văile Someșului, Bîrgăului, Șieului ș.a. Case memoriale: George Coșbuc din Hordou (azi com. George Coșbuc), Liviu Rebreanu din Tîrlișua etc. Indicativ auto: BN.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km² (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6°C, în cel deluros 8-10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.

CHIȘINĂU, cap. Rep. Moldova, pe rîul Bîc; 665 mii loc. (1989). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. alim., textilă, de prelucr. a pieilor și a lemnului; constr. de mașini. Universitate (1945). Academie de științe. Muzee. Monumente istorice: Biserica Domnească (ctitorie a lui Vasile Lupu din 1645, reconstruită în 1806), Biserica Mazarachi (sec. 18), catedrală (sec. 19). Atestat documentar ca sat în 1436, a fost transformat în oraș în timpul domniei lui Eustratie Dabija (1661-1665). Prin Pacea de la București (1812), încheiată în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), împreună cu Basarabia, a fost anexată de Rusia. În 1918, în urma procesului realizării statului unitar român, C. împreună cu întreaga Basarabie s-a unit cu România. În perioada interbelică a cunoscut o mare înflorire, pe toate planurile vieții politice, economice și culturale, fiind al doilea oraș al țării. În 1940, în urma notelor ultimative sovietice, a fost din nou anexat de U.R.S.S. Eliberat de armata română (1941), orașul a fost ocupat de trupele sovietice (1944) și reanexat la U.R.S.S. La C., Parlamentul Rep. Moldova a hotărît decretarea limbii române drept limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin (27 aug. 1989) și proclamarea independenței (27 aug. 1991), hotărîri sancționate în cadrul unor mari adunări naționale.

Brașov, municipiu, capitala jud. Brașov. 1. Bis. Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, valoros monument istoric, construit și refăcut în repetate rânduri cu ajutorul domnitorilor Neagoe Basarab, Petru Cercel, Aron-vodă ș.a. Situată pe locul unei bis. de lemn din sec. 14, actuala bis. este rezultatul transformărilor din sec. 18. Lângă bis. se află clădirea vechii Școli românești (refăcută în 1706), menționată încă de la sfârșitul sec. 15. Muzeu de artă veche românească. 2. Bis. Neagră (1384-1477), cea mai amplă construcție religioasă în stil gotic din țara noastră, concepută ca o bazilică cu trei nave și cu picturi murale din sec. 15. În urma incendiului din 1689 (de unde și denumirea de „Neagră”) i-au fost aduse importante modificări arhitectonice.

Cetățuia, fost schit în orașul R. Vâlcea, ridicat pe dealul cu același nume (unde a fost ucis în 1529 Radu de la Afumați). Bis. a fost ridicată la începutul sec. 16 și refăcută în 1680. Important monument istoric.

biserică-monument (istoric) s. f. ◊ „În perioada 29 octombrie – 9 noiembrie, o echipă de specialiști [...] a executat la biserica-monument istoric de la Boiana (ridicată în secolele XXIII) lucrări de desalinizare a picturii murale printr-o metodă originală [...] [care] constă în folosirea fenomenului electroosmotic și a efectului de perturbare termodinamică.” R.l. 11 XI 72 p. 6. ◊ „Păzitorul și spiritul tutelar al bisericii-monument din Țebea împlinește 80 de ani.” R.l. 13 XI 81 p. 1 (din biserică + monument [istoric])

casă-monument s. f. Casă considerată monument istoric sau artistic ◊ „La nr. 24 există o casă-monument de trei caturi.” Sc. 21 VI 64 p. 4; v. și R.l. 25 XI 66 p. 6 (din casă + monument)

clădire-monument s. f. Clădire cu valoare de monument (istoric, de artă) ◊ „Polonia este bogată în clădiri-monumente istorice.” Sc. 23 V 63 p. 5. ◊ „Vizavi de clădirea veche, clădirea-monument de artă a Școlii superioare de arhitectură.” I.B. 10 III 78 p. 1 (din clădire + monument)

tombaroli s. pl.tant. (cuv. it.) ◊ „Obiectele antice de mare valoare sustrase de acești «tombaroli», cum sunt numiți profanatorii de monumente istorice, sunt vândute la prețuri mari.” R.l. 28 II 77 p. 6

COMISIUNEA MONUMENTELOR ISTORICE, comisie înființată în 1892 cu menirea de a inventaria, studia, păstra și restaura monumentele istorice. Din 1908 a editat un buletin, în care erau publicate studii și articole despre monumentele istorice ale trecutului (elaborate de N. Iorga, D. Onciul, V. Pârvan, T. Maiorescu, Gr. Tocilescu, Gr. Cerchez ș.a.). Sarcinile ei sînt preluate astăzi de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor istorice, de pe lîngă Ministerul Culturii.

OANCEA, Zosim (1911-2005, n. sat Alma, Sibiu), teolog român; preot. Prof. de religie la Sibiu și Blaj. A organizat la Sibiel (unde este paroh din 1964) un muzeu de icoane pe sticlă și a restaurat biserica de aici (monument istoric). Lucrări: „Popasuri omiletice (îndrumări omiletice)”, „Biserica Sf. Treime din Sibiel”. Deținut politic (1948-1963).

OBCINELE BUCOVINEI, complex de culmi montane joase și prelungi, situat în NE Carpaților Orientali, pe terit. jud. Suceava, între granița cu Ucraina (N), Pod. Sucevei (E), culoarul depresionar Gura Homorului – Cămpulung Moldovenesc – Depr. Dornelor (S) și valea superioară a Bistriței Aurii (V). O.B. cuprind trei mari subunități, dispuse paralel pe direcția NV-SE, separate de văile superioare ale râurilor Moldova și Moldovița: Obcina Mestecăniș, extinsă între văile râurilor Moldova (E), Putna (SE), Bistrița Aurie (V) și granița cu Ucraina (NV), este alcătuită din roci cristaline și sedimentare; prezintă culmi prelungi cu alt. de 1.000-1.500 m, bine împădurite, fragmentate de văi; către N, se prelungește cu Obcina Lucina (o mică subunitate a acesteia), în care se află cea mai mare alt. (1.588 m, vf. Lucian); Obcina Feredeu, dezvoltată pe fliș cretacic (în V) și paleogen (în E), este situată între văile râurilor Moldova (în V) și Moldovița (în E), fiind alcătuită dintr-o culme centrală (1.300-1.400 m alt.) din care se desprind mai multe culmi secundare (1.000-2.000 m) alt.; alt. max.: 1.479 m (vf. Pașcani); Obcina Mare, aflată între valea Moldoviței (V) și Pod. Sucevei (E), este alcătuit din fliș cretacic și paleogen (gresii, șisturi bituminoase, calcare, argile); alt. max.: 1.224 m (vf. Sihloaia). Prezintă o climă răcoroasă (media termică anuală variază între 6°C pe văi și 2° pe culmi) și umedă (precipitațiile însumează peste 1.000 mm anual); dispune de o rețea hidrografică densă și de numeroase izvoare cu ape minerale. Vegetația este reprezentată prin păduri de molid în V, păduri de amestec (molid, brad și fag) în partea centrală și păduri de fag cu brad în partea de E a Obcinei Mari. În ariile depresionare se dezvoltă pajiști secundare, dominate de păiuș roșu (Festuca rubra), țăpoșică (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis tenuis) ș.a. Local, vegetație de mlaștină, cuprinzând unele relicte glaciare, cel mai cunoscut fiind mesteacănul pitic (Betula nana) din tinovul Găina de la Lucina. Turism dezvoltat legat de accesibilitatea zonei, de prezența numeroaselor monumente istorice și de artă medievală (mănăstirile Voroneț, Moldovița, Sucevița, Humor, Putna ș.a.), de frumusețea peisajului, de varietatea și originalitatea folclorului și artei populare etc.

CRACOVIA (KRAKÓW) [cra:có], oraș în S Poloniei, port pe Vistula; 828 mii loc. (1987, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Ind. siderurgică, constr. de mașini, chimică, mat. de constr., textilă, alim. Universitate (1364), institut politehnic, Academie de științe. Piața Rynek Glowny cu numeroase monumente, istorice, catedrală gotică din sec. 13-14. Castelul regal Wawel, început în sec. 12, restaurat în sec. 20. Numeroase biserici. Biblioteca lagełłonă. Observator astronomic (1792). În ev. med. important centru comercial. Capitală a statului unit polon (1320-1609). Aici a izbucnit în 1794 răscoala de eliberare națională condusă de Tadeusz Kościuszko, precum și răscoala din 1846. Stăpînit de Habsburgi (1795-1809 și 1846-1918). Între 1809 și 1815, în componența Marelui Ducat al Varșoviei, apoi centru al Republicii C. (1815-1846); ocupat de armata germană (1939-1945).

SĂCELE 1. Lac de acumulare realizat pe cursul superior al râului Tărlung, în arealul municipiului Săcele. Supr.: 123 ha; vol.: 13,8 mil. m³. 2. Municipiu în jud. Brașov, în SE depr. Brașov, la poalele m-ților Bârsei, pe râul Tărlung; 31.192 loc. (2005). Nod rutier. Constr. de electromotoare și echipament electric, de mașini. Fabrici de mobilă și cherestea. Țesătorie. Muzeu etnografic și de artă populară (inaugurat în 1970), cu colecții de costume populare, obiecte de uz casnic, unelte etc. Satul S., împreună cu alte patru sate (Baciu, Cernat, Satulung, Turcheș), menționate documentar, separat, între 1482 și și 1496, s-au contopit (la 23 iul. 1950) într-o singură localit., cu numele Săcele, ridicată la rang de oraș la aceeași dată și declarat municipiu la 7 iul. 2000. Monumente: bisericile Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 17), Sf. Nicolae (1776-1808, cu zid de incintă și turn-clopotniță) și Adormirea Maicii Domnului (1812-1819, cu picturi murale interioare executate în 1874 de Mișu Popp); Casa Dijmelor – monument istoric și de arhitectură datând din 1543, care adăpostește azi Muzeul etnografic și de artă populară; numeroase case vechi. 3. Com. în jud. Constanța, situată în SE pod. Istriei, pe malurile lacurilor Nuntași și Sinoie; 2.198 loc. (2005). Pescuit.

OVIEDO, oraș în N Spaniei, la c. 100 km NNV de León, centrul ad-tiv al Comunității Autonome Asturia, 201,1 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Centru minier (cărbune, minereu de fier). Ind. siderurgică, constr. de utilaj minier și electrotehnic, chimică și alim. Universitate (1608). Muzee de arheologie și de etnografie. Teatru dramatic. Monumente: bazilica San Julián de los Prados (812-842), bisericile Santa Maria del Naranco (848), San Miguel de Lilo (sec. 9), Santo Domingo (1553m restaurată în sec. 18), catedrala San Salvador (1388-1528, restaurată în sec. 18 și după Războiul Civil din anii 1936-1939), în stil gotic, cu un turn de 80 m înălțime; Palatul episcopal (1500, terminat în 1700). Monumente istorice aflate în oraș și în împrejurimi au fost declarate (1985-1998) ca aparținând patrimoniului cultural universal. Orașul s-a construit în jurul unei abații benedictine (757). Reședința Regatului Asturiilor (sec. 9-10); centrul insurecției antifranceze (1808).

SÂNNICOLAU MARE, oraș în jud. Timiș, situat în C. Mureșului inferior, pe râul Aranca, la 25 km de granița cu Ungaria (via Cenad) și la 19 km de frontiera cu Serbia (via Dudeștii Vechi); 13.291 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de argilă. Fabrici de componente auto (din 1997), de mobilă, de ciorapi, produse ceramice, produse alim. (lapte praf, preparate din carne și lapte, panificație). Filatură și țesătorie de in și cânepă. Morărit. Sere legumicole. Muzeu cu secții de istorie, arheologie și etnografie. În perimetrul orașului au fost descoperite vestigii materiale din Neolitic și din Epoca bronzului. În timpul stăpânirii romane, aici a staționat un detașament al Legiunii a XIII-a Gemina. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări civile romane (sec. 2-3), precum și un tezaur alcătuit din 23 de vase din aur (șapte căni, două pahare tronconice, două vase rituale, două cupe cu picior, un rhyton, o fructieră ovală ș.a.) datând din perioada migrației popoarelor (sec. 9-11), atribuit în mod diferit de specialiști, atât bulgarilor, cât și pecenegilor sau unor meșteri din ținuturile Mării Azov. Tezaurul se află la Kunsthistorisches Museum din Viena. Așezarea apare menționată, prima oară, în „Diploma Ioaniților”, în 1247, apoi este consemnată în 1256 și 1334 cu numele Sanctus Michael (denumirea actuală datează din sec. 18, o dată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat). În 1241, localitatea este devastată de invazia tătarilor; în aug. 1552, cetatea de aici este ocupată de turci, așezarea fiind inclusă în pașalâcul Timișoarei. În 1716, trupele austriece, comandată de Eugeniu de Savoia, alungă pe turci, iar întreg Banatul intră sub autoritatea habsburgică. În 1752, în această zonă sunt colonizate numeroase familii germane. Declarat oraș în 1950. Monumente: biserica sârbească Adormirea Maicii Domnului (1783-1787), în stil baroc, declarată monument istoric și de arhitectură, biserica ortodoxă (1898-1899) cu aspect de catedrală (34 m lungime și 14 m lățime), castelul „Nako” (1864), în stil neoclasic, declarat monument de arhitectură, casa memorială „Bartók Béla”, cu un bust al compozitorului, bustul lui Mihai Eminescu (dezvelit la 11 oct. 1925).

SINEȘTI 1. Com. în jud,. Ialomița, situată în C. Vlăsiei, pe cursul superior al râului Mostiștea; 2.3047 loc. (2005). Abator (în satul Hagiești). Fermă piscicolă (în satul Cătrunești). În satul S., menționat documentar în 1709, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1855), iar în satul Hagiești, atestat documentar în 1624, există bisericile Sf. Nicolae (1704, cu fresce originare în pridvor și picturi murale interioare din 1884), Sfinții Împărați Constantin și Elena (1810) și Sfinții Voievozi-Măriuța (1873). În satul Boteni se află biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1820-1823, cu fragmente de picturi murale originare), iar în satul Hagiești, conacul lui Mihail Marghiloman, construit în anii 1869-1874 de meșteri italieni, ruinat în anii ’80 ai sec. 20 și reparat în anii ’90 sub îngrijirea Direcției Monumentelor istorice. Între 17 febr. 1968 și 23 ian. 1981, com. S. a făcut parte din jud. Ilfov. Pe terit. com. S. se află pădurea cu același nume (în trecut s-a numit Țiganca), extinsă pe o supr. de 304 ha, alcătuită din stejar, gârniță salcâm. Popas turistic (în pădurea Sinești), pe șoseaua București-Urziceni. 2. Com. în jud. Iași, situată în zona de contact a C. Jijiei Inferioare cu pod. Central Moldovenesc; 4.369 loc. (2005). Viticultură. În satul S., menționat documentar în 1458, se află bisericile Buna Vestire (c. 1717) și Adormirea Maicii Domnului (1820, cu pridvor adăugat la mijlocul sec. 19 și picturi murale interioare din 1827; renovată în anii 1965-1958). 3. Com. în jud. Vâlcea, situată în zona piemontului Oltețului, pe cursul mijlociu al râului Olteț; 2.620 loc. (2005). Centru pomicol. În satul S. se află un spital din sec. 19 și biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1746, extinsă în 1839), în satul Popești biserica Sfinții Voievozi (1693, refăcută în 1834), iar în satul Ciuchești biserica de lemn Sfinții Voievozi (1806).

MALAGA, oraș în S Spaniei (Andaluzia), la 544 km S de Madrid, port la M. Mediterană; 532,4 mii loc. (1995). Nod de comunicații. Aeroport. Șantier naval. Siderurgie; ind. chimică (îngrășăminte), mat. de constr., textilă, alim. (ulei de măsline, vin, bere). Celebră piață pentru vinuri. Importă petrol și exportă vinuri, ulei de măsline, cereale, citrice, măsline și minereu de fier. Muzeu de artă cu piese din sec. 17. Universitate (1972). Renumit centru de ceramică (din sec. 13). Principalul centru turistic și balnear de pe Costa del Sol. Oraș vechi, cu importante monumente istorice și arhitectonice: ruinele amfiteatrului roman, fortăreața maură Alcazaba (sec. 9-11, reconstruită în sec. 20), biserica San Pedro de Alcántara (sec. 6), castelul Gibralfaro (inițial fortăreață maură, reconstruită în sec. 13-14), azi muzeu de Arheologie, catedrală (1522-1528), biserica Nuestra Señora de la Victoria (1693), Primăria (1924). Fundat de fenicieni (sec. 11 î. Hr.), a intrat sub stăpânirea romană (205 î. Hr.), apoi arabă (din 711). În 1487 a fost recucerit de Ferdinand de Aragón și Isabela de Castilla.

MARCU, Duiliu (1885-1966, n. Craiova), arhitect român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Director general al Direcției Monumentelor Istorice (1953-1965). Lucrări realizate într-un spirit modern și caracterizate prin armonia ritmurilor, liniile viguroase (hotelul Athénée Palace, azi Athénée Palace-Hilton, clădirile Armatei Române, clădirile guvernului din Piața Victoriei, Academia Militară, Palatul C.F.R., azi Ministerul Transporturilor – toate la București, Opera și Institutul Politehnic din Timișoara). A elaborat studii de sistematizare a Pieței Victoriei și Pieței Palatului din București. Lucrări teoretice („Estetica orașelor”, „Arhitectura, monografia lucrărilor realizate”).

*monumént n., pl. e (lat. monumentum, d. monére, a aduce aminte. V. mormînt, monstru, mustru). Lucrare arhitectonică saŭ sculpturală făcută în amintirea unuĭ om ilustru saŭ eveniment important: mormîntu luĭ Mausol și columna luĭ Traĭan îs niște celebre monumente. Edificiŭ magnific saŭ colosal: Partenonu e cel maĭ frumos monument al Ateneĭ, mînăstirea Argeșuluĭ e un splendid monument al Româniiĭ. Fig. Carte (operă artistică, literară, științifică) de mare valoare, ca Iliada, Odiseĭa, Eneida, dicționaru luĭ Du Cange ș. a. Primele texte ale uneĭ limbĭ, cum e p. limba fr. populară jurămîntu de la Strassburg (842) saŭ p. limba rom. psaltirea de la Șcheĭa ș. a. Monument funerar, monument rîdicat la un mormînt. Monument public, al statuluĭ saŭ comuneĭ. Monument istoric, monument important p. istoria uneĭ țărĭ.

PAPIU-ILARIAN, Alexandru (1827-1877, n. sat Bezded, jud. Sălaj), om politic, jurist și istoric român. Acad. (1868), prov. univ. la Iași. Unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. Susținător al unirii Principatelor și al Domniei lui Al.I. Cuza. Ministru de Justiție și ad-interim la Control (1863-1864). A înființat (1938) și condus Societatea „Transilvania” din București. Preocupat mai ales de istoria românilor din Transilvania („Istoria românilor din Dacia Superioară”, „Tesaur de monumente istorice pentru România”). A editat opera lui D. Cantemir. Colaborator la Dicționarul Academiei, de sub redacția lui A.T. Laurian.

PIETERMARITZBURG [pi:tərmærițbə:g], oraș în E Rep. Africa de Sud, centrul ad-tiv al prov. KwaZulu-Natal; 156,5 mii loc. (1991). Aeroport. Metalurgia aluminiului; fabrici de cauciuc, de decorticare a orezului, textile, cosmetice, de încălțăminte și de prelucr. a lemnului (mobilă). Centru comercial. Universitatea Natal (1909). Grădină botanică. Fortul Napier (1843), monument istoric. Bisericile Saint Andrew’s (1855) și Saint George’s (1897). Întemeiat în 1838 de Pieter Retief și Gert Maritz, devine oraș în 1583.

PIPPIDI 1. Dionisie M. (1905-1993, n. Craiova), filolog clasic, istoric, arheolog și epigrafist român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Director al Institutului de Arheologie din București (1971-1981). Președinte al Federației Internaționale a Asociațiilor de Studii Clasice (din 1974). Specialist în istoria antică și epigrafie greco-romană („Recherches sur le culte imperial”, „Autour de Tibère”, „Formarea ideilor literare în antichitate”, „Contribuții la istoria veche a României”, „Studii de istorie a religiilor antice”, „Geti e Greci sul Basso Danubio”, „Scythica Minora”, „Parerga”, „Dicționar de istorie veche a României”, autor și coordonator, „Inscripțiile din Scythia Minor, I, Histria”). Traducătorul în limba română al Poeticei lui Aristotel și al filosofilor presocratici („Fragmentele Eleaților”). 2. Andrei (n. 1948, București), istoric român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice (1997-2001). Director al Institutului Român de Istorie Recentă (2000-2002). Preocupări de istorie medievală occidentală („Contribuții la studiul legilor războiului în Evul Mediu”) și medievală și modernă sud-est europeană („Hommes et idees du Sud-Est europeen”). Studii de istorie a culturii („Mihai Viteazul în arta vremii sale”, „Despre statui și morminte”). Eseuri polemice pe teme istorice și civice („România regilor”, „Rezerva de speranță”). A editat numeroase documente privind istoria românilor. Editor și comentator l unor texte de N. Iorga („Scrisori către Catinca”, „Generalități cu privire la la studiile istorice”). 3. Alina Mungiu-P. (n. 1964, Iași), scriitor și politolog român. Soția lui P. (2). Specialist în domeniul politicilor publice și al metodei econometrice („Românii după ’89”, „Politica după comunism”, „Secera și buldozerul”).

PODARI, com. în jud. Dolj, situată în NE câmpiei Desnățuiului, pe dr. văii Jiului la S de Craiova; 6.494 loc. (2003). Stație de c. f. Nod rutier. Termocentrală (9,4 MW). Fabrici de zahăr și de ulei. Centru legumicol. În satul Braniște se află mănăstirea Jitianu (de călugări), cu biserica Sf. Dumitru (1654-1658, reparată de mai multe ori). Turn-clopotniță, sub forma unei cule, construit, în 1701, ca loc de refugiu. Colecție de icoane vechi, pe lemn și pe sticlă. În curtea mănăstirii există o plantație de duzi de la mijlocul sec. 19, declarată monument istoric. În satul P. există biserica Sf. Grigorie Decapolitul (1817, restaurată în 1914).

PORUMB, Marius (n. 1943, Grozești-Lăpușna, Basarabia), istoric de artă român. M. coresp. al Acad. (1993). Director (din 1992) al Institutului de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca; a organizat și coordonat Muzeul de Artă Veche Românească al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Cluj. Fondator și redactor responsabil al primei reviste de artă medievală din România, „Ars Transilvaniae”. Lucrări: „Icoane din Maramureș”, „Studii de istora artei”, „Monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului”, „Dicționar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII”.

PREDEAL 1. Pas în Carpați, situat în Clăbucetele Predealului, la 1.040 m alt., pe cumpăna de ape dintre văile râurilor Prahova și Timiș. Asigură legăturile rutieră (din 1850) și feroviară (din 1879) între Transilvania și Muntenia. 2. Oraș în jud. Brașov, situat într-o zonă de munți scunzi (Clăbucetele Predealului), la 1.020-1.160 m alt., la obârșia râului Prahova; 5.512 loc. (2003). Stație de c. f. (inaugurată la 10 iun. 1879). Fabrică de plăci de teracotă (în localitatea componentă Timișu de Sus). Sanatorii de boli nervoase (pe valea Râșnoavei și Timișu de Sus). Important centru turistic și al sporturilor de iarnă și renumită stațiune climaterică și de odihnă. Așezarea a luat naștere după anul 1700, când au fost construite, în această zonă, câteva hanuri (Hanul de la gura râului Rășnoava, 1700, Hanul de la gura râului Poliștoaca, 1750, Hanul lui Ruja, 1750), un schit de lemn (1744) și un local al serviciului de poștă (1790). Localitatea apare menționată documentar în 1805; a devenit comună rurală în 1874, apoi comună urbană, în 1936, și trecută în categoria orașelor în 1952. După 1918 s-a dezvoltat ca stațiune climaterică. Mănăstirea P., cu biserica Sf. Nicolae, ridicată în 1818-1819 pe locul fostului schit de lemn, cu picturi murale interioare originare (declarată monument istoric). Biserică nouă (2002).

IUSTINIAN MARINA (Ioan, numele la botez) (1901-1977, n. Suești, jud. Vâlcea), al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977). Preot de mir; devenit văduv, s-a călugărit (1945); a urcat în treapta arhieriei, fiind episcop-vicar (cu titlul Vasluianul) la Iași și, pentru scurt timp, mitropolit al Moldovei. La 6 iun. 1948 a fost ales patriarh, conducând biserica în epoca cea mai agresivă a ateismului comunist. J. a arătat o grijă deosebită atât mănăstirilor, cât și preoților de mir, învățământului teologic, restaurării lăcașurilor-monumente istorice, precum și a cărții și presei bisericești. În timpul păstoririi sale s-a reeditat „Biblia” (1968, 1975) și „Noul Testament” (1951). Publicistica și predicile sale au fost adunate în 12 vol., intitulate „Apostolat social”. În redacția și administrația patriarhală și-au găsit adăpostul o serie de intelectuali de marcă, marginalizați de regimul comunist.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

DÂMBOVIȚA 1. Râu în S României, afl. stg. al Argeșului la Budești; 268 km. Izv. din N M-ților Iezer, de la 2.240 m alt., curge mai întâi pe direcția către SSE, traversează extremitatea S a M-ților Piatra Craiului, prin Cheile Dâmboviței, trece prin zonele depresionare Podul Dâmboviței-Rucăr-Dragoslavele, desparte Subcarpații de Curbură de Subcarpații Getici și de Piemontul Getic, străbate Câmpia Română și trece prin București, unde are cursul canalizat. Cursul superior al D. constituie, din punctul de vedere al structurii geologice, linia de demarcație între Carpații Orientali și cei Meridionali. Afl. pr.: Dâmbovicioara, Ilfov, Colentina, Pasărea, Câlnău. Alimentează parțial Bucureștiul cu apă potabilă. 2. Cetate lângă Rucăr, pe Dealul Orății, cu o existență anterioară întemeierii statului feudal Țara Românească; a avut un rol important militar și vamal; era numită popular „Cetatea Neamțului”; după unii istorici însă, cetatea D. era situată pe terit. actual al municipiului București. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinele superioare ale Ialomiței și Dâmboviței; 4.054 km² (1,7% din supr. țării); 557.125 loc. (1995), din care 31,5% în mediul urban; densitate: 137,4 loc./km². Reșed.: municipiul Târgoviște. Orașe: Fieni, Găești, Moreni, Pucioasa, Titu. Comune: 76. relief variat, dispus în trei trepte care coboară de la N spre S pe o diferență de nivel de c. 2.350 m. În N, o zonă muntoasă (porțiuni din M-ții Bucegi și Leaota), în centru, o regiune deluroasă (Subcarpații Getici și partea de E a Platformei Cândești) și în S, C. Târgoviștei și C. Titu. Climă temperat-continentală cu variații altitudinale. Temp. medie anuală este de 2°C în zona montană, 8°C în Subcarpați și 10,5°C în câmpie. Precipitațiile atmosferice însumează 600 mm anual în câmpie, 800 mm în Subcarpați și peste 1.400 mm în munți. Vânturi predominante dinspre NE și SV. Pr. artere hidrografice care drenează terit. jud. D. sunt: Ialomița (cursul superior pe 132 km), Argeșul (pe o distanță de 47 km) și Dâmbovița, cu numeroșii lor afl. Cursurile din zona montană au utilizări hidroenergetice, iar cele din câmpie pentru irigații. Resurse naturale: petrol (Moreni, Gura Ocniței, Răzvad, Ochiuri, Șotânga, Corbii Mari, Teiș, Valea Mare, Aninoasa, Cobia, Ludești, Hulubești, Vișina ș.a.), gaze naturale (Finta, Gura Șuții, Bilciurești, Gheboaia, Brăteștii de Jos), lignit (Șotânga, Mărgineanca), sare (Gura Ocniței, Ocnița, Ochiuri ș.a.), gips (Pucioasa, Lăculețe, Fieni), gresii (Buciumeni, Moroeni), calcare (Lespezi), marne (Fieni, Pucheni), sulf (Pucioasa), izv. cu ape sărate, iodurate, bromurate (Vulcana-Băi, Vârfuri, Bezdead, Gura Ocniței etc.), păduri de conifere și foioase (120.832 ha). Economia: Structura industriei se caracterizează prin preponderența ramurilor ind. grele, ponderea cea mai mare revenind constr. de mașini, metalurgiei feroase, ind. extractivă, mat. de constr. ș.a. În cadrul unităților industriale de pe terit. jud. D. se produc: strunguri automate, instalații de foraj, oțeluri speciale, armături industriale din oțel (Târgoviște), utilaj tehnologic pentru ind. chimică (Târgoviște, Găești, Moreni), frigidere cu compresor (Găești), aparataj electric (Titu), corpuri de iluminat (Târgoviște, Fieni), energie electrică (termocentrala Doicești și hidrocentralele de la Moroeni, Dobrești, Pucioasa), lianți, prefabricate din beton, produse ceramice (Târgoviște, Fieni, Doicești), mobilă (Pucioasa, Târgoviște, I.L. Caragiale), cherestea (Brănești, Răcari, Titu), produse textile (Târgoviște, Pucioasa, Moreni, Brănești, Tătărani) și alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, băuturi alcoolice, produse de panificație, prelucr. tutunului etc.). Agricultura dispunea în 1994 de 249.796 ha terenuri agricole, din care 174.260 ha suprafețe arabile, cu extindere mare în partea sudică a jud. În același an, pr. plante cultivate erau porumbul (67.289 ha), grâul și secara (43.277 ha), plantele de nutreț (5.208 ha), plantele uleioase sfecla de zahăr, leguminoasele pentru boabe, cartofii, legumele ș.a. Pomicultura are condiții optime de dezvoltare în zona dealurilor subcarpatice, cele mai întinse plantații de pomi fructiferi (în special meri și peri) fiind în arealele localit. Voinești, Malu cu Flori, Văleni, Bărbulețu, Cândești ș.a. Jud. D. ocupă locul 3 pe țară în producția de mere (24.996 t 1994). Sectorul zootehnic dispune de un efectiv însemnat de ovine (122.500 capete, 1995), bovine (95.100 capete) și porcine (124.700 capete); avicultură (3.508.700 capete); apicultură (17,1 mii familii de albine). Căi de comunicație (1994): rețeaua feroviară însumează 172 km (66 km electrificați), iar cea a drumurilor publice 1.736 km (din care 414 km modernizate). Unitățile de învățământ, cultură și artă (1994/1995): 336 grădinițe de copii, 383 școli generale, 29 licee, 330 biblioteci cu 2.083.000 volume, 10 cinematografe, numeroase muzee și case memoriale etc. Turism. Peisajele oferite de M-ții Bucegi și Leaota (piscuri semețe, peștera Ialomiței, Cheile Tătarului și Zănoagei etc.) cu numeroasele lor cabane, climatul nuanțat, cu particularități favorabile tratamentului balnear și odihnei (stațiunile balneoclimaterice Pucioasa și Vulcana-Băi), monumentele istorice și arhitecturale (Curtea domnească cu vestitul turn al Chindiei, sec. 15, Biserica Mitropoliei, sec. 16, Biserica Stelea, sec. 17, în stil moldovenesc, din Târgoviște, apoi Mănăstirea Dealu, sec. 15-16, Mănăstirea Viforâta, sec. 16, palatul brâncovenesc de la Potlogi, sec. 17 etc.), fauna cinegetică și variatele elemente folclorice și etnografice fac din jud. D. un permanent perimetru de atracție turistică. Indicativ auto: DB.

ISTORIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică este ocrotită de lege. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real². 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. II. 1. S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.

ISTORIC³, -Ă, istorici, -e, adj. 1. Care aparține istoriei, care a intrat în istorie, privitor la istorie; p. ext. care are o importanță deosebită în dezvoltarea omenirii, a unui popor etc. (v. semnificativ, însemnat, remarcabil, excepțional). Studii istorice. ▭ Congresul al V-lea al P.C.R. a avut o însemnătate istorică pentru lupta revoluționară din țara noastră. IST. R.P.R. 595. Cucerind acest oraș [Leningrad], în istoricele zile ale lui Octombrie 1917, proletariatul rus și-a cucerit nu numai marea sa patrie, dar a cucerit viitorul pentru proletariatul mondial. STANCU, U.R.S.S. 125. Din timpurile celor dintîi domni romîni au rămas mai multe familii istorice. BOLINTINEANU, O. 423. ◊ Monument istoric = construcție veche care, pentru valoarea ei artistică și istorică, este luată sub ocrotirea statului. ◊ Materialism istoric v. materialism. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care reprezintă un fapt din istorie, care tratează un subiect din istorie. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul istoriei. Legile economice sînt legi cu caracter istoric. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a fost, a existat în realitate, demn de crezut; real, just. Adevăr istoric. 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordine cronologică. Metodă istorică. ◊ Gramatică istorică v. gramatică. Fonetică istorică v. fonetică.

MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură, menită să amintească un eveniment important sau un personaj ilustru; p. ext. edificiu de proporții mari și cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentație. Pe drum începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenții. ALECSANDRI, O. P. 9. [Ștefan cel Mare] îndată ce cîștiga o izbîndă. nu lipsea a ridica și un monument. NEGRUZZI, S. I 196. Monument funerar v. funerar. Monument istoric v. istoric. Monument al naturii = element al naturii valoros din punct de vedere științific sau renumit prin frumusețea lui naturală. 2. Document istoric de valoare; operă literară, științifică, istorică de valoare. Limba acolo își are temelia... în legi, în instituții, în istorie, în monumentele scrise. RUSSO, S. 64. ◊ Fig. Poporul nostru muncitor a creat acel monument superb și genial care se cheamă poezia populară. GHEREA, ST. CR. II 244. – Pl. și: (învechit) monumenturi (ALECSANDRI, O. P. 287, KOGĂLNICEANU, S. 73).

SANKT-PETERSBURG (SANKT-PETERBURG) (între 1914 și 1924 s-a numit PETROGRAD, iar între 1924 și 1991, LENINGRAD), oraș în V părții europene a Federației Ruse, situat pe țărmul de E a G. Finic, în delta fl. Neva, la 640 km NV de Moscova. Aflat la c. 7° S de Cercul polar, S.-P. este renumit pentru „nopțile albe” din a doua jumătate a lunii iun., când lumina difuză se menține până după miezul nopții; 4,6 mil. loc. (2002), al doilea mare oraș al Federației Ruse, după Moscova. Important nod de comunicații. Aeroportul Pulkovo. Poret fluvio-maritim. Legat cu M. Albă și Volga printr-un sistem de canale. Metrou (din 1955). Hidrocentrală. Centrală nucleară. Rafinărie de petrol. Constr. navale (spărgătoare atomice de gheață, tancuri petroliere, vase de pescuit, ș.a.), constr. de utilaje grele, material rulant feroviar, reactoare nucleare, generatoare electrice, turbine, refrigeratoare, mașini-unelte, mașini tipografice, aparate TV și de radio, armament, echipamente electrice și electronice, aparate optice ș.a. Ind. chimică (cauciuc sintetic, superfosfați, mat. plastice, fire și fibre sintetice), metalurgică, de prelucr. a lemnului și a cauciucului, cosmetică, farmaceutică, textilă, pielăriei și încălțămintei, porțelanului, a celulozei și hârtiei, confecțiilor, tipografică și alim. Universitate (1819); Academie de Arte (1757); Academie militară medicală (1798); Institut de mine (1773); Institut politehnic (1899). Teatrul „Mariinski” (fostul Teatru de operă și balet „Kirov”, 1860), Conservatorul „Rimski-Korsakov” (1862), Teatrul dramatic „Pușkin”, Teatrul Mic, Filarmonică; celebră școală de coregrafie. Biblioteca Academiei de Științe; Biblioteca publică „Saltîkov-Șcedrin”, fundată ca bibliotecă imperială de țarina Ecaterina a II-a, cu o clădire construită în anii 1791-1795 care adăpostește astăzi c. 12 mil. volume; Observatorul astronomic Pulkovo; Muzeul „Pușkin”; Muzeu naval; Muzeu etnografic ș.a. Grădină botanică; Grădină zoologică. Parcul Taurida (sec. 18); Grădina „Mihailovski” (30 ha). Cimitirul Tikvin al fostei mănăstiri Aleksandr Nevski în care sunt înmormântați Dostoevski, Musorgski, Ceaikovski, Rimski-Korsakov ș.a. Structura urbanistică a S.-P. se caracterizează prin spații vaste, cu bulevarde foarte largi (cel mai mare este Nevski Prospekt) care se intersectează perpendicular în piețe imense, dominate de palate maiestuoase și monumente istorice și de arhitectură, multe dintre ele realizate după planurile unor arhitecți italieni. Orașul S.-P. a suferit mari pagube de pe urma inundațiilor catastrofale din anii 1777, 1824 și 1924 provocate de revărsările fl. Neva, fapt care a impus construirea unor diguri în lungime de c. 30 km, cât și a unor canale de drenaj, traversate de c. 600 de poduri, ceea ce i-a atras denumirea de „Veneția Nordului”. Pod peste Neva (sec. 19). Monumente: Palatul de Iarnă „Ermitaj”, construit în anii 1732-1736, ca reșed. a familiei imperiale, a fost reconstruit în perioada 1754-1762, după planurile arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, având 1057 de camere. Distrus de un incendiu în 1837, palatul a fost refăcut până în 1839, acoperișul lui fiind mărginit de 176 de statuete. În prezent, o aripă a acestui palat adăpostește muzeul „Ermitaj”, cu colecții de sculpturi antice grecești și romane, de artă islamică, renascentistă, de artă barocă, picturi aparținând maeștrilor impresioniști ș.a. În piața Palatului de Iarnă se află Columna lui Aleksandru, realizată în 1830-1834 din granit monolit (50 m înălțime), cea mai mare de acest fel din lume. Fortăreața lui Petru I cel Mare, ridicată în 1703 pe ins. Vasilievski din delta fl. Neva, transformată în muzeu, în 1922; catedrala Sf. Isaac, construită în stil clasic rusesc, în anii 1818-1858, după planurile arhitectului Auguste Montferrand, dominată de o masivă cupolă din aur înaltă de 102 m și cu un diametru de 27 m; catedrala Kazan (1801-1811); catedrala Sf. Treime, construită după planurile lui Ivan Starov; catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ridicată în anii 1714-1733 după planurile arhitectului italian Domenico Trezzini (123 m înălțime). Aici se află mormintele lui Petru I cel Mare, Ecaterinei a II-a și Aleksandru II; bisericile Buna Vestire (1720) și luterană (1833-1838); biserica romano-catolică Sf. Ecaterina (1763-1783); complexul de clădiri Smolnîi, format din catedrală (1748) – construită după planurile lui Bartolomeo Rastrelli – și clădirea Institutului Smolnîi, ridicată în 1806-1808 după planurile arhitectului italian Giacomo Quarenghi; Palatul de Vară, construit în 1710-1714, în stilul barocului rusesc, după planurile lui Domenico Trezzini. Grădina care îl înconjură a fost amenajată în 1704, conținând 250 de statui și busturi aparținând maeștrilor venețieni; Palatul de marmură (1768-1785); clădirea Primăriei (1754); Palatul Iusupov, unde a fost otrăvit Rasputin și apoi împușcat în dec. 1916; Palatele nobiliare Stroganov (1754), Șuvalov, Anikov ș.a.; clădirea menajului (1804-1807); statuia ecvestră a a lui Petru I cel Mare, turnată în bronz în 1782 de Étienne Falconet; cartierul Amiralității, construit în 1704, reconstruit în 1806-1823 și restaurat după al Doilea Război Mondial după planurile arhitectului rus Andreian Zaharov, dominat de un turn de 73 m înălțime. În apropiere se află localitățile Petrodvoreț și Țarskoe Selo, reședințe de vară ale țarilor Rusiei. Turism dezvoltat. Centrul istoric și grupurile de monumente alăturate au fost incluse (în 1990) în Patrimoniul cultural universal. În 1703, țarul Petru I cel Mare a cucerit această zonă de la suedezi, construind o fortăreață și întemeind așezarea Sankt-Petersburg, care în 1712 a devenit reședința imperială și, totodată, capitala Imperiului Rus (până în 1917). În cel de-al Doilea Război Mondial orașul a rezistat eroic unui îndelungat asediu („Blocada Leningradului”) (sept. 1941 – ian. 1944) al trupelor germane în timpul căruia au murit peste 1 mil. de oameni V. și Leningrad (2).

brener, breneri, (brenăr, breiner), s.m. – (reg.) 1. Persoana care supraveghează procesul de fierbere a monturilor, distilarea rachiului și care răspunde de calitatea produsului finit; distilator. 2. Fochist. ♦ (onom.) Brener, nume de familie (24 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Casa Brenner, imobil situat în Sighetu Marmației, Piața Libertății, nr. 9; datează din 1832 și este declarat monument istoric (cod MM-II-m-B-04719). – Din germ. Brenner „distilator de rachiu, fochist”.

ȘERBIRE, șerbiri, s. f. (Învechit) 1. Faptul de a șerbi. 2. Servitute. Ei tăgăduiau țăranilor orice drept, orice șerbire asupra moșiilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 175. ♦ Fig. Obligație, îndatorire, angajament. Acea șerbire ne obligă a face toate reparările și schimbările ce ar vroi să ne impuie Direcția monumentelor istorice. ALECSANDRI, S. 17.

MONUMENT. Subst. Monument; monument istoric; vestigiu (livr.), relicvă; monument de artă; monument arhitectonic; monument al naturii. Monument funerar, piatră funerară, lespede funerară, cenotaf (livr.); columbar, columelă (rar), dolmen, mausoleu, menhir, osuar, panteon, piramidă, sarcofag, stelă funerară. Monument megalitic, megalit; trilit. Statuie, statuetă; acrolit; acroteră; amoraș; ațlant, colos, gigant; paladiu; sfinx; statuie ecvestră; tanagră; triton. Bust, tors. Coloană, columnă, monolit. Turn, foișor, turlă; castel; fortăreață, castru, cetate, cetățuie. Edificiu, construcție; peripter, templu, bazilică, catedrală, biserică, bisericuță (dim.); pagodă; minaret; geamie, moschee. Monumentalitate; sculpturalitate. Artă monumentală, artă statuară, statuară. Arhitecturâ. Sculptură. Arhitect. Sculptor. Adj. Monumental; arhitectonic, arhitectural; sculptural, statuar; sculptat. Vb. A ridica (a înălța) un monument; a ridica o statuie; a zidi un templu; a construi o piramidă. A sculpta, a dura în piatră. V. artă, artist, așezămînt de cult, construcție.

LEGENDĂ (< fr. légende < lat. legenda, care trebuie citit) Specie a genului epic, narațiune în proză sau în versuri, amestec de adevăr și ficțiune cu privire la originea unei ființe, lucru, monument istoric, ținut, la faptele unor eroi. Legendele sînt diferențiate în: mitologice sau etiologice, denumite de vechii folcloriști și religioase, iar de B.P. Hasdeu deceuri (unele din ele răspund la întrebarea de ce), cu un conținut de pseudoștiință populară cu privire la faună, floră, univers etc.; istorice, referitoare la diferite evenimente istorice. Termenul legendă a fost folosit în trecut pentru acele vieți ale sfinților (Vita sanctorum) ce erau citite în mănăstiri, iar în alt sens pentru orice povestire neautentică. Marile cărți cosmogonice și religioase ale popoarelor Orientului, mitologia egiptenilor, poemele mitice ale popoarelor septentrionale: (sagas), chansons de geste franceze, romanele cavalerești, au ca subiect legende. În perioadele mai vechi ale omenirii, legenda a suplinit istoria, iar în alte perioade o completează. O perioadă de efervescență a acesteia este aceea a romantismului. Uneori, termenul legendă s-a confundat cu cel de basm, datorită prezenței miraculosului în ambele specii. În creația epică populară există legende în proză (Legendele păsărilor la români) și, mai puține, în versuri. Legendele populare au trecut în literatura cultă numai ca tematică și structură, realizarea artistică fiind mult deosebită sub mai multe aspecte, mai ales sub cel al limbii și stilului, precum și al formei versificate care s-a generalizat în creația scrisă. De cele mai multe ori faptele relatate într-o legendă nu sînt situate cu precizie nici în timp, nici în spațiu, întocmai ca în basm, iar uneori eroii sînt personaje de basm. Poeții, pe baza unor tradiții sau credințe populare, creează narațiuni simple în versuri, în care introduc elemente supranaturale, încercînd o explicație fantastică a fenomenului observat de popor. Ex. Lie, lie. Ciocîrlie, Zbori în soare, Cîntătoare Și revină Din lumină Pe pămînt Cu dulce cînt (Poporul) De cînd erau ca iarba anticii codri deși, Și mici ca mușuroaie Carpații urieși, Și văile profunde și latele vîlcele Ca pe o apă lină, ușoare vălurele: De cînd în lume, lupii erau păstori de oi Și urșii cu cimpoaie mînau cirezi de boi, Da cînd purta-n cosițe Ileana Cosînzeană O floare cîntătoare, o floare năzdrăvană, N-a fost copilă-n viață, mai dulce, mai aleasă Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă! (V. ALECSANDRI, Legenda ciocîrliei) Ex. de legendă istorică: "Ștefan vodă cel Bun, [...] ieșind în polimari, la curțile domnești ce erau făcute de dînsul, au auzit un glas mare de om strigînd să aducă boii la plug. Și mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimis în toate părțile, ca să-l găsească pre acel om, să-l aducă la dînsul; și l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de 4 ceasuri, arînd la o movilă ce se cheamă acum Movila lui Purcel; că pre acel om însă îl chema Purcel. Și ducîndu-l pre acel om la Ștefan vodă, l-au întrebat Ștefan vodă, el au strigat așa tare și pentru ce ară duminica. El au zis că au strigat el să aducă boii la plug și ară duminica, că este om sărac, și într-alte zile n-au vrut frate-său să-i dea plugul și acuma duminica i-au dat. Deci Ștefan vodă au luat plugul fratelui celui bogat și l-au dat fratelui celui sărac să fie a lui. (I. NECULCE, O samă de cuvinte)

brener, breneri, (brenăr, breiner), s.m. (reg.) 1. Persoana care supraveghează procesul de fierbere a monturilor, distilarea rachiului și care răspunde de calitatea produsului finit; distilator. 2. Fochist. ■ (onom.) Brener, nume de familie în jud. Maram. ■ (top.) Casa Brenner, imobil situat în Sighetul Marmației, monument istoric (datat 1832). – Din germ. Brenner „distilator de rachiu, fochist”.

MONAHAL, -Ă adj. Care aparține monahului, care se referă la situația sau la viața de monah, specific monahului; călugăresc, monahicesc, (învechit) monahie. Cf. NEGULICI. Soborul Putnei este ca și desființat, puținii călugări ce au mai rămas. . . sînt ruine vii între ruinele de peatră odinioară monumente istorice și lăcașuri a tagmei monahale. ROM. LIT. 29²/2. Credea că ar face mare servițiu lui Dzeu, ademenindu-și nepoatele la viața monacală. ib. 364¹/28. Viața monahală. . . își are și ea amărăciunile ei. FILIMON, O. I, 310. Și-a părăsit părinții, îmbrăcînd haina monacală. HASDEU, I. C. I, 144. Viața monahală nu m-ar speria. D. ZAMFIRESCU, A. 123. O, tristeți ale psihologiei monahale ! GALACTION, O. 61, cf. L. ROM. 1953, nr. 3, 42. ♦ Mănăstiresc (1). Ucenicii episcopilor de Rîmnic, depozitari ai vechii culturi monacale. IORGA, L. I, 9. – Pl.: monahali, -e. – Și: (învechit) monacál, -ă adj. – Monah + suf. -al (după fr. monacal). – Monacal < fr. monacal.

LAPEDATU 1. Alexandru L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric și om politic liberal român. Acad. (1918); președinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfășurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator și deputat; ministru al Cultelor și Artelor (1923-1926; 1927-1928; 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). Împreună cu I. Lupaș, a fondat Institutul de Istorie Națională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originea Țării Românești”). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău ș.a.); monografii privind unele monumente feudale românești („Curtea de Argeș et ses monuments”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”). Deținut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmației. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. Sar Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), economist și om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918 și la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important la unificarea monetară și reorganizarea sistemului bancar. În mai multe rânduri deputat și senator. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanțelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică”, „Politica de descont”, „Problema datoriei publice și reforma monetară”, „Banca Națională a României. Reforma din 1925”, „Noțiuni fundamentale de știința finanțelor”). Memorii.

PRAGA (PRAHA), capitala Cehiei, situată în NV țării, în Pod. Boemiei, la 192-380 m alt., pe râul Vltava; 1,16 mil. loc. (2003). Pr. centru politic, economic, cultural-științific, financiar-bancar, comercial și turistic al țării. Important nod internațional de comunicații (zece magistrale feroviare, șapte rutiere și aeroportul Ruzynĕ, modernizat în 1960). Ind. constr. de mașini (automobile, avioane, motociclete, mașini agricole, mașini-unelte, utilaj siderurgic, material feroviar, instrumente de precizie ș.a.), siderurgică, chimică, electrotehnică (turbine, generatoare), electronică (uzinele „Tesla”), optică, a pielăriei și încălțămintei, mat. de constr., textilă, a confecțiilor, farmaceutică, alim. (preparate din carne și lapte, zahăr, bere, produse de panificație etc.) ș.a. Mari tipografii. Universitatea Carolina (1348, cea mai veche din Europa Centrală), Universitatea Tehnică (1707), Universitatea de Economie (1953), Academia de Artă (1799), Academia de Muzică (1811), Academia Cehă de Științe Agricole (1924), Academia Cehă de Științe (1952), 22 de mari biblioteci, 20 de muzee și galerii de artă, 26 de teatre (între care Teatrul Tyl, 1783, Teatrul Național, 1868, Teatrul Mozartian), studiourile cinematografice „Barrandov”, două orchestre simfonice etc. Festivalul muzical „Primăvara la Praga”. Monumente: c. 1.700 vestigii istorice și monumente arhitectonice, grupate cu precădere în orașul vechi (Staré Mĕsto), între care se remarcă complexul arhitectonic Hradčany (sec. 9-19), care cuprinde palatele Munizipal (1338), Belvedere (1536-1552), în stil renascentist, Wallenstein (1623-1630), Ludovik (1702-1707) și Thun (1716-1727), catedrala gotică Sf. Vit (1344, cu completări din sec. 19 și din 1929), Biserica Sf. Jiři (sec. 10-17), pavilioane ș.a.; Primăria veche (sec. 13-14), în stil gotic, celebră prin turnul cu orologiu (sec. 15), cu 12 statuete ale Apostolilor; bisericile Sf. Fecioară Maria-Týn (1370-1510), în stil gotic, cu altar baroc, Sf. Gheorghe (sec. 12), Sf. Nicolae (1704-1745); rotonda romanică (sec. 12); colegiul Klementinum al Iezuiților (1665-1699), în stil baroc; Turnul Pulberăriei (sec. 15), în stil gotic târziu; Turnul Petrin (1891); podul Karol (Karluv-most), construit peste Vltava în anii 1357-1380 (consolidat și renovat în 1971), decorat cu 26 de statui în stil baroc, datând din sec. 18, care leagă orașul vechi de cel nou. Centrul istoric al P. a fost inclus (în 1992) în patrimoniul cultural universal. Orașul a fost afectat (aug. 2002) de mari inundații, provocate de revărsarea Vltavei, care au pricinuit imense pagube materiale. Locuită din timpuri străvechi și menționată documentar în sec. 9, P. a devenit în sec. 10 capitala statului ceh. A cunoscut o mare dezvoltare în sec. 13-15, ajungând unul dintre cele mai puternice centre economice, politice și culturale din Europa Centrală. Reședință imperială în timpul lui Rudolf II. Rol important în războaiele husite (sec. 15) și în răscoala antihabsburgică (1618-1620), cu episodul „defenestrării de la P.” (23 mai 1618), care a marcat începutul Războiului de 30 de Ani. De la sfârșitul sec. 18, P. a fost centrul mișcării naționale cehe, care a culminat cu Revoluția din 1848-1849. Aici s-a semnat (1866) tratatul care punea capăt Războiului Austro-Prusian. După proclamarea Republicii Cehoslovace (1918), capitala acesteia. Ocupat de trupele germane (mart. 1939), orașul a fost eliberat la 9 mai 1945, în urma insurecției naționale izbucnite la 5 mai 1945. În 1989, aici s-a aflat centrul mișcării care a pus capăt în mod pașnic („Revoluția de catifea”) regimului comunist din Cehoslovacia. Din 1992 capitala Cehiei. – Cercul de la ~, școală lingvistică structuralistă, fondată la P., în 1926, de N. Trubețkoi și R. Jakobson; activ până în 1939. Primăvara de la ~ = denumire dată programului de reforme (din ian.-aug. 1968) de liberalizare a regimului, sub egida partidului comunist, după înlocuirea lui A. Novotný cu Al. Dubčev, orientat către un socialism cu față umană. Intervenția trupelor țărilor Pactului de la Varșovia (20-21 aug. 1968), cu excepția României, a pus capăt acestui experiment.

JAMAICA [dʒəméikə], stat în America Centrală insulară, ocupând insula cu același nume (a treia insulă ca mărime după Cuba și Hispaniola) din Arh. Antilele Mari, în centrul M. Caraibilor; 10,2 mii km²; 2,73 mil. loc. (1994). Limba oficială: engleza (se vorbește și spaniola). Religia: protestanți (anglicani, baptiști, metodiști) 75%, catolici 5%, hinduși, islamici. Cap.: Kingston. Orașe pr.: Montego Bay, Spanish Town, May Pen. Este împărțit în 14 parohii (parishes). Insula, alungită pe direcție E-V, are un relief de coline calcaroase, puțin înalte, cu aspect de podiș (2/3 din supr. sa), care coboară spre țărmuri în câmpii litorale înguste. În N și E există culmi muntoase alcătuite din roci vechi (Blue Mountains) care culminează în vf. Blue Mountain (2.256 m). Climă tropical-oceanică în reg. joase (27-30°C, temp. medii anuale) și aproape temperată în în reg. înalte. Precipitații bogate în partea orientală (c. 5.000 mm anual) și reduse în cea occidentală (c. 1.000 mm). Numeroase cicloane tropicale. Pădurile tropicale, cu esențe valoroase (îndeosebi în N), ocupă 27,8% din terit. țării, mangrovele se extind de-a lungul țărmurilor, iar vegetația semiaridă (cactuși), în S. Faună săracă în mamifere, dar bogată în amfibieni și moluște (500 specii). Economie bazată pe minerit, agricultură și turism. Mari expl. de bauxită (11,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob, 10% din totalul mondial și cel mai mare exportator mondial), care contribuie cu peste 20% din PNB (împreună cu alumina). Expl. de gips și calcare. Agricultura (20% din populația ocupată, dar mai puțin de 10% din PNB) este dominată de cultura trestiei de zahăr (2,8 mil. t, 1994), arbori de cafea și cacao, bananieri, citrice, papaya, Persea americana (fructul avocado), mango, tutun, batate, igname, manioc, cereale și legume (toate cultivate pe 24,1% din supr. țării). Pășunile dețin 18,6% din terit. țării; se cresc bovine, porcine, caprine, păsări. Pescuit intens. Ind. prelucrătoare (peste 10% din populația activă și 14% din PNB) produce: energie electrică, alumină (3,3 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), produse petroliere, ciment, anvelope, țesături de bumbac, încălț., produse alimentare (zahăr 219 mii t, 1993, țigarete, conserve, rom., produse lactate). C. f. (1993): 401 km. Căi rutiere: 16,6 mii km (din care 5 mii km asfaltați). Moneda: 1 jamaican dollar = 100 cents. Turism în plină dezvoltare (1,6 mil. vizitatori, 1993, 20% din venitul național, locul 2 în privința devizelor): capitala cu monumentele sale istorice (cetatea Rockford, King’s House, biserica St. Thomas), țărmul nordic cu stațiunile balneoclimaterice Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio, zona montană din jurul vf. Blue Mountain. Balanța economică dezechilibrată în principal din cauza importului de combustibili. Export (1994): bauxită și alumină (c. 75%), zahăr, rom, banane, cafea, legume și fructe. Import (1994): combustibili (c. 33%), mașini, utilaje și echipament ind., materii prime ș.a. – Istoric. Locuită de indienii arawak, care îi spuneau Xayamaca, ins. a fost descoperită de Columb în 1494, care a denumit-o Sfântul Iago. Colonizată de Spania începând cu sec. 16, a trecut, de la mijlocul sec. 17, în stăpânirea Marii Britanii. După exterminarea, încă din sec. 16, a populației băștinașe, pe plantațiile de trestie de zahăr, indigo și cafea sunt aduși sclavi din Africa, J. devenind, supă 1713, marea piață de sclavi negri a Americii de Sud. În 1866, Parlamentul englez emite pentru colonia J. un act constituțional. La sfârșitul sec. 19, a început pătrunderea capitalului american, care s-a intensificat mai ales după primul război mondial. Ca urmare a creșterii mișcării de eliberare națională, J. obține (1944) o nouă constituție, iar în 1953, autonomie internă. Membră (1958-1962) a Federației Indiilor de Vest, J. are, din 1959, drept de autoguvernare. În 1962 se retrage din federație, provocând destrămarea acesteia, și se proclamă stat independent în cadrul Commonwealth-ului. Scena politică este dominată de două partide – unul socialist (Partidul Laburist, lideri: Michael Manley, prim-min. 1972-1980 și 1989-1992 și Percival J. Patterson, din 1992) și unul conservator (Partidul Național aș Poporului). J. este monarhie constituțională; șeful statului este, de iure, suveranul Marii Britaii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral condus de liderul partidului majoritar în Cameră.

Roma f. oraș în Italia pe Tibru, cap. regatului Italiei și reședința Papei: 650.000 loc. Orașul cel mai bogat în amintiri istorice, în monumente antice, în edificii religioase, în capodopere artistice; Roma se mai numește și Cetatea eternă, căci, după ce pierdu dominațiunea politică, urmă a fi capitala întregei lumi catolice (roman).

BACĂU 1. Municipiu în E României, pe rîul Bistrița, reșed. jud. cu același nume; 199.769 loc. (1991). Termocentrală și două hidrocentrale (Bacău I și II). Aeroport. Combinat chimic; întrepr. de mașini (constr. și reparații de avioane, constr. de mașini unelte, de utilaje pentru ind. alim., de utilaje agricole), de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă), de celuloză și hîrtie (prima fabrică de hîrtie din Moldova, 1841), textile (țesături de lînă, conf.), de piel. și încălț., mat. de constr., alim. (preparate din carne și lapte, panificație, băuturi alcoolice, bere etc.); poligrafie. Universitate, teatru dramatic și și de păpuși, orchestră simfonică, muzee. Prima mențiune documentară datează din 1408, ca oraș și punct vamal, existența sa fiind însă anterioară întemeierii statului feudal Moldova; important centru comercial. Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, construiește în 1491 o curte domnească cu biserică (Precista), pentru a-i servi ca reșed. Sediul episcopatului catolic din Moldova. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în E României, în partea centrală a Moldovei, pe cursul mijlociu al Siretului; 6.606 km²; (2,78 la sută din supr. țării); 743.323 loc. (1991), din care 49,0 la sută în mediul urban; densitate: 103,7 loc./km². Reșed.: municipiul Bacău. Orașe: Buhuși, Comănești, Dărmănești, Moinești, Onești (municipiu), Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna. Comune: 79. Relief variat, format dintr-o zonă muntoasă în V (extremitățile sudice ale M-ților Goșmanu și Tarcău, cele estice ale M-ților Ciuc și Nemira și prelungirile nordice ale M-ților Vrancei), una deluroasă în partea centrală, cuprinzînd dealurile subcarpatice și depr. aferente (Depr. Tazlău-Cașin, culmile Berzunț, 990 m, Pietricica, 746 m alt., Oușoru, 753 m alt. ș.a.) și o a treia în E, înglobînd lunca largă a Siretului și Colinele Tutovei (parte componentă a Pob. Bîrladului). Climă temperat-continentală cu variații mari de temperatură și precipitații. Temp. medie anuală oscilează între 2°C în zona montană înaltă și 8-9°C în reg. subcarpatică și pe valea Siretului. Precipitațiile însumează 550 mm anual în zonele colinare și peste 1.100 pe culmile muntoase. Vînturi predominante dinspre N, NV și NE. Rețeaua hidrografică aparține bazinului mijlociu al Siretului, care colectează toate apele din zona carpatică și subcarpatică prin intermediul Trotușului și Bistriței inf. Numeroase lacuri artificiale au fost construite, în scopuri hidroenergetice, pentru alimentare cu apă și irigații, pe rîurile Bistrița (Gîrleni, Lilieci, Șerbănești), Tazlău (Belci), Uz (Poiana Uzului) etc. Resurse naturale: păduri de conifere, zăcăminte de țiței, (Zemeș, Lucăcești, Solonț, Modîrzău, Moinești, Tescani, Geamăna, Dofteana etc.), de cărbune brun (Asău, Comănești, Dărmănești, Leorda), de gaze naturale (Găiceana, Găvănești, Huruiești), de sare gemă (Tîrgu Ocna) și săruri de potasiu (Arșița, Solonț, Stănești, Găleanu); exploatări de gresii (Goioasa, Comănești, Sălătruc ș.a.), de calcar (Solonț, Ștefan cel Mare) și tufuri vulcanice (Cleja, Biribești, Gura Rătăcăului). Izv. minerale carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate, bicabornatate sodice, calcice (Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna, Moinești). Economia: În 1989, activitatea industrială se desfășura în 48 de întreprinderi, concentrate cu precădere în arealul văii Trotușului. Cele mai importante ramuri ind. (1989): ind. combustibililor (35,6 la sută din prod. globală a jud.), apoi ind. chimică și de prelucr. petrolului, 16,5 la sută (combinatul chimic de la Borzești, combinatul de cauciuc sintetic de la Onești, rafinăriile de la Dărmănești și Onești), ind. energiei electrice și termice (termocentralele Onești, Comănești, Dărmănești și hidrocentralele de la Buhuși, Racova, Gîrleni, Bacău I și II de pe Bistrița, cea de la Galbeni pe Siret și cea de la Poiana Uzului pe Uz), ind. constr. de mașini și de prelucr. metalelor (11,3 la sută), care produce utilaje pentru ind. chimică, ușoară și alim. (Bacău, Onești, Buhuși), mașini unelte, utilaje agricole, avioane, repere pentru utilaj petrolier (Bacău), ind. textilă (Bacău, Buhuși), ind. de expl. și prelucr. lemnului (Agăș, Tîrgu Ocna, Bacău, Comănești), ind. piel. și încălț. (Bacău), celulozei și hîrtiei (Bacău), alim. (zahăr, produse lactate, preparate din carne, băuturi alcoolice, bere etc.). Agricultura, complexă și echilibrată, se bazează în principal pe pomicultură și pe culturi de cîmp, îmbinate cu creșterea animalelor. În 1989, terenurile arabile, (178.628 ha) erau cultivate cu porumb (64.964 ha), grîu și secară (53.550 ha), plante de nutreț (20.567 ha), sfeclă de zahăr plante uleioase, cartofi, legume etc. Pomicultura se practică în special în depr. Tazlău-Cașin (meri, pruni, cireși, peri etc.), iar viticultura pe pantele culmii Pietricica și pe terasele Trotușului și Tazlăului (Parava, Orbeni, Sascut, Urechești Valea Seacă etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 362,1 mii capete ovine, 191,2 mii capete bovine, 274,4 mii capete porcine, 3.766,4 capete păsări crescute în cadrul unor ferme moderne; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 226 km (191 km linii electrificate), iar cea a drumurilor publice 2.301 km, dintre care 510 km modernizate; aeroport la Bacău. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 535 școli generale, 25 licee, un institut de învățămînt superior (universitate), teatru dramatic, teatru de păpuși, orchestră simfonică (la Bacău), muzee, 552 biblioteci, 220 cinematografe, care memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, determinat de varietatea și atractivitatea peisajului geografic și antropic (valea Trotușului cu o succesiune de defilee și bazinete, valea și defileul Uzului cu lacul de acumulare Poiana Uzului, valea Bistriței cu peisajul urbanistic al municipiului Bacău etc.), de monumentele și locurile istorice (cîmpurile de luptă de la Oituz, mănăstirile Cașin, Cireșoaia, biserica din Borzești – ctitorie din 1493-1494 a lui Ștefan cel Mare, biserica Precista din Bacău etc.), de monumente ale naturii codrul secular de la Runc, parcul dendrologic de la Hemeiuș, unde se află și un relict terțiar – Ginkobiloba), precum și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna ș.a. Indicativ auto: BC.

ANTICHITATE, (2) antichități, s. f. 1. Epoca civilizației vechi, în special a celei greco-romane. ♦ Vechime. 2. Obiect antic, monument vechi, rămășiță istorică. [Var.: (înv.) anticitate s. f.] – Fr. antiquité (lat. lit. antiquitas, -atis).

ANTICHITATE, (2) antichități, s. f. 1. Epoca civilizației vechi, în special greco-romane. Pînă la Copernic, atît în știință cît și în concepția oamenilor stăpînea sistemul învechit al lui Ptolemeu, rămas moștenire încă din antichitate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. Se credea chiar în antichitate că... [misienii] erau tot dintr-o familie cu moesienii de la Dunăre. BOLINTINEANU, O. 308. ♦ Vechime. Acest tîrg a fost odată rezidența domnească; acum insă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede. NEGRUZZI, S. I 191. 2. Obiect antic, monument vechi, rămășiță istorică. Muzeu de antichități. ◊ Am luat adesea pana spre a înjgheba cînd fapte reale, cînd studioase plăsmuiri, mai totdauna atingătoare de istoria și de antichitățile patriei. ODOBESCU, S. III 625. Mavru poseda o colecțiune de antichități importante, adunate, cele mai multe, după malurile sting și drept al Dunării, colecțiune pe care, încă în viață fiind, a făcut-o donațiune muzeului nostru național. GHICA, S. A. 144. – Variantă: (învechit) anticitate (NEGRUZZI, S. II 304) s. f.

ALBA, jud. în partea central-vestică a României, pe cursul mijlociu al Mureșului; 6.231 km² (2,62 la sută din supr. țării); 420.548 mii loc. (1991), din care 55,1 la sută în mediul urban; densitate: 66,4 loc /km². Reșed.: municipiul Alba Iulia. Orașe: Abrud, Aiud, Blaj, Cîmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Sebeș, Zlatna. Comune: 67. Relief accidentat: în V o zonă muntoasă, cu alt. pînă la 1.826 m (M-ții Trascău, ramificațiile estice ale M-țilot Bihor și cele sudice ale Muntelui Mare), în S prelungirile M-ților Cindrel și Șureanu (alt. max. în Vîrful lui Pătru, 2.136 m) și în E și SE o reg. de podiș (Pod. Tîrnavelor și Pod. Secașelor). În lungul văilor, ce fragmentează spațiul montan, se desfășoară cîteva depr. bine individualizate: Abrud, Zlatna, Trascău și Cîmpeni. Climă temperat-continentală variind în funcție de unitățile de relief (mai blîndă în culoarul văii Mureșului și Pod. Tîrnavelor, unde temp. medie anuală este de 9,5°C și mai aspră în reg. montană, 2°C). Precipitațiile oscilează între între 600 și 1.000 mm anual. Hidrografia: Mureșul reprezintă pr. colector al apelor de pe întreg terit. jud. (Tîrnava, Sebeș, Arieș, Ampoi etc.). Resurse naturale: min. auro-argentifere (Abrud, Zlatna, Baia de Arieș, Almașu Mare, Roșia Montană), pirite cuprifere (Bucium), cinabru (Izvoru Ampoiului), gaz metan (Cetatea de Baltă, Tăuni), sare (Ocna Mureș), calcare (Abrud, Galda de Sus), marmură (Sohodol), argile, nisipuri, păduri (1/3 din supr. jud.). Economia. Cele mai importante ramuri ind. sînt.: ind. constr. de mașini și a prelucr. metalelor (30,6 la sută din prod. globală, 1989), care produce utilaj minier și agricol, utilaje pentru ind. mat. de constr. (Alba Iulia, Blaj, Cugir), ind. metalurgiei neferoase (Abrud, Zlatna), ind. de expl. și prelucr. a lemnului (Cîmpeni, Aiud, Blaj, Sebeș), chim. (Ocna Mureș, Zlatna), mat. de constr. (Aiud, Alba Iulia, Ocna Mureș, Blaj), faianței și porțelanului (Alba Iulia), hîrtiei (Petrești), conf. și tricotajelor (Cîmpeni, Cugir, Aiud, Sebeș), alim. Produse meșteșugărești specifice zonei M-ților Apuseni: tulnice, ciubere, fluiere, pieptare, diverse țesături cu motive naționale etc. Agricultura are un caracter diversificat. În 1989, structura culturilor de cîmp era dominată de culturile de grîu și secară (37.508 ha) urmate de cele de porumb (31.784 ha), plante de nutreț (22.743 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, legume etc. Culturile viticole sînt mai răspîndite în Pod. Tîrnavelor și pe dealurile din jurul orașului Sebeș, fiind renumite podgoriile de la Alba Iulia, Blaj, Crăciunelu de Jos, Jidvei, Aiud, Ighiu ș.a. Pomicultura are condiții optime în zona dealurilor, cele mai importante bazine pomicole aflîndu-se în arealul localităților Șona, Galda de Jos, Cugir, Stremț, Ighiu, Rimetea, Gîrbova ș.a. (pruni, meri, cireși, vișini, nuci etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 150,8 mii capete bovine, 375,4 mii capete ovine, 143,2 mii capete porcine, 1.843,8 mii capete păsări ș.a. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară dispune de 315 km din care 148 km electrificate, iar cea rutieră de peste 1.972 km drumuri publice, dintre care 391 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): o universitate, 402 școli generale, 25 licee, 460 biblioteci, 148 cinematografe, muzee, case imemoriale etc. Turism. Frumusețea peisajului, marea diversitate a monumentelor naturii, a celor istorice și arhitectonice, bogăția și varietatea etnografiei și folclorului etc., înscriu această zonă la loc de frunte în patrimoniul turistic al țării. Farmecul deosebit al M-ților Apuseni, cu culmile lor domoale, pe care se risipesc pînă aproape de vîrf așezările omenești, prezența numeroaselor forme carstice (peșterile Pojarul Poliței și Scărișoara, complexul carstic de pe valea Gîrdișoara, Cheile Ordîncușei, Galdei, Runcului ș.a.), masivul de roci bazaltice „Detunatele”, Rîpa Roșie ee lîngă Sebeș, declarate monumente ale naturii, sînt numai cîteva dintre atracțiile jud. La acestea se mai adaugă: calcarele de la Ampoița (rezervație geologică), Ghețarul de la Vîrtop (rezervație speologică), Iezerul Șureanu (rezervație complexă), Pădurea de larice de la Vidolm (rezervație forestieră), precum și valoroase obiective istorice și de arhitectură (Cetatea de loa Alba Iulia, Cîmpia Libertății de la Blaj, Catedrala romano-catolică, clădirea Palatului episcopal și biblioteca Battyáneum din Alba Iulia, Biserica evanghelică din Sebeș etc.). În suita manifestărilor folclorice, un loc deosebit îl ocupă tradiționalul „Tîrg de fete” de pe Muntele Găina, una dintre cele mai ample și origine serbări populare organizate anual în luna iulie. Indicativ auto: AB.

ARGEȘ 1. Rîu, afl. stg. al Dunării, la Oltenița; 344 km. Izv. din culmea principală a M-ților Făgăraș prin doi afl. (Buda și Capra) și trece prin Curtea de Argeș și Pitești. În cursul superior s-a construit un sistem hidroenergetic constituit din 16 hidrocentrale, cu o putere instalată totală de 467 MW; în cadrul acestui ansamblu se remarcă barajul (166,6 lățime) și lacul de acumulare Vidraru (14 km lung.). În cursul inf., în aval de Mihăilești, s-au efectuat lucrări de amenajare complexă. Afl. pr.: Vîlsan, Rîul Doamnei, Dîmbovița, Sabar (pe stg.), Neajlov (pe dr.). Denumit în antichitate Ordessos. 2. Cetate atestată documentar în 1330, situată pe rîul Argeș, pe locul actualului oraș Curtea de Argeș. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinul superior al rîului cu același nume; 6.801 km² (2,86 la sută din supr. țării); 681.735 loc. (1991), din care 43,3 la sută în mediul urban; densitate: 92,5 loc./km². Reșed.: municipiul Pitești. Orașe: Cîmpulung, Colibași, Costești, Curtea de Argeș, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ților Făgăraș, masivele Frunți, Ghițu, Iezer-Păpușa și prelungirile M-ților Leaota și Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeșului (Subcarpații Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte (Mățău, Ciocanu, Chicera ș.a.) – ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ș.a. și partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndești și Cotmeana cu alt. de 400-600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia Înaltă a Piteștiului și Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-continentală cu temp. medii anuale ce prezintă diferențieri altitudinale (-2 °C pe crestele M-ților Făgăraș, 6 °C în zona deluroasă și de podiș și 10 °C în cîmpie). Precipitații medii anuale variabile în funcție de alt. (600 mm în cîmpie, 700-800 mm în reg. deluroasă și de podiș și peste 1.400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV și NE. Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A, care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rîul Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ș.a.), iar pe cursul superior al Argeșului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potențialului hidroenergetic. Resurse naturale: țiței (Moșoaia, Leordeni, Vedea, Miroși, Merișani, Bogați etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoiești, Jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goești), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeștii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaș, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stănești, Corbșori, Oești), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ș.a.), păduri. Economia. Pr. produse ins. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termocentralele Pitești, Schitu Golești și salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeș; Cumpănița, Arefu-Căpățîneni, Oești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului, Curtea de Argeș ș.a.), autoturisme de oraș – „Dacia” Colibași) și de teren – „ARO” (Cîmpulung), motoare electrice și produse petrochimice (Pitești), mat. de constr. (Pitești, Cîmpulung, Costești, Valea Mare-Pravăț), stofe și conf. (Pitești, Curtea de Argeș), încălț. (Pitești), mobilă, parchete, cherestea (Pitești, Stîlpeni, Curtea de Argeș, Cîmpulung, Rucăr), tananți (Pitești), articole de porțelan și electrotehnice (Curtea de Argeș), produse alim. diverse (Pitești, Curtea de Argeș, Băiculești, Topoloveni, Ștefănești, Costești). Agricultura are o structură variată. În 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54.583 ha), urmate de cele de grîu și secară (41.765 ha), plante de nutreț (35.746 ha), plante uleioase, orz și orzoaică, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri și pruni); viticultură (podgoriile Ștefănești și Leordeni sprecializate în producția de struguri pentru vinuri albe). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mii capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mii capete porcine, 2.921 mii capete păsări; apicultură. Căi de comunicație (1990): 225 km căi ferate și 2.660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. În cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au șoseaua transfăgărășană și autostrada Pitești-București. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 482 școli generale, 33 licee, un institut de învățămînt superior (Pitești), un teatru de stat (Pitești), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George Topîrceanu la Nămești, compozitorului George Ștefănescu la Căpățîneni și dramaturgului Tudor Mușatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semețe ale M-ților Făgăraș, peștera și cheile Dîmbovicioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră și faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colți, garofița Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigii istorice (cetatea Poienari) și monumentele arhitectonice (bisericile din Pitești, Cîmpulung și Curtea de Argeș, culele de la Retevoiești și Țițești, conacul din Golești, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervațiile paleontologice (Suslănești) și geologice (Albești), prin originalitatea și varietatea elementelor folclorice și etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. țării cu un ridicat potențial turistic. Indicativ auto: AG.

ROMAN², -Ă (< lat. romanus) adj., s. m. și f. 1. Adj. Propriu Romei antice, care se referă la Roma, care aparține Romei. V. latin. ◊ Cifre romane = semne speciale (litere sau combinații de litere), care reprezintă numerele. V. și cifră. Biserica r. = Biserica catolică; catolicism. 2. Arta r. = denumire dată artei dezvoltate în Roma antică și apoi în Imp. Roman, a cărei evoluție se situează între sec. 4 î. Hr. și sec. 4 d. Hr. Prin a.r. antică se înțelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci și realizările artistice din provincii. Istoria a.r. se divide în două mari perioade: republicană și imperială. În prima parte a perioadei republicane, până către sec. 3 î. Hr. (așa-numita perioadă primitivă), a.r. antică a fost puternic influențată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul și cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcțiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrei și prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul ș.a. Începând din sec. 3 î. Hr. pătrund în arta romană influențele elenistice, care, altoite pe fondul tradițional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu un minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase și cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate și măreție fără precedent în arta antică. Preluând din arhitectura elenistică sistemul ordinelor grecești, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creând în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit așa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. În perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sunt: a) folosirea blocajului și placajului în construcții (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă de pietre și cărămizi legate prin mortare, fațadele fiind placate cu piatră fățuită sau marmură divers colorată în cazul construcțiilor pretențioase); b) îndrăzneața întrebuințare a arcului și cupolei (Panteonul din Roma are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea și măreția programelor arhitectonice. Construcțiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, constând în esență din două axe stradale perpendiculare (carda și decumanum), la intersecția cărora se află piața principală, forul. Arhitecții romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creând în același timp programe noi. Pornindu-se de la prototipuri grecești, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un loc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporții grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxențiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcțiile dobândeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească și artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) și Gard (Franța), ca și podul de pe Via Aurelia (Roma), fiind exemple de notorietate universală. Palatele și vilele de lux ale patriciatului roman uimesc și azi prin amploare și rafinamentul amenajărilor. Curțile interioare și încăperile palatelor erau decorate cu statui și picturi murale, foarte multe inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Palatinum – Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Dioclețian din Split – Croația, casa Poetului și casa Faunului din Pompei). În sculptură, romanii au fost puternic influențați de statuara greacă. Deosebit de interesante ca document istoric sunt reliefurile care decorează monumentele trimfale evocând războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian și Columna lui Aureliu – Roma, Monumentul de la Adamclisi – Dobrogea). De reală valoare artistică sunt reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează Altarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 î. Hr.) la Roma. Sculptura romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarcabile prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atât în decorarea edificiilor publice și a locuințelor, cât și în ornamentarea sarcofagelor și a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereții unor vile din Pompei și Roma. Dezvoltând tradițiile picturii elenistice, alexandrine în primul rând, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină și prin libertatea tratării (decorațiile din Casino Rospigliossi – Roma, din casa Poetului – Pompei etc.). În provincii, în funcție de tradițiile artistice locale, au avut loc și unele sinteze care nu se regăsesc în alte părți. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fost realizate monumente de dimensiuni colosale (tempulul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) și unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine și romanice. Un loc important în a.r. l-au ocupat orfevrăria, numismatica și gliptica. Pe terit. României, a.r. este reprezentată prin câteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în 105, palatul Augustaliilor și amfiteatrul de la Sarmizegetusa, termele de la Histria, podul de la Drobeta Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanța (sec. 2-3) etc. În muzeele arheologice din București, Constanța, Cluj-Napoca, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepționala înflorire a artelor și meșteșugurilor pe teritoriul Daciei romane. A.r. a sintetizat și a răspândit principiile artistice ale lumii antice, influențând arta bizantină, musulmană, romanică și a Renașterii. 3. S. m. (În Imp. Roman) Nume dat celor care se bucurau de drepturi depline de cetățenie. ♦ Locuitor al Romei.

biserică, biserici, s.f. – Clădire destinată cultului creștin. ♦ „Se știe că [în Maramureș] se găsesc unele dintre cele mai interesante construcții religioase din lume; nu numai din țara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile de lemn maramureșene și-au câștigat de mult faima bine-meritată atât în rândul specialiștilor, cât și în cel al publicului larg din mai multe țări ale lumii. Ele reprezintă, fără îndoială, una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru” (Paul Petrescu, 1969). În aceste lăcașuri din Maramureș s-au păstrat hrisoave și însemne printre cele mai vechi ale limbii românești; aici s-au adunat înțelepții satelor pentru a hotărî în clipe de restriște; aici s-au legat căsătoriile, s-au botezat pruncii și tot aici au fost îngropați moșii și strămoșii noștri (v. Dăncuș, 1986). Cele mai vechi și valoroase monumente sunt situate în Maramureșul istoric, unele datând din secolul al XIV-lea, dar majoritatea au fost reconstruite în secolele XVII și XVIII. ♦ (top.) Biserica lui Siridon (Sâridon), stâncă de andezit de forma unei turle, situată la confluența pârâului Arșița cu Jidoaia, la marginea rezervației fosiliere Chiuzbaia, sub Vf. Igniș (Monumente, 1976: 54). – Lat. basilica (DER, DEX).

epigrafic, ~ă [At: LM / S și: (înv) ~aph~ / Pl: ~ci, ~ce / E: fr épigraphique, ger epigraphisch] 1 a Care se ocupă cu epigrafia. 2 a Care caracterizează epigrafia. 3 a Privitor la epigrafie. 4 a De epigrafie. 5 sf (Rar) Epigrafie. 6 a (D. monumente, obiecte vechi cu valoare istorică) Care cuprinde un epigraf (3).

Banda neagră – Expresia vine de la o ceată de mercenari aventurieri, organizați militărește, care, după moartea șefului lor, au adoptat un drapel negru. Aceasta s-a întâmplat în Franța, prin veacul al XVI-lea. Mai tîrziu, în timpul Revoluției Franceze, oamenii de artă au dat numele de „Banda neagră” unei asociații de speculanți capitaliști, care cumpărau castele istorice și alte imobile rămase fără stăpîn și le dărîmau, ca să vîndă terenurile și materialele, fără nici o considerație pentru valoarea istorică sau artistică a acestor monumente. Denumirea și-a extins accepțiunea și a început să fie folosită pentru orice asociație de oameni necinstiți și speculanți. De aici și legătura cu „bursa neagră”. IST.

ANTICHITATE s.f. 1. Epocă îndepărtată a istoriei în care s-au dezvoltat vechile civilizații, în special cele greco-romane. ♦ Vechime. 2. Obiect, monument vechi rămas dintr-o epocă istorică îndepărtată. [Var. anticvitate s.f. / cf. fr. antiquité, it. antichità, lat. antiquitas].

CLUJ, jud. în NV României, în NV Transilvaniei, în bazinul Someșului Mic; 6.650 km² (2,80% din supr. țării); 742.438 loc. (1991), din care 66,1% în mediul urban; densitate: 109,4 loc./km². Reșed.: municipiul Cluj-Napoca. Orașe: Dej și Turda (municipii), Cîmpia Turzii, Gherla, Huedin. Comune: 74. Relief accidentat, constituit dintr-o zonă muntoasă în V și SV, care ocupă c. 1/3 din supr. jud. (masivele Vlădeasa, Gilău și Muntele Mare), și o alta, mai mare, de dealuri și podișuri în rest (Dealurile Clujului și Dejului, Feleac, Măhăceni, Gîrboului ș.a., o parte din Pod. Someșan și din Cîmpia Transilvaniei). Depr. intramontane și intradeluroase sînt restrînse, dar sînt reg. de mare densitate (depr. Huedin, Iara, Apahida, Bonțida, Gilău, Dej, Turda, Cîmpia Turzii). Clima este temperat-continentală, cu unele influențe vestice, nord-vestice și sud-vestice. Temp. medie anuală variază între 8-9°C în Pod. Transilvaniei și 2-6°C în zona montană. Verile sînt răcoroase, iar iernile friguroase. Precipitațiile atmosferice însumează c. 600 mm anual în Pod. Someșan și 1.400 mm în munți. Vînturi dominante dinspre V și NV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin Someșu Mic (integral pe terit. jud. C. format prin unirea Someșului Cald și Someșul Rece), cu afl. Căpuș, Nadăș, Borșa, Luna, Fizeș, care străbate jud. pe direcția SV-NE. Alte cîteva cursuri de apă drenează parțial terit. jud. C.: Someș, cursul sup. al Crișului Repede, Arieș. Resurse naturale: min. de fier (Căpușu Mic, Băișoara, Iara, Vlaha, Săvădisla), gaze naturale (Puini, Geaca), cărbune brun (Ticu), turbă (Călățele), cuarț (Muntele Mare), sare (Ocna Dejului, Cojocna), gips (Cheia, Leghia), feldspat (Valea Ierii), calcare dolonitice (Săndulești, Tureni, Iara, Buru), granit (Muntele Mare), andezite și dacite (Poieni, Morlaca, Bologa, Iara, Săcuieu), nisipuri cuarțoase (Gîrbău, Aghireșu ș.a.), păduri și izv. cu ape minerale sulfatate, bicarbonatate, clorurate (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni, Turda). Economia se caracterizează printr-o industrie diversificată, în care domină constr. de mașini și prelucr. metalelor, 26% (utilaj greu, pentru telecomunicații, pentru ind. textilă și alim., material rulant feroviar și rutier, cazane ș.a. la Cluj-Napoca) și metalurgia feroasă 9,9% (oțel, laminate, sîrmă zincată, conductori electrici, cabluri de tracțiune ș.a., Cîmpia Turzii, Cluj-Napoca). Alte ramuri ind. mai produc: energie electrică și termică (hidrocentralele Mărișel, 220 MW și Tarnița, 45 MW, termocentralele de la Dej, Gherla, Cîmpia Turzii), materiale abrazive și bujii (Cluj-Napoca), mase plastice, medicamente, cosmetice, sodă caustică, antidăunători, oxigen (Cluj-Napoca, Turda, Cîmpia Turzii), mobilă, placaje, furnire, cherestea (Cluj-Napoca, Gherla, Dej, Valea Ierii, Călățele ș.a.), ciment, var, produse refractare, cărămizi prefabricate din beton, sticlă (Turda, Cluj-Napoca, Dej, Aghireșu, Cîmpia Turzii), sticlă de menaj și ceramică fină (Turda, Aghireșu, Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla), celuloză și hîrtie (Dej), conf. și tricotaje (Cluj-Napoca, Cîmpia Turzii, Gherla, Dej, Huedin), încălț. (Cluj-Napoca), produse alim. Agricultura dispunea, în 1989, de 54.423 ha cultivate cu porumb, 52.297 ha cu grîu și secară, 29.872 ha cu plante de nutreț, apoi cartofi, sfeclă de zahăr, plante textile, tutun, legume ș.a. Pomicultura (în special pruni și meri) este dezvoltată în Pod. Someșan, în arealul localit. Dej, Bobîlna, Turda, Cluj-Napoca ș.a. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 209,6 mii capete bovine (mai răspîndite rasele Pinzgau și Bălțata Românească), 500,4 mii capete ovine, 346,8 mii capete porcine (mai ales Bazna și Marele alb) și 16,5 mii capete cabaline; avicultură; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară totalizează 259 km, din care 129 km electrificate, iar cea a drumurilor publice 2.447 km (din care 498 km modernizate), jud. C. fiind traversat de cîteva magistrale feroviare și rutiere. Transporturile aeriene se realizează prin intermediul aeroportului „Someșeni” din Cluj-Napoca. Unitățile de învățămînt, cultură și artă cuprind trei universități, două academii, un institut politehnic și trei colegii (în total 26 de facultăți), institute științifice de cercetări, filiale ale Academiei Române, patru teatre dramatice (Cluj-Napoca, Turda), două opere (română și maghiară), filarmonica „Gheorghe Dima”, 432 școli generale, 39 licee, 715 biblioteci, 152 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Obiective naturale (Cheile Turzii, cu fenomene carstice – și rarități floristice, declarate monumente ale naturii), vestigii și locuri istorice (ruinele castrului roman de la Cășeiu și ale cetății Dăbîca, monumentul comemorativ de la Bobîlna etc.), monumente (Biserica Sfîntul Mihail, în stil gotic, sec. 14, casa „Matei Corvin”, biserica reformată, sec. 15, Palatul Bánffy, sec. 18 etc. din Cluj-Napoca, Biserica de lemn din Așchileu ș.a.), stațiuni balneoclimaterice (Băița, Cojocna, Ocna Dejului, Someșeni), case memoriale („Octavian Goga” la Ciucea, „Gheorghe Barițiu” la Jucu ș.a.). Indicativ auto: Cj.

IAȘI 1. Municipiu în NE României, situat în lunca și pe terasele râului Bahlui, reșed. jud. cu același nume; 349.544 loc. (1998). Nod de comunicații. Aeroport. Important centru industrial, cu numeroase întreprinderi, care produc: energie electrică și termică, țevi sudate, laminate de diferite profile, utilaj greu, mașini și utilaje agricole, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr., aparate radio, mase plastice, fibre sintetice, fire de bumbac, tricotaje, țesături de bumbac, in și cânepă, mătase artificială, conf., mobilă, medicamente, preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, ulei, alcool etc. Centrul unei importante zone pomiviticole. Ape minerale sulfuroase, iodurate, clorurate, bromurate sodice, bicarbonatate (în cartierul Nicolina), indicate în tratarea afecțiunilor reumatice, ginecologice, dermatologice etc. Centru cultural-artistic, științific și de învățământ cu vechi tradiții. Aici a luat naștere, în 1640, Academia Vasiliană, școală superioară de limbă greacă și slavonă, întemeiată de Vasile Lupu la mănăstirea Trei Ierarhi, iar în sec. 19 s-au înființat mai multe instituții culturale: Societatea de Medici și Naturaliști (1834), Academia Mihăileană (1835), Conservatorul Filarmonic-Dramatic (1836), Universitatea (1860). În aceeași perioadă au început să apară la I. reviste și ziare de mare însemnătate: „Albina românească” (1829), „Dacia literară” (1840), „Propășirea” (1844), „România literară” (1855), „Convorbiri literare” (1867), „Contemporanul” (1881), „Viața românească” (1906) ș.a. În I. azi există numeroase instituții de învățământ superior (politehnic, agronomic, medico-farmaceutic, de informatică, conservator), o filială a Academiei Române, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (întemeiat în 1840), Teatrul de Operă și Balet (1956), o orchestră simfonică (Filarmonica „Moldova”), Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a municipiului Iași, Muzeul de Științe Naturale, Muzeul Teatrului, biblioteci, edituri, stații de radio-emisie publice (postul „Moldova” emite din 2 nov. 1941) și particulare, șase posturi locale de televiziune, Grădina publică „Copou” (1834) etc. Valoroase monumente de arhitectură, obiective arheologice și istorice: Curtea Domnească (1434), pe locul căreia s-a ridicat în anii 1906-1921 Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii, construit în stil neogotic după planurile arhitectului I.D. Berindei; biserica Sf. Nicolae-Domnesc, ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1491-1492 (cu adăugiri din sec. 16); biserica Înălțarea Domnului a Mănăstirii Galata, ctitorie din 1579 a lui Petru Șchiopul, terminată în 1584; complexul Mănăstirii Golia, cu biserica Înălțarea Domnului, rezidită în 1650-1653 de Vasile Lupu; biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, construită între 1635 și 1639 și refăcută după planurile lui Lecomte de Noüy (cu paramentul sculptat în întregime). Aici se află mormintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza; biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1668-1672); biserica Frumoasa, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1818-1819), în stil neoclasic; Catedrala Mitropoliei, cu hramul Întâmpinarea Domnului, construită în etape (1833-1839 și 1881-1886), cu picturi interioare de Gh. Tattarescu (1887). Aici se află moaștele Sfintei Parascheva, aduse de Vasile Lupu, în 1641, de la Constantinopol și depuse inițial în biserica Trei Ierarhi. Arhitectura civilă este reprezentată prin: Casa Dosoftei (1677), palatul D. Sturdza (sec. 19), palatul Cantacuzino-Pașcanu (sec. 17, cu modificări din sec. 19), casa Alecu Balș (sec. 19) etc. Numeroase case memoriale: bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău, casele în care au locuit Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Emil Racoviță ș.a. Săpăturile arheologice au identificat pe terit. I. o suprapunere de culturi materiale din neolitic (cultura Cucuteni) și perioada dacică (sec. 3). Prima mențiune documentară a orașului datează din perioada 1387-1392, dar existența sa este anterioară întemeierii Moldovei. Punct de vamă, reședință a Curții Domnești, important centru meșteșugăresc și comercial (sec. 16-17). Capitală a Moldovei începând din a doua jumătate a sec. 16 până în 1862. La 29 dec. 1791/9 ian. 1792, la I. a fost semnat un tratat de pace ce punea capăt Războiului ruso-turc, izbucnit în 1787, și care prevedea revenirea Principatelor Române sub suzeranitatea Porții Otomane, iar Rusia primea Oceakovul și terit. dintre Bug și Nistru, devenind astfel, pentru prima oară, vecină cu Moldova, granița aflându-se pe Nistru. La I. s-a desfășurat mișcarea revoluționară din mart. 1848, iar în perioada luptei pentru unirea Principatelor (1859), orașul a fost un puternic centru al mișcării unioniste. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, în I. s-a aflat sediul guvernului român. – Iași-Chișinău, operațiune strategică (aug. 1944), desfășurată la aripa de sud a frontului sovieto-german, în partea de est a României, pe un front de 634 km, și executată de fronturile 1 și 2 ucrainene, comandate de generalii R.I. Malinovski și F.I. Tolbuhin, soldată cu ruperea frontului și înaintarea trupelor sovietice până în apropierea aliniamentului fortificat Focșani-Nămoloasa. 2. Județ în NE României, în partea central-estică a Moldovei, în zona bazinelor mijlocii ale râurilor Prut și Siret, la granița cu Rep. Moldova; 5.476 km² (2,30% din supr. țării); 826.307 loc. (1998), din care 51% în mediul urban; densitatea: 150,9 loc./km². Reșed.: municipiul Iași. Orașe: Hârlău, Pașcani (municipiu), Târgu Frumos. Relief deluros cu aspect de podiș înalt (Pod. Moldovei), fragmentat, cu înălțimi ce depășesc 500 m, străbătut de văi largi. Climă temperat-continentală cu ierni aspre și veri călduroase; precipitații medii (550-650 mm/an); vânturi predominante dinspre N și NE. Rețeaua hidrografică majoră aparține sectoarelor Prutului (care colectează majoritatea afl. de pe terit. jud. I. prin intermediul Jijiei) și Siretului. Resurse naturale: roci de constr. (calcare și gresii exploatate la Pietrăria, Șcheia, Ipatele ș.a., argile la Ciurea, Vlădiceni). Izv. minerale cu ape bicarbonatate, sulfatate, magneziene la Strunga și ape sulfuroase, cloruro-sodice, iodurate, cu proprietăți radioactive și caracter artezian la Nicolina. Pr. ramuri cu ponderi mari în realizarea prod. globale ind. a jud, sunt: ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor, producătoare de mașini și unelte agricole, utilaj greu, utilaje pentru ind. lemnului, chimică și a mat. de constr. (Iași), material rulant feroviar (Iași, Pașcani), apoi ind. chimică, în cadrul căreia se produc mase plastice, fibre sintetice, antibiotice (Iași), ind. textilă, metalurgică (țevi de oțel, benzi de oțel, laminate) etc. În cadrul altor întreprinderi ind. se mai produc: aparate de radio, țesături de bumbac, in și cânepă, confecții, tricotaje, mobilă curbată, articole din piele și blană, articole de sticlă și porțelan, cărămidă și țiglă, produse alim etc. În 1996, din totalul supr. agricole (275.881 ha), 248.664 ha reveneau terenurilor arabile, 105.465 ha pășunilor și fânețelor naturale, 12.678 ha viilor și pepinierelor viticole și 9.074 ha livezilor și pepinierelor pomicole. În același an, pe terenurile arabile se cultivau: porumb (117.107 ha), grâu și secară (25.345 ha), plante de nutreț (38.969 ha), plante oleaginoase (11.703 ha), sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, soia, cartofi ș.a. Legumicultură în luncile râurilor. Pomicultură (bazinele Aroneanu, Cotnari, Strunga, Bivolari, Iași); viticultură (Cotnari, Iași, Bucium). Creșterea animalelor (1997): 126.000 capete bovine, 235.000 capete porcine, 421.000 capete ovine; avicultură (2.842.000 capete); apicultură (21.000 familii albine). C. f. (1996): 289 km (132 km electrificate); drumuri: 3.337 km (415 km modernizate). În 1996, în jud. I. existau 511 școli generale, 36 licee, 23 școli profesionale, 481 grădinițe pentru copii, o universitate și cinci instituții de învățământ superior cu un total de 49 de facultăți și 38.774 studenți (1996/1997), trei teatre (dramatic, de operă și balet, de păpuși), o filarmonică („Moldova”), șase case de cultură, 606 biblioteci, cu 8,4 mil. volume, 13 cinematografe, numeroase muzee, formații artistice de amatori, grupuri folclorice etc. La I. apar revistele „Convorbiri literare” și „Cronica” și mai multe ziare. Numeroase obiective turistice de prim rang în municipiul Iași și în Hârlău; rezervația paleontologică de pe Dealul Repedea, palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa, stațiunea balneoclimaterică Strunga etc. Indicativ auto: IS.

MONUMENT ~e n. 1) Construcție arhitectonică care se impune prin valoare sau prin proporțiile sale. 2) fig. Operă artistică, istorică sau științifică de importanță universală. /<fr. monument, lat. monumentum

OLINDA, oraș în NE Braziliei (Pernambuco), situat pe țărmul Oc. Atlantic, la 16 km N de Recife; 349,4 mii loc. (1996). Ind. alim. (zahăr, țigarete). Stațiune balneară. Biserici: a carmelitelor (1610), São João (1660), Nostra Senhora das Neves (1715-1755), São Bento (1746-1763). Centrul istoric al orașului, datorită valorii deosebite a monumentelor de aici, a fost declarat, în 1982, ca aparținând patrimoniului cultural mondial. Fundat de portughezi (1537) și ocupat temporar de olandezi (1630-1654).

Tocilescu (Grigorie) m. istoric și epigrafist: Dacia înainte de Romani, Monumentul dela Adam-Klissi (1845-1909).

IZVOR, izvoare, s. n. 1. Fir de apă subterană care iese sau țîșnește la suprafața pămîntului. Umbrind vrun nor, n-a mai scăzut arsura, Și cerul astfel a ucis natura. Nici ape-n puțuri, nici izvoare-n munți, Și nime n-avea lipsă-acum de punți. COȘBUC, P. I 280. Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate. Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate. EMINESCU, O. I 96. Mai de vale-o blîndă ciută La izvoare se adapă. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Fig. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective, îl îmbăta un duduit de tractoare... niște izvoare de grîu roșcat curgeau din pîntecele batozelor. CAMILAR, TEM. 127. Ochii ei, două izvoare săcate, încetase de a mai varsa lacrîmi. EMINESCU, N. 28. ◊ Izvor mineral v. mineral. Izvor termal v. termal. 2. (Mai ales la pl.) Locul în care iese la suprafața pămîntului apa din pînzele de apă subterană, formînd un lac sau o apă curgătoare; obîrșie. Izvoarele Jiului. 3. Punct sau corp de la care se propagă în spațiu lumină, căldură etc. Izvor de lumină. 4. Fig. Origine, lucru din care provine, din care decurge ceva; sursă. V. cauză (1). Izvor de inspirație. ▭ În durerile și furtunile negurosului nostru trecut, doina și cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viață și energie. SADOVEANU, E. 17. Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri. EMINESCU, O. I 150. 5. Fig. Document, monument pe care se întemeiază un fapt istoric sau care servește pentru sprijinirea unei afirmații științifice; sursă, sorginte. [Istoria] se întocmește pe baza izvoarelor, adică a dovezilor nescrise și scrise. IST. R.P.R. 7. Lipsa izvoarelor nu ne iartă a cunoaște cu de-amănuntul tactica oștirilor romînești. BĂLCESCU, O. I 24.

OSUAR, osuare, s. n. Monument într-un cimitir sau pe un loc istoric, ori încăpere într-o biserică, mănăstire sau altă clădire în care sînt păstrate osemintele celor morți. Gorganele sînt... adevărate osuare, unde zac generațiuni antice. ODOBESCU, S. II 267.

QUITO [kíto], capitala statului Ecuador, situată în m-ții Anzi, la poalele vulcanului Pichincha, la 2.800-2.850 m alt., la S de ecuatorul Pământului, pe șoseaua panamericană; 1,5 mil. loc. (1997). Nod de comunicații. Aeroportul Sucré. Pr. centru politic, economic, comercial, cultural-științific și turistic. Ind. de prelucr. a metalelor, cimentului, cauciucului, de prelucr. a lemnului, chimico-farmaceutică, a pielăriei și încălțămintei, hârtiei, textilă și alim. Producție de aur și argint. Produse de artizanat. Două universități (1586 și 1946); Institutul Politehnic (1869); Academia Națională (1875). Observator astronomic (1864). Muzee de Antropologie (1925), de Artă și Istorie colonială (1930), de Arheologie și Etnologie (1950). Mănăstirea San Francisco (1534); biserica iezuiților (sec. 17), cu fațada barocă; Palatul Guvernului; Monumentul Ecuatorului Pământului. Oraș precolumbian (așezarea indienilor quitu), înglobat. în Imp. Incaș (1470), apoi cucerit de spanioli (1533). La 6 dec. 1534, Sebastián de Belalcázar, locotenentul conchistadorului Francisco Pizzaro, i-a atribuit numele San Francisco del Guito, declarându-l cabildo (municipiu guvernamental). Scenă a revoltei pentru independență (1809) și a bătăliei victorioase din 24 mai 1822 (sub comanda generalului Antonio José de Sucré), când a obținut independența. Capitala rep. Ecuador din mai 1830. A suferit de pe urma mai multor cutremure (1660, 1666, 1797, 1868, 1987). În 1990, centrul istoric al orașului Q. a fost inclus pe lista monumentelor UNESCO și declarat patrimoniu al umanității.

LUGLI, Giuseppe (1890-1967), arheolog italian. Prof. univ. la Roma. Lucrări de topografie romană („Monumente antice din Roma și Suburbii”, „Trei semnificații: topografică, istorică și funerară ale Columnei lui Traian”). M. coresp. al Acad. Române (1926).

LA PAZ (LA PAZ DE AYACUCHO) [la pas], capitala ad-tivă a Boliviei (sediul guvernului), situată într-o depresiune de la poalele de V ael Cordillerei Real (Anzii Centrali), la 3.640-4.100 m alt. (capitala aflată la cea mai înaltă altitudine din lume), pe râul La Paz, la SE de L. Titicaca, dominată de M-ții Illimani (la S) și Huayna Potosí (la N); 785 mii loc. (1993). Nod de comunicații pe șoseaua panamericană. Aeroportul El Alto. Pr. centru politic, economic, comercial, financiar, cultural și turistic al țării. Ind. chimică (mase plastice, produse farmaceutice), mat. de constr. (ciment, sticlă), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea), a pielăriei și încălțămintei, textilă (conf., țesături), hârtiei și alim. (zahăr, tutun ș.a.). Universitate (1830). Muzeu de arheologie (1846); muzeu de artă. Teatru. Monumente: biserica și mănăstirea San Francisco (1778), Plaza Murillo (nucleul istoric) unde sunt grupate: Catedrala (1843-1940), Palatul Legislativ, Palatul Prezidențial, casa în care a locuit Simón Bolivár ș.a. Întemeiat de Alonso de Mendoza, în 1548, sub numele de Nuestra Señora de La Paz, pe locul unei vechi așezări incașe, orașul a devenit reședința prezidențială și sediul guvernamental (din 1898).

IONESCU, Grigore (1904-1992, n. Florești, jud. Prahova), arhitect român. Acad. (1992), prof. univ. la București. Contribuții la organizarea învățământului de istoria arhitecturii românești. Preocupat de funcționalitatea arhitecturii, a proiectat într-un stil sobru sanatoriile de la Turia (Covasna) și Bârnova (Iași), Spitalul Militar Central din București ș.a. Lucrări privind istoria arhitecturii din România („Istoria arhitecturii românești”, „București, ghid istoric și artistic”, „Curtea de Argeș, istoria orașului prin monumentele sale”, „Arhitectura în România”).

memorabilități sfp [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 165 / E: memorabil +-(i)tate] (Îvr) Clădiri, monumente, opere de artă etc. care, având o importanță istorică sau valoare artistică, merită să fie văzute, admirate.

MEMORABILITĂȚI s. f. pl. (Învechit, rar) Clădiri, monumente, opere de artă etc. care (avînd o importanță istorică sau valoare artistică) merită să fie văzute, admirate. Mi se oferise. . . a mă însoți și a-mi arăta toate memorabilitățile în Neapole și împrejurimi. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 165. Timpul acesta îl folosii ca să văd memorabilitățile orașului. SBIERA, F. S. 110. - Memorabil + suf. -(i) tate.

MONUMÉNT s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură ridicată în amintirea unui eveniment important sau a unei personalități; p. e x t. edificiu (de mari proporții) cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentație; construcție cu o deosebită valoare istorică. Din agonisirile sale ce au cîștigat din bunul patriii, să facă vreun monument. MUMULEANU, C. 26/3. Monument (zidire spre pomenirea unei însămnate întîmplări). AR (1829), 22¹/3. Să văd astăzi pretutindenea nemuritoare monumenturi (zidiri de pomenire). ib. 23²/35, cf. 203²/2. Trista țermonie a mutării acestor trupuri. . . ín monumentul ce este nația îndatorată a le înălța spre slăvită aducere aminte. CR (1829), 148²/4. Piste o zi și o noapte am ajuns în Berlin, a căruia descripție voi trimete-o cînd voi cunoaște destul monumenturile. KOGĂLNICEANU, S. 73. Îndată ce cîștiga o izbîndă asupra neprietenilor, el nu lipsea a ridica și un monument. NEGRUZZI, S. I, 196. Cînd era să iasă din acea clădire, Vede scris cu aur p-un vechi monumînt. MUREȘANU, P. 140/12. Puțin mai înainte un monument s-arată. ALEXANDRESCU, M. 89, cf. 12. Pe drum, începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenței, ALECSANDRI, O. P. 9. Mari și glorioase monumenturi. id. ib. 287. Pentru a îmbogăți muzeele apusului, distrugeau monumentele antice ale Greciei. OȚETEA, T. V. 118. O mulțime imensă, cu mari buchete de flori, s-a îndreptat spre monumentul eroilor. SCÎNTEIA, nr. 2 707. Multe monumente păstrează amintirea eroismului cu care fiii Coreei și-au apărat patria de-a lungul veacurilor. COMTEMP. nr. 384, 6/1. Sub crengi, Lîngă pîrîul lent, Se-nalță-un simplu monument. V. ROM. ianuarie 1954, 48. ◊ Monument al naturii = nume dat plantelor, animalelor, rocilor etc. care prezintă o mare importanță (prin raritatea, frumusețea etc. lor), fiind ocrotite de lege; p. e x t. teritoriu pe care se află asemenea plante, animale, roci etc. Comisia. . . a hotărît să declare noua descoperire ca monument al naturii. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 862. ◊ F i g. În. . . dulcea mea patrie. . . am lăsat atîtea monumenturi de lucruri bune. GORJAN, H. IV, 51/24. Istoria lumei și un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. RUSSO, S. 70. ♦ (Ironic) Monument de prostie = om foarte prost. 2. F i g. Document istoric de o deosebită valoare; scriere remarcabilă (care constituie mîndria culturii unui popor). Monument în limba românească cu slove latinești. MAIOR, D. 257. Mare parte . . . din monumînturi și scripturi . . . le am a mînă. id., în BV III, 80. Limba au prins rădăcini în legi, în instituții, în istorie, în monumentele scrise. RUSSO, S. 64. Modul cel mai comod de a proceda este a reproduce monumentul cu chirilică. BUL. COM. IST. I, 26. Monumentele scrise în limba latină. ROSETTI, L. R. I, 56. Cele mai vechi monumente de limbă. SCL 1950, 233, cf. 1954, 31. Metaforele nu sînt identificate în primele monumente ale literaturii. VIANU, M. 34. – Pl.: monumente și (învechit) monumenturi. - Și: (învechit și regional) monamént (COMAN, GL.), (învechit) monumînt, (regional) monomént (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) s. n. – Din fr. monument, lat. monumentum.

MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile; p. ext. construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare. ♦ Fig. Orice operă, document istoric sau creație culturală de însemnătate națională sau internațională. 2. (În sintagma) Monument al naturii = plantă, animal, formațiune naturală, teritoriu etc. de mare însemnătate științifică sau estetică, considerate bunuri naționale, ocrotite prin lege și conservate pentru posteritate. – Din fr. monument, lat. monumentum.

COLUMNĂ ~e f. ist. Monument în formă de coloană izolată, ridicată în cinstea unui eveniment istoric important. ~a lui Traian. /<lat. columna

CIPARIU, Timotei (1805-1887, n. sat Pănade, jud. Alba), filolof și lingvist român. Acad. (1866). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Directorul gimnaziului din Blaj (1854-1875). Unul dintre președinții ASTREI. Reprezentant al curentului latinist. A editat prima culegere de texte vechi românești („Crestomație sau analecte literare”) și a pus bazele gramatice istorice a limbii române („Elemente de limbă română după dialecte și monumente vechi”). A reușit să impună în cadrul Academiei Române ortografia etimologică. A publicat o gramatică a limbii române. Versuri, note de călătorie, o antologie de texte din sec. 16-18.

MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile; p. ext. construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare. ♦ Fig. Orice operă, document istoric sau creație culturală de însemnătate națională sau internațională. 2. (În sintagma) Monument al naturii = plantă, animal, formațiune naturală, teritoriu etc. de mare însemnătate științifică sau estetică, considerate bunuri ale întregului popor, ocrotite prin lege și conservate pentru posteritate. – Din fr. monument, lat. monumentum.

NOGARA, Bartolomeu (1868-1954), arheolog și istoric de artă italian. Studii referitoare la cercetări muzeale, la istoria etruscilor („Monumente, muzee și galerii pontificale”, „Despre etrusci și civilizația lor”). A publicat catalogul Codici Vaticani Latini. A sprijinit activitatea Școlii Române de la Roma. M. de onoare al Acad. Române (1943).

arheologie sf [At: (a. 1828) URICARIUL III, 35/5 / V: (înv) arhi- / S: (înv; dfnz) arche- (P: arche-) / P: ~he-o- / E: fr archéologie] Știință istorică care studiază trecutul omenirii pe baza descoperirii și interpretării vestigiilor, așezărilor, monumentelor etc.

monument sn [At: MUMULEAN, C. 26/3 / V: (îrg) ~nam~, (înv) ~mânt, (reg) ~nom~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr monument, lat monumentum] 1 Operă de sculptură sau de arhitectură ridicată în amintirea unui eveniment sau a unei personalități. 2 (Pex) Edificiu de mari proporții, cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentație. 3 Construcție cu o deosebită valoare istorică. 4 (Îs) ~ al naturii Plante, animale, roci care prezintă o mare importanță prin raritatea, frumusețea etc. lor și sunt ocrotite de lege. 5 (Îas) Teritoriu pe care se află monumente (4) ale naturii. 6 (Irn; îs) ~ de prostie Om foarte prost. 7 (Fig) Document istoric de o deosebită valoare. 8 (Fig) Orice operă, document istoric sau creație culturală de mare însemnătate, care constituie mândria culturii unui popor.

bolovan (bolovani), s. m. – 1. (Înv.) Idol, statuie. – 2. Piatră, pietroi. – Var. balvan, bîlvan, bulvan, s. m. (Olt., și Banat, buștean, trunchi; placă de bază, talpă). Sl. bolŭvanŭ „statuie, columnă” (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Fremdw. 76; Lexicon, 11; DAR; Rosetti, GS, V, 161). Miklosich crede că acest cuvînt nu este propriu sl., ci de origine tăt., pe cînd Berneker 41 îl derivă din per. pahlawān „erou” (› rom. pehlivan) și îl explică prin monumentele ridicate în memoria morților iluștri. Explicația nu pare probabilă. Pe lîngă dificultățile istorice, o contrazice ideea că un termen sl. de cultură a putut ajunge în rom. să însemne ceva material și general, ca și circumstanța că sensul primar al cuvîntului sl. trebuie să fi fost probabil acela de „piatră”, înainte de a ajunge să însemne „statuie”; cf. cele spuse la bolf, și rut. bouvan „masă informă”, slov., cr. balvan „stupid”, mag. bálvány „volum”, cuvinte imposibil de considerat der. de la un etimon comun „statuie” sau „idol”. Var., din sb. slov. balvan „bîrnă” (Hasdeu 3095). Der. bolovăni, bolohăni, vb. (a pietrui; a umfla; a holba, a căsca ochii), care a ajuns să se confunde cu der. de la bolocan; bolohăneală, s. f. (umflare, mai ales a sînilor); bolohănitură, s. f. (întărire); bolovăniș, s. n. (teren pietros, cu bolovani); bolovănos, adj. (cu mulți bolovani).

MILLET [milé], Gabriel (1867-1953), istoric francez. Prof. univ. la Collège de France. Contribuții la istoria artei bizantine („Monumente bizantine de la Mistra”, „Monumente de la Athos”). M. de onoare al Acad. Române (1921).

COLUMNĂ, columne, s. f. (Învechit) Monument în formă de coloană, ridicat (în antichitate) spre a comemora un eveniment istoric. Vei admira în mijlocul acelei piețe... măreața columnă de marmură [din forul lui Traian]. ODOBESCU, S. III 68.

COLUMNĂ, columne, s. f. Monument în formă de coloană, ridicat (în antichitate) spre a comemora un eveniment istoric. – Lat. lit. columna.

COLUMNĂ s. f. monument de forma unei coloane împodobite cu basoreliefuri, în amintirea unui personaj sau eveniment istoric. (

CONSTANȚA 1. Municipiu în SE României, port la Marea Neagră, reșed. jud. omonim; 358.457 loc. (1991). Cel mai mare port maritim al României cu un trafic anual de c. 50 mil. t mărfuri. Aeroport internațional („Mihail Kogălniceanu”) situat la 27 km NV de oraș. Termocentrală (Palas). Ind. constr. de mașini (constr. și reparații de nave maritime; produse metalice diverse), mat. de constr. (prefabricate din beton), celulozei și hîrtiei, prelucr. lemnului (mobilă), textilă, conf., poligrafică, alim. (ulei, bere, produse lactate și de panificație, conserve de legume etc.). Stațiune balneoclimaterică estivală, indicată, deopotrivă, pentru odihnă, cît și pentru tratament. Centru cultural și artistic: Universitatea „Ovidius”, Institutul de marină civilă, Institutul de marină militară „Mircea cel Bătrîn” și un colegiu economic, tehnic și de administrație; un teatru dramatic și unul de revistă, muzeu de artă, istorie și arheologie al Dobrogei, al marinei române; acvariu, delfinariu și planetariu; edificiul roman cu un mozaic (sec. 4) extins pe c. 2.000 m², din care s-au recuperat 700 m², reprezentînd un imens covor cu motive geometrice și elemente vegetale în culorile roșu, bej, cărămiziu, verde și alb, păstrat nealterat; ruinele zidului de incintă al cetății Tomis (sec. 3-7), două bazilici, farul genovez (înalt de 8 m) construit în anul 1300, statuia poetului latin Publius Ovidius Nato etc. Orașul este situat pe terit. fostei colonii grecești Tomis. Avînd o existență neîntreruptă, în sec. 13, genovezii au construit aici o așezare întărită și un port, care figura și în izvoarele cartografice medievale; cucerit în 1393 de sultanul otoman Baiazid I. Chiar dacă așezarea nu a mai avut, în cursul ev. med., o importanță deosebită, prin portul de la C. se exportau produsele românești destinate Constantinopolului. După o perioadă de declin, C. a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. 19 și mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), cînd a devenit poarta maritimă a României. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea de SE a României, între Dunăre (la V) și Marea Neagră (la E), la granița cu Bulgaria; 7.055 km² (2,97% din supr. țării); 751.941 loc. (1991), din care 69,53% în mediul urban; densitate: 91,2 loc./km². Reșed.: municipiul Constanța. Orașe: Basarabi, Cernavodă, Eforie Hîrșova, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Negru Vodă, Ovidiu, Techirghiol. Comune: 52. Relief predominant de podiș tabular (Pod. Dobrogei centrale și de Sud), sub 200 m alt., cu interfluvii largi, brăzdate de văi bine individualizate. Relief calcaros în Pod. Dobrogei de Sud, evidențiat prin martori de eroziune, pe aliniamentul Hîrșova-Crucea-Gura Dobrogei, chei, doline, peșteri. Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni reci. Temp. medie anuală oscilează în jurul valorii de 11°C. Precipitații reduse cantitativ (sub 400 mm anual) și repartizate neuniform. Vînturi dominante din N și NE. Rețeaua hidrografică are cursuri scurte, care seacă în anotimpul cald, cu excepția rîurilor Casimcea și Topolog. Numeroase limane fluviatile (Bugeac, Gîrlița, Oltina, Dunăreni), fluvio-maritime (Istria, Nuntași, Tașaul, Siutghiol) și maritime (Mangalia, Tatlageacu Mare, Techirghiol). Resurse naturale. Min. de fier (Palazu Mare), fosforite (Peștera, Ivrinezu Mare), diatomite și argile bentonice (Adamclisi, Rasova, Urluia ș.a.), cretă (Basarabi, Medgidia, Nazarcea), calcar (Topalu, Medgidia, Cheia, Hîrșova, Saligny, Mircea Vodă, Corbu ș.a.), dolomite (Ovidiu), caolin (Basarabi, Cuza Vodă), șisturi verzi (Casimcea, Pantelimon, Mihai Viteazu ș.a.), porfire (Istria), nisipuri cuarțoase (Remua Opreanu), ape minerale sulfuroase, mezotermale (Mangalia, Topalu). Economia. În ind. se realizează energie electrică (termocentralele Ovidiu, Palas-Constanța, Năvodari), nave maritime de mare capacitate, inclusiv tancuri petroliere pînă la 150.000 t. d. w. și mineraliere pînă la 65.000 t. d. w. (Constanța, Mangalia), utilaje tehnologice pentru ind. chimică și siderurgică, pentru recoltatul stufului, mașini și utilaje agricole, remorci autobasculante (Medgidia), șuruburi (Saligny), rafinarea țițeiului, superfosfați și acid sulfuric (Năvodari și Midia), celuloză și hîrtie (Constanța), ciment (Medgidia, Cernavodă), prefabricate din beton (Constanța, Cernavodă), mobilă (Constanța), conf. și tricotaje (Mangalia), produse alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume, produse zaharoase, uleiuri vegetale, produse făinoase, vinificație, bere etc.). Agricultura dispunea, în 1989, de un fond agricol mare (563.899 ha), din care 483.760 ha terenuri arabile pe care se cultivau porumb (122.659 ha), grîu și secară (128.221 ha), plante de nutreț (45.420 ha), plante uleioase și floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni, legume etc. Viticultura are condiții optime de dezvoltare (podgoriile Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Ostrov, Oltina, Cochirleni ș.a.). Livezile formează bazine pomicole în arealul localit. Medgidia, Basarabi (piersici), Nazarcea (caiși), Cuza Vodă, Lipnița, Ostrov (pruni, meri, peri, cireși și vișini). În 1990, sectorul zootehnic, profilat în principal pe prod. de lapte, lînă și carne, cuprindea 709,6 mii capete ovine (predominant rasa merinos de Palas, locul 1 pe țară), 413,7 mii capete porcine, 166,7 mii capete bovine, 25,6 mii capete caprine ș.a.; avicultură; apicultură; piscicultură. Agricultura jud. C. dispunea, în 1989, de cel mai mare sistem de irigații Carașu-Canalul Dunăre-Marea Neagră, plus sistemul din zona lacului Sinoe. Căi de comunicație (1990): lungimea rețelei feroviare este de 392 km, din care 71 km electrificate, iar cea a drumurilor publice de 2.272 km, din care 507 km modernizate. Transportul fluvial este servit de porturile Hîrșova, Cernavodă, Medgidia, Basarabi, cel maritim de porturile Constanța și Mangalia, iar cel aerian de aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 258 școli generale, 32 licee, o universitate, cu patru facultăți, un institut de marină civilă cu două facultăți și de marină militară „Mircea cel Bătrîn”, un colegiu, patru teatre (dramă și comedie, liric, de revistă, de păpuși), 420 biblioteci, muzee, 115 cinematografe ș.a. Turism. Prin particularitățile cadrului natural (litoralul Mării Negre, zona complexului lagunar Razim-Sinoe, cea a canalului Dunăre-Marea Neagră în arealul căreia se află podgoria Murfatlar) și prin varietatea obiectivelor istorice (vestigiile cetăților Histria, Tomis și Callatis, edificiul roman cu mozaic de la Constanța, monumentul triumfal „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi etc.), jud. C. se înscrie printre primele zone turistice ale țării. Litoralul Mării Negre deține o pondere de c. 60% din afluxul turistic internațional al țării, aici aflîndu-se 15 stațiuni balneoclimaterice (Năvodari, Mangalia, Constanța, Agigea, Eforie Nord și Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Cap Aurora, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia). Indicativ auto: CT.

DOCUMENT s.n. Act, dovadă scrisă prin care se atestă un fapt, se conferă, se recunoaște un drept, o obligație etc. ♦ Scrisoare, lucru (text, înscris, inscripție, fotografie, monument etc.) care poate servi la cunoașterea mai temeinică a unui eveniment, a unui fapt istoric sau actual. [< lat. documentum, cf. fr. document, it. documento].

BRANDENBURG 1. Land în E Germaniei, traversat de rîul Spree și cuprinzînd și landul Berlin; 27,6 mii km²; 2,6 mil. loc. (1989). Centru ad-tiv: Postdam. Ind. constr. de mașini, textilă, alim. Culturi de secară, orz, cartofi. Creșterea porcinelor. 2. Oraș, în E Germaniei, la V de Berlin, port pe Havel; 95 mii loc. (1988). Nod de comunicații. Filaturi și țesătorii, constr. navale, oțelării, produse chimice, fabrică de jucării. Monumente: catedrală (sec. 10-12), biserica Sankt Gotthard (sec. 15), turnuri din zidul de incintă (sec. 15). 3. Veche prov. istorică în Germania. Marcă înființată de Carol cel Mare, stăpînită de dinastia ascaniană (pînă în 1319) și apoi de Hohenzollerni (din 1415). B. a fost nucleul în jurul căruia a luat ființă Prusia.

* COLUMNĂ (pl. -ne) sf. 💒 1 = COLOANĂ ¶ 2 Monument în formă de coloană ridicat în onoarea unei persoane sau a unui important eveniment istoric: columna lui Traian (🖼 1395) [lat.].

ARHEOLOGIE s. f. Știință care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi, pe baza obiectelor de tot felul (monumente, monede, ceramică etc.) pe care le descoperă prin săpături. Arheologia este o parte a științelor istorice. Arheologia trebuie să fie pusă în slujba lămuririi problemelor de istorie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 6/6. – Pronunțat: -he-o-.

ARHEOLOGIE s.f. Știință care se ocupă cu studiul trecutului istoric al societății omenești, al stadiului la care a ajuns societatea omenească în diverse epoci, pe baza monumentelor, a obiectelor de artă etc., aparținînd diferitelor culturi materiale din antichitate, din evul mediu etc., descoperite prin săpături. [Pron. -he-o-, gen. -iei. / < fr. archéologie, cf. gr. archaios – vechi, logos – studiu].

COLUMNĂ s.f. Monument de forma unei coloane împodobite cu basoreliefuri, ridicat de obicei în amintirea unui personaj sau a unui eveniment istoric. [< lat. columna].

MONUMENT s.n. 1. Lucrare de arhitectură sau de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc.; (p. ext.) construcție mare cu felurite elemente arhitectonice sau ornamentale. 2. (Fig.) Document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau care are o semnificație deosebită pentru știința respectivă. ◊ Monument al naturii = plantă, animal, obiect sau fenomen din natură care are o importanță deosebită sau o semnificație specială. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. monument, lat. monumentum].

CANTACUZINO, familie de boieri români de origine greacă. Mai importanți: 1. Andronic C. (c. 1553-c. 1600). L-a sprijinit pe Mihai Viteazul să obțină domnia. 2. Constantin C. (?-1663), postelnic, influent boier la mijlocul sec. 17. Ucis la mănăstirea Snagov din ordinul lui Grigore Ghica. 3. Mihail C. (c. 1645-1716), mare spătar în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu. Ctitor a numeroase monumente (Mănăstirea Sinaia, bisericile „Adormirea” din Rîmnicu Sărat, „Fundenii Doamnei” și „Colței” din București). 4. Constantin C. (c. 1650-1716), stolnic, diplomat, istoric și geograf. Reprezentant de seamă al umanismului în Țările Române. Adept al unei politici antiotomane de echilibru între Marile Puteri. A întocmit o hartă a Țării Românești (prima operă cartografică românescă), tipărită în grecește la Padova (1700). Autor al unei „Istorii a Țării Românești dintru început”, rămasă neterminată, în care susține, cu solidă argumentație, originea romană, unitatea și continuitatea poporului român pe terit. Daciei. Ucis de turci o dată cu fiul său C. (6). 2. Șerban C., domn al Țării Românești (1678-1688). Partizan al politicii antiotomane. Cu toate că a participat la asediul Vienei (1683), a acordat un însemnat sprijin asediaților. A inițiat tipărirea „Bibliei de la București” (1688). 6. Ștefan C., domn al Țării Românești (1714-1715). După domnia lui începe în Țara Românească epoca fanariotă. 7. Mihai C. (1723-c. 1793), boier dregător și istoric. Autorul „Istoriei Țării Românești”, care relatează evenimentele petrecute în perioada anilor 1215-1776. 8. Gheorghe Grigore (1837-1913, n. București), om politic, mare latifundiar. Șeful Partidului Conservator (1899-1907), ministru și prim-min. (1899-1900, 1904-1907). Datorită uriașei sale averi, a fost poreclit Nababul. 9. Ioan C. (1863-1934, n. București), medic și bacteriolog român. Acad. (1925), prof. univ. la București. Fondatator al școlii române moderne de microbiologie și medicină experimentală. Contribuții la studiul tifosului exantematic, al tuberculozei, holerei, scarlatinei. A creat noțiunea de imunitate prin contact („Problema imunității la nevertebrate”). A întemeiat „Revista științelor medicale” și „Archives roumaines de pathologie expérimentale”. În războiul din 1913 a condus campania de combatere a epidemiei de holeră („Marea experiență română”). 10. George M.C. (1899-1960, n. Viena), arhitect român. Prof. univ. la București. A construit hotelurile „Belona” din Eforie Nord și „Internațional” din Mamaia etc. Scrieri de estetică a arhitecturii („Arcade, firide, lespezi”, „Palladio”). Eseuri („Izvoare și popasuri”), note de călătorie („Pătrar de veghe”). 11. Constantin (Bâzu) C. (1905-1959, n. București), pilot și automobilist român. În perioada 1935-1937 a efectuat numeroase raiduri aeriene europene și intercontinentale de performanță. Campion național de acrobație aeriană (1939). Pilot de vînătoare în cel de-al doilea război mondial.

MONUMENT s. n. 1. lucrare de arhitectură, de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc. 2. (fig.) document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau are o semnificație deosebită pentru știința respectivă. ♦ ~ al naturii = plantă, animal, obiect, teritoriu etc. care prezintă o importanță științifică deosebită. (< fr. monument, lat. monumentum)

KOJIKI [kodʒiki] („Cronica faptelor vechi”), cea mai veche carte japoneză, datând din c. 712, compilată de Ōno Yasumaro, la ordinul împărătesei Gemmei, care prezintă (în trei părți) evenimente cosmogonice, istorice și fantastice privind nașterea zeilor, crearea arhipelagului nipon, originea pur divină a dinastiei imperiale, precum și succesiunea împăraților. Important monument de limbă veche japoneză.

ANTIC¹, -Ă, antici, -e, adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat, care a apărut în epocile istorice cele mai vechi. În vale se află, pe sub pămînt, ruinile unui castel antic. ODOBESCU, S. III 628. Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila... zimbrul. ALEXANDRESCU, P. 165. ♦ Aparținînd popoarelor din antichitate sau caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau civilizației lor. Odă în metru antic [titlu]. EMINESCU. 2. În genul creațiilor din antichitate. ◊ (Prin exagerare) Am trecut prin... Nicolsburg, cu multe binale vechi, cu o curte antică, dar lăcuită. KOGĂLNICEANU, S. 10. ♦ Fig. Clasic. Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumuseță. EMINESCU, N. 52. – Accentuat și: antic.

Igor Rar la noi și întîlnit numai în epoca modernă, Igor este un împrumut, pe cale cultă, din onomastica rusă. Specific rusesc, vechi și cu o frumoasă tradiție, Igor este de origine germanică și corespunde vechiului nume scandinav Ingvarr. Alături de Ingram, Ingfrid, Ingburg, Ingraban etc., Ingwarr se încadrează în grupa numelor teoforice care amintesc de vechiul cult al zeului germanic Ingwio. În istoria slavilor de răsărit numele Igor a fost purtat de un mare cneaz al Kievului (începutul sec. 10), cunoscut prin cele două campanii împotriva Bizanțului și de cneazul Novgorodului Igor Sveatoslavici (1178 – 1202), eroul cunoscutului poem eroico-istoric Cîntec despre oastea lui Igor (creat la sfîrșitul sec. 12 de un autor necunoscut, acest Cîntec este cel mai important monument al literaturii ruse vechi). ☐ Compozitorul Igor Fiodorovici Stravinski. ☐ Din domeniul creației muzicale trebuie amintită cunoscuta operă a lui Borodin, Cneazul Igor al cărei erou este același Igor Sveatoslavici.

HENRY [ãri], Paul (1896-1967), istoric și filolog francez. Prof. univ. la Cernăuți, Clermond Ferrand și Rennes. Director al Institutului de Înalte Studii Franceze din București (1925-1932), ministru al Educației (1960-1962). Studii privind monumentele din N Moldovei („Biserica din Moldova de Nord de la origini până la sfârșitul sec. XVI. Arhitectură și pictură”, „Domnia și construcțiile lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)”); a scris o „Istorie a românilor”. M. coresp. al Acad. Române (1938).

SAMARKAND, oraș în SE Uzbekistanului, situat în fertila vale a râului Zeravșan, la poalele V ale m-ților Tianshan, la 719 m alt., la 290 km SV de Tașkent; 362,3 mii loc. (1999). Nod feroviar. Centru comercial și piață pentru orez, bumbac, mătase, fructe proaspete și uscate, struguri, vin, piei de Astrahan, covoare de Buhara ș.a. Constr. de motoare și subansamble pentru autovehicule. Ind. chimică (superfosfați), pielăriei și încălțămintei, ceramicii, de prelucr. a bumbacului, mătăsii și a tutunului și alim. (conserve de fructe, vin ș.a.). Producție de aparate cinematografice. Universitate (1927). Monumente: moscheile Bῑbῑ-Hanām (1399-1404) și Gūr-e-Amῑr (1405), în care se află mormântul lui Timur; mausoleele Aq-Saray (1480) și Ișratana (1564); medresele Ulūg-Beg (1420), Șir-Dor (1619-1639) și Tilākari (1646). Centrul istoric al orașului, o adevărată răscruce a civilizațiilor, a fost inclus (2001) în Patrimoniul cultural universal. Menționat documentar din sec. 4 î. Hr. cu numele Maracanda, cap. prov. Sogdiana, a fost cucerit de Alexandru cel Mare în 329 î. Hr. În milen. 1 d. Hr. a fost cucerit succesiv de turcii din Asia Centrală (sec. 6), de arabi (în 712), guvernat de Sāmānizii din Iran în anii 874-999, după care a devenit vasal al califilor Abbasizi de Bagdad. Ocupat de turcii selgiucizi în 1130 și numit Seljuk, apoi, la scurt timp, de mongolii nomazi kara khitai și și în 1220 de mongolii conduși de Genghis-Han, care l-au distrus în mare parte. În 1370 a intrat în Imperiul Mongol al lui Timur, devenindu-i capitală. Cucerit de uzbeci în 1500 și ocupat de ruși în 1868. În milen. 1 d. Hr. a fost un important punct de escală pe Drumul mătăsii (între China și Europa), iar în Ev. med. un activ centru economic, politic și cultural (aici a funcționat un Observator astronomic în 1424-1428). Între 1924 și 1930 a fost capitala R.S.S. Uzbekă.

BIZANTÍN, -Ă (< fr., lat.) adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin, privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În evoluția sa cunoaște trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6-9, a doua sec. 10-12 și a treia sec. 13-15. S-a format pe baza artei creștine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentației. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă și militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532-537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. În cadrul picturii se remarcă trei tendințe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică și narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris și de icoane și pictura monumentală (mozaicul și fresca). Din sculptură nu au mai rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeș și în piatră. În artele decorative o dezvoltare aparte au țesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A. b. a influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și chiar din Occident (pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit. Țărilor Române prezența a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale românești, prin intermediul cetăților bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeția). Monumentul cel mai caracteristic pentru influența a.b. în Țările Române este biserica domnească din Curtea de Argeș (sec. 14). În sec. 15-18, formele artistice de tradiție bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi românești, atît în arhitectură, cît și în pictură și de asemenea în în artele decorative. Muzică b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naștere în Bizanț, în primele secole după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene și grecești. Inițial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate, dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeții cîntăreți care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă și fixată printr-un sistem propriu de notație cu neume. Caracteristică E și SE Europei, în Țările Române, m.b. a fost adoptată și dezvoltată. V. România; Muzica. 2. S. m. și f. Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.

OAXACA [auháka] 1. Stat în partea de S a Mexicului, cu ieșire la Oc. Pacific; 95 mii km²; 3,4 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Oaxaca. Expl. de antimoniu, aur, argint, sare și forestiere. Culturi de cereale, bumbac, tutun, orez, trestie de zahăr ș.a. Plantații de arbori de cafea și cacao. Creșterea animalelor. 2. (Numele complet: O. de Juárez [huáres]), oraș în S Mexicului, situat la poalele lanțului muntos Sierra Madre del Sur, la 1.550-1.650 m alt., pe cursul superior al lui Rio Atoyac; 472,6 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al statului omonim. Nod rutier. Ind. textilă, a pielăriei, de prelucr. a lemnului și alim. Centru artizanal (olărit, produse din piele, lână și bumbac) și turism. Piață agricolă. Universitate (1827). Muzeu de arheologie. Monumente: catedrală (1535-1553, restaurată în 1730), bisericile Santo Domingo (1575), în stil baroc, renovată în sec. 17, San Felipe (sec. 17), San Juan de Dios (sec. 17), a Iezuiților (sec. 17), palatul Guvernului (sec. 19), în stil neoclasic. Centrul istoric al orașului împreună cu situl arheologic Monte Albán au fost declarate (1987) în patrimoniul cultural mondial. În apropiere se află ruinele orașului precolumbian Monte Albán. Fundat de azteci în 1486 cu numele Huaxayacac și cucerit de spanioli în 1521, care i-au atribuit denumirea de Segura de la Frontera; și-a dobândit independența în 1812, iar din 1872 poartă numele actual (în cinstea președintelui Benito Juárez Garcia).

SORIRIOU, Georgios (1880-1965), arheolog și istoric grec. Prof. univ. la Atena. Director (din 1923) al Muzeului Bizantin din Atena, pe care l-a organizat. Săpături la bazilica Sf. Dumitru din Salonic, la Efes și la Teba. Lucrări: „Monumente bizantine din Cipru”, „Arheologia creștină și bizantină”. M. coresp. al Acad. Române (1930).

KONDAKOV, Nikodim Pavlovici (1844-1925), arheolog și istoric de artă rus. A emigrat (1920). Prof. univ. la Novorossisk, Petrograd, Sofia și Praga. A studiat cu predilecție arta bizantină și arta rusă veche. A elaborat metoda iconografică de studiere a artei medievale și a particularităților ei tipologice („Monumentele de artă creștină de la Muntele Athos”, „Emailurile bizantine”, „Iconografia Fecioarei”).

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

PĂTRAȘ, Stan Ion (1908-1977, n. Săpânța, jud. Maramureș), meșter român. Cunoscut pentru celebrul „Cimitir vesel” de la Săpânța, unde a executat peste 180 de monumente funerare cioplite și pictate cu scene vesele, completate cu versuri pline de umor, inspirate din viața defunctului, devenind un fin spirit de observație. A mai creat piese de mobilier pictate în stil naiv și o galerie de portrete istorice.

PORTO [pórtu] (OPORTO), oraș în NV Portugaliei pe fl. Douro, la 3,2 km de vărsarea sa în Oc. Atlantic și 274 km NE de Lisabona; al doilea oraș al țării ca mărime; 263,1 mii loc. (2001). Prin portul Leixões esportă vinuri, plută și măsline. Aeroport. Constr. de automobile. Ind. cauciucului (anvelope), chimică, electrotehnică, textilă, alim. (vinuri renumite, conserve, morărit), a pielăriei și încălțămintei, de prelucr. a petrolului și a lemnului. Universitate (1911). Cwentru turistic. Monumente: catedrală (sec. 12-13), palatul episcopal (baroc), palatul Bursei (1842), podurile (din oțel) pestev fl. Douro; „Dom Luis” (180 m), construit în 1881-1885 de Alexandre-Gustave Eiffel, „Maria Pia” (1876-1877), „Arrábida” (270 m), Turnul Clérigos (1735-1748) de 75 m înălțime, basilica São Francisco (1410), în stil gotic. Întregul centru istoric la orașului face parte (din 1996) din patrimoniul cultural universal. Muzee de sculptură și etnografic. Stăpânit succesiv de romani (sub numele de Portus Cale), suevi (sec. 5), vizigoți (540-716) și arabi (716-997), a fost eliberat în timpul Reconquistei. Din 1095 centrul comitatului Portugalia. Unul dintre cele mai importante porturi ale țării (din sec. 12). La P., în 1809, trupele britanice au repurtat o victorie asupra celei franceze în timpul Războiului Peninsular.

LECCE, oraș în SE Italiei (Puglia), la V de str. Otranto; 100 mii loc. (1996). Constr. de mașini. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă) și tutunului, textilă, încălțămintei și alim. (ulei vegetal, vin ș.a.). Ceramică. Universitate. Numeroase construcții medievale realizate în stil arhitectonic propriu, din piatră de Lecce. Monumente: ruinele amfiteatrului roman (sec. 2); biserica San Nicolò e Cataldo (1180, în stil romanic cu elemente maure, reconstruită în stil baroc); bazilica Santa Croce (1548-1646);; Domul, construit în anii 1659-1670 pe locul unei catedrale romanice din sec. 12; Palatul episcopal (1420-1426, reconstruit în 1632); Palatul Seminarului (1694-1709) – Istoric. Cunoscut în Antichitate (sec. 5 î. Hr.), când a făcut parte din Confederația mesapică, a devenit municipiu roman sub numele Lupiae. Disputat de bizantini, longobarzi și arabi, a fost cucerit de normanzi (1040), inclus în Regatul Neapolelui în 1463.

CARAȘ-SEVERIN, jud. în SV României, pe stg. Dunării, în zona de contact a Carpaților Meridionali cu M-ții Banatului, la granița cu Iugoslavia; 8.503 km² (3,58% din supr. țării – al treilea ca mărime după jud. Timiș și Suceava); 399.788 loc. (1991), din care 58,3% în mediul urban; densitate: 46,1 loc./km². Reșed.: municipiul Reșița. Orașe: Anina, Băile Herculane, Bocșa, Caransebeș, Moldova Nouă, Oravița, Oțelu Roșu. Comune: 69. Relief predominant muntos (65,4% din supr. jud.) reprezentat prin masive aparținînd atît Carpaților Meridionali (Țarcu, Godeanu, Cerna, Mehedinți) cît și Carpaților Occidentali (Poiana Ruscă, Dognecea, Semenic, Anina, Almăj, Locva). Relief carstic (pod. și depr. carstice, izbucuri, cheile Nerei, Crașului ș.a. peșterile Popovăț, Comarnic, Buhui ș.a.). Culoare depresionare, tectono-erozive, Bistra și Timiș-Cerna, cu relief colinar și de terase, sînt considerate zone ce separă Carpații Meridionali de cei Occidentali. Dealurile ocupă supr. restrînse (10,8%) în N și V jud. (Dealurile Pogănișului sau Buziașului, Tirolului și Oraviței), iar cîmpiile se desfășoară numai în partea de V a jud. (C. Timișului). O categorie aparte o reprezintă depr. (Caransebeș, Almăș, Caraș-Ezeriș ș.a.) și Defileul Dunării. Clima este temperat-continentală, moderată, cu influențe submediteraneene, reflectate în valorile termice pozitive din timpul iernii. Temp. medie anuală variază între 11,5°C în depr., 9°C în reg. munților mijlocii și 0°C pe cele mai mari înălțimi din M-ții Țarcu și Godeanu. Precipitațiile atmosferice variază cu alt. (650 mm anual în cîmpie, 750 mm în zona dealurilor și peste 1.200 mm pe culmile munților). Terit. jud. C.-S. se află sub influența mai multor vînturi predominante: austrul dinspre S-V, coșava (vînt violent) dinspre V, hațeganul dinspre NE și Vîntul Mare (de tip foehn) dinspre S. Rețeaua hidrografică, cu aspect radial, este tributară direct Dunării, care străbate jud. la S, pe 60 km. Pr. cursuri de apă sînt: Timiș cu Bîrzava, Bistra și Pogăniș, Caraș, Nera, Cerna. Resurse naturale: zăcăminte de huilă (Anina, Doman, Secu, Ponor, Cozla, Baia Nouă, Rusca Montană), cărbune brun, lignit, șisturi bituminoase (Anina, Oravița), min. de fier (Ocna de Fier, Dognecea, Băuțar), mangan (Delinești), cupru (Moldova Nouă, Oravița, Rusca Montană) plumb (Ruschița), zinc (Dognecea), bor, azbest (Bozovici, Teregova), talc și mică (Marga, Voislova, Bucova ș.a.), feldspat, marmură (Ruschița, Bocșa, Rusca Montană), andezite și tufuri andezitice, bentonite, calcare (Doman), nisip metalurgic (Doclin), gresii, argile ș.a. O bogăție aparte o reprezintă pădurile și apele minerale termale (55°C), sulfuroase, sodice, calcice, magneziene de la Băile Herculane. Economia. În 1989, pe terit, jud. funcționau 39 de întreprinderi aparținînd ind. extractive (Anina, Doman, Secu, Moldova Nouă, Ocna de Fier ș.a.), metalurgiei feroase (Reșița, Oțelu Roșu), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul cărora se fabrică motoare pentru locomotive Diesel, hidraulice și electrice, generatoare pentru termocentrale, poduri rulante, macarale-turn și portuare pivotante, turbine, turbosuflante, reductoare, utilaje pentru morărit, pentru drumuri, pentru ind. chimică și alim. etc. (Reșița, Bocșa, Caransebeș, Topleț, Moldova Nouă, Anina). Există întreprinderi ale ind. energiei electrice (termocentralele de la Reșița, Oțelu Roșu, Anina și hicrocentrala de la Văliug), ind. cocso-chimice (Reșița), mat. de constr., prelucr. lemnului (Balta Sărată-Caransebeș, Anina, Zăvoi, Teregova, Mehadia, Oravița, Bocșa ș.a.), alim. etc. Agricultura are un caracter mixt (vegetal și zootehnic), purtînd amprenta tipului agricol colinar și montan (pășuni și fînețe naturale extinse). În 1989 supr. arabile (133.512 ha) erau cultivate cu porumb (58.286 ha), grîu și secară (30.069 ha), orz, ovăz, plante pentru nutreț, cartofi, plante pentru ulei, legume etc. Livezile (pruni, meri, peri) sînt situate în culoarul depr. Timiș-Cerna și în depr. Almăj. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 83 mii capete bovine (predominant din rasele Pinzgau și Bălțata românească), 396,7 mii capete ovine, 116,6 mii capete porcine (mai ales rasele Marele alb și Mangalița), 21 mii capete cabaline; apicultură, avicultură și sericicultură dezvoltate. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară, cu o lungime de 367 km (150 km electrificate), reprezintă puncte terminus sau segmente din trasee magistrale. În jud. se află prima c. f. construită pe terit. actual al României (1846-1854), între Baziaș și Oravița. Drumurile publice măsoară 1.889 km din care 695 modernizate. Transport fluvial pe Dunăre, prin intermediul portului Modova Nouă. Aeroport la Caransebeș. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un institut de subingineri (la Reșița), două teatre dramatice (la Reșița și Oravița cel mai vechi din țară, 1817), o orchestră simfonică, 271 școli generale, 19 licee, 313 biblioteci, 120 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Prin numeroasele locuri istorice și arheologice (castrele și așezările civile romane Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Panonias, azi Teregova, ruinele orașului roman Tibiscum, azi Jupa, drumul roman Laederata-Tibiscum păstrat intact pe c. 5 km lungime), prin peisajul natural variat cu numeroase rezervații naturale și monumente ale naturii (Cheile Carașului, în lungul cărora se află 31 de peșteri, printre care Buhui, Comarnic, Popovăț, Liliecilor ș.a., Cheile Nerei cele mai lungi din țară, 21 km, ale Minișului, Globului, Gîrliștei, în cadrul cărora se află izbucul Bigăr și peștera Plopa, defileul Dunării cu Cazanele Mari și Mici, Valea Cernei etc.), precum și prin prezența unor complexe turistice (Muntele Mic, Crivaia, Poiana Mărălui, Semenic, Trei Ape) și stațiuni balneoclimaterice (Băile Herculane) jud. C.-S. are un potențial turistic ridicat, cu un intens trafic de sejur și de tranzit. Indicativ auto: CS.

URBINO, oraș în partea central-estică a Italiei (Marche), la 32 km SV de Pesaro și de țărmul M. Adriatice, la SE de San Marino; 15,3 mii loc. (2006). Centru comercial. Ceramică (majolică, renumită încă din sec. 16). Ind. textilă și de prelucr. a lemnului (mobilă). Universitate (1506). Institut de Arte. Monumente: bisericile San Francesco și San Domenico (sec. 14-18), castel devenit palat ducal, în stil renascentist, reconstruit în 1460 după planurile arhitectului Luciano da Laurana, în care, în prezent, se află Galeria de artă a prov. Marche; catedrală (dom) reconstruită după cutremurul din 1789. Centrul istoric al orașului a fost inclus (1998) în Patrimoniul cultural universal. Turism. Fondat de umbri în sec. 3 î. Hr. cu numele Urbinum Hortense. Ocupat de etrusci, celți, gali și de către romani (în sec. 3 î. Hr.). Asemeni altor ora;e italiene, U. a cunoscut în Ev. med. dominația succesivă a ostrogoților, bizantinilor, longobarzilor și a francilor, iar ca forme de organizare statală signoria, comitatul (din 1355) și ducatul (din 1474). De-a lungul sec., U. a fost stăpânit de familia Montefeltro (din 1234) și Della Rovere (din 1508), iar între 1626 și 1860, a făcut parte din stăpânirile papale, intrând ulterior în componența Regatului Italiei. În timpul cârmuirii lui Federico da Montefeltro (1444-1482) și a fiului și succesorului său Guidobaldo (1482-1508) U. a atins apogeul dezvoltării sale artistice și literare, fiind unul dintre renumitele centre ale Renașterii italiene.

RIGA 1. Golf al M. Baltice, mărginit de Letonia și Estonia; 19 mii km². Lungime: 160 km; lățime max.: 97 km; ad. max.: 54 m. Salinitate: 3,5-6‰. Închis parțial de ins. Saaremaa la NNV. Comunică cu M. Baltică prin str. Irbeni. În el se varsă Daugava (Dvina de Vest). Îngheață din dec. până în apr. 2. Capitala Letoniei, situată pe ambele maluri ale fl. Daugava (Dvina de Vest), la 15 km de vărsarea acestuia în G. Riga; 747,1 mii loc. (2002). Port fluvio-maritim. Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Ind. constr. de mașini, chimică, a mat. de constr., de prelucr. a lemnului, textilă, a confecțiilor, celulozei și hârtiei, sticlăriei și alim. Academie de Științe (1919); Universitate (1919), Institut Politehnic, Institut de Medicină; Conservator, opt teatre. Muzeu etnografic în aer liber. Stațiune balneară. Centru turistic. Monumente: catedrală (c. 1215, restaurată în ec. 16 și 19), cu o orgă renumită instalată în 1883; Fortăreață (1201); Castel al cavalerilor teutoni (sec. 14-16); biserica Petri (1211, reconstruită în sec. 14, renovată în sec. 17); catedrala Sfinții Petru și Pavel (sec. 18), în stil neoclasic; Turnul Pulberăriei (sec. 16, azi muzeu). Centru istoric al orașului a fost inclus (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Așezare anterioară sec. 13, a devenit în 1201 domeniul lui Albert I de Buxhoevden, episcopul Livoniei, iar în 1253 centru episcopal și apoi arhiepiscopal. În 1282 a aderat la Liga hanseatică, afirmându-se ca important centru comercial. În perioada 1237-1561 a fost dominat de Cavalerii teutoni; declarat oraș liber în 1561. Stăpânit de poloni (din 1561), apoi de suedezi (din 1621), care i-au garantat autoguvernarea; ocupat de Rusia, în 1710, în timpul Războiului Nordului. Populația orașului a fost convertită la luteranism în sec. 16. Capitala Letoniei independente (1918-1940), apoi a R.S.S. Letone (1940-1990) din cadrul U.R.S.S. și a Letoniei independente (din 1991). Tratatul de la R. încheiat în 1921 între Polonia și Rusia Sovietică, pune capăt Războiului ruso-polon (1919-1920).

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

SALZBURG [záltsburk] 1. Oraș în NV Austriei, centrul ad-tiv al landului cu același nume, situat pe cursul inf. al râului Salzach, la poalele m-ților Alpi, dominat de înălțimile Kapuzinerberg la E și Mönchsberg la V; 142,6 mii loc. (2001). Nod feroviar. Aeroport. Ind. constr. de mașini, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Fabrică de instrumente muzicale. Faimos centru cultural, turistic și unul dintre marile centru muzicale ale Europei (aici are loc anual, din 1917, Festivalul internațional „Mozart”). Universitate (1622). Muzeul memorial „Mozart”. Monumente: Mănăstire (sec. 8); fortăreața Hohensalzburg (1077), construită de arhiepiscopul Gebhard; bisericile Sf. Petru (sec. 12), Sf. Treime (1694-1702), a Ursulinelor, construit după planurile arhitectului J.B. Fischer von Erlach în anii 1699-1705 și franciscană (sec. 13), în stil gotic; catedrală (1614-1628); palatele Hellbrunn (1613-1619) și Mirabell (1606), reconstruit după planurile arhitectului Johann Lukas von Hildebrandt în anii 1721-1727. Centru istoric al orașului a fost inclus (în 1996) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în anul 696 pe locul anticei așezări Juvavum. Arhiepiscopie (din 798), titularul acestei demnități a devenit principe al Sfântului Imperiu Romano-German în 1278, iar orașul sediul unui puternic principat. ecleziastic. A suferit grave distrugeri în timpul bombardamentelor Aliaților în al Doilea Război Mondial. 2. Lan în Austria; 7,2 mii km²; 520,2 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Salzburg. Expl. forestiere, de min. de fier și zinc. Izvoare cu ape minerale. Pomicultură. Creșterea animalelor. Turism.

MORELLI, Giovanni (1816-1891), critic și istoric de artă italian. Autor al unei metode originale de analiză a operei de artă, pe baza trăsăturilor specifice și a detaliilor semnificative („Operele maeștrilor italieni în galeriile din München, Dresda și Berlin”, „Studii de critică de artă populară asupra picturii italiene”). A inițiat o lege a apărării și conservării monumentelor, care îi poartă numele.

HYDERᾹBᾹD [háidərəbad] 1. Oraș în India, în centrul Pod. Deccan, pe râul Musi (afl. lui Krishna), centrul ad-tiv al statului Andhra Pradesh; 1,2 mil. loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Pr. centru economic, cultural și istoric al Indiei Central-sudice. Ind. constr. de mașini (utilaj energetic, electrotehnic, echipament aeronautic, mașini de transport), armament, produse chimico-farmaceutice., ind. textilă (covoare, țesături), a hârtiei, piel. și alim. (zahăr, tutun). Artizanat (în lemn, metal, țesături și ceramică). Fundat în 1590, de sultanul Kutb Șah, ca reșed. a statului Golconda. Monumente: poarta triumfală Char Minar (1591), moscheea Mecca Masjid (sec. 17), Palatul Nizam, Podul Vechi. La c. 9 km de H. se află ruinele vechiului oraș Golconda. Patru universități. Muzeu de artă și arheologie. 2. Oraș în S Pakistanului, pe Ind, la ENE de Karachi; 751,5 mii loc. (1981). Nod de comunicații. Centru comercial. Metalurgie. Constr. de mașini agricole; produse electrotehnice și chim., ind. cimentului, sticlei, textilă (bumbac, conf.) și alim. (ulei, tutun). Artizanat (broderii de aur și argint, lac). Fortul Shaik Makai (sec. 18); moschei, palate, arsenal. Centru al ind. cinematografice. Universitatea „Sind”. Fundat în 1768.

MIKLOSICH [míklositʃ], Franz (1813-1891), lingvist și filolog sloven. Prof. univ. la Viena. Unul dintre întemeietorii școlii de studiere comparativ-istorică a gramaticii și a lexicului limbilor slave. Lucrări fundamentale pentru studiul tuturor limbilor slave („Gramatica comparată a limbilor slave”, „Lexicon vechi slav-grecesc-latinesc”, „Dicționar etimologic al limbilor slave”). Studii speciale consacrate legăturilor dintre lb. română și lb. slave („Elemente slave în limba română”) și limbii române în general („Cercetări românești: Monumente de limbă istro- și macedoneană”, „Contribuții la fonetica dialectelor românești”). M. de onoare al Acad. Române (1880).

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

SEGOVIA 1. Oraș în centrul Spaniei (Castilla-León), situat pe un platou de la poalele Sierrei de Guadarrama, la 1.000 m alt., pe râul Eresma, la 64 km NV de Madrid; 55,6 mii loc. (2001). Nod feroviar. Ind. chimică (îngrășăminte, cauciuc sintetic), textilă, a mat. de constr. (ciment), ceramicii, sticlăriei și alim. (alcool). Piață agricolă pentru cereale și animale. Academie militară. Muzeu de artă. Centru turistic. Monumente: apeductul roman (sec. 2 d. Hr.); palatul fortificat (Alcázar), ridicat de Alfonso VI în sec. 11-12; catedrala gotică (1525-1577), de mari dimensiuni (100 m lungime și 48 m lățime), cu turn de 107 m înălțime; bisericile romanice San Martin, San Millán, San Andrés, La Trinidad, San Justo (toate din sec. 12), bisericile San Esteban și Vera Cruz din sec. 13, mănăstirile El Parral (1477) și Santa Cruz (sec. 15-16). Centrul istoric și apeductul au fost incluse (din 1985) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 7 î. Hr., ocupat de romani în anul 80 î. Hr. și de mauri în sec. 8; recucerit de la mauri de Alfonso VI al Castiliei în anul 1079, La S., a fost încoronată, în 1474, Isabela I de Castilia. În perioada 1586-1730, la S. s-a aflat monetăria Spaniei. 2. V. Rio Coco.

GÓTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparține goților, referitor la goți. ◊ Scriere g. (sau litere gotice) = scriere (sau litere) cu caractere colțuroase, folosite în Evul Mediu în Europa Occidentală. 2. Artă g. = artă apărută în Franța, în prima jumătate a sec. 12, și răspândită în vestul (Anglia, Flandra, Spania) și în centrul Europei (țările germanice, Cehia, Polonia), având ramificații până în România (monumente în Transilvania în sec. 14-15; elemente decorative în Moldova în sec. 15-17). Principalul monument gotic, catedrala, concentrează aproape toate ramurile artei: sculptura, pictura, vitraliul artele decorative (orfevrărie, mobilier, textile). Elementele caracteristice construcției sunt: bolți pe cruce de ogive, a căror greutate se repartizează pe stâlpi fasciculați, arcuri batante și contraforturi care neutralizează împingerile laterale ale bolților, fleșe foarte ascuțite și bogat decorate, rozeta. Tendința spre înălțarea monumentului, alternanța planurilor și golurilor fac ca edificiul să aibă aspectul unei osaturi fine de piatră, împodobită cu vitralii (catedralele din Franța: Paris, Reims, Rouen, Amiens, Chartres; din Spania: Burgos; din Anglia: Worcester, Wells și din Germania: Köln, Bamberg). Monumente civile (castelele, palate, primării, hale) din Franța, Belgia sau Italia prezintă aceleași caractere. Eliberarea sculpturii monumentale de sub dominația strictă a arhitecturii, umanizarea figurilor care câștigă în firesc și în individualitatea portretistică, dezvoltarea miniaturii pe teme laice, apariția picturii pe panou mobil și cuceririle tehnice importante datorate unor artiști ce desăvârșesc tehnica picturii în ulei (frații Van Eyck), înflorirea tapiseriei cu teme istorice și alegorice sunt realizări care fac din arta gotică un moment însemnat în dezvoltarea artelor plastice europene. 3. Stil g. = stil caracteristic artei gotice. 4. Roman g. (numit și „romanul ororilor” sau „romanul negru”) = tip de roman cultivat de de scriitorii englezi în a doua jumătate a sec. 18 și la începutul sec. 19 (H. Walpole, Clara Reeve, Ann Radcliffe, G.M. Lewis, Ch. R. Maturin) ca o reacție împotriva raționalismului iluminist. Definitorie pentru r. g. este atmosfera apăsătoare, sugerată de prezența obsesivă a ruinelor, castelelor bântuite de stafii, peisajelor stranii și înspăimântătoare, a elementelor magice, expresie a unui tip de sensibilitate preromantică, marcată de predilecția pentru straniu, misterios, supranatural, morbid. În sec. 19 și 20, printre reprezentanți: E.A. Poe, Charlotte Brontë, Daphne du Maurier.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

INDONEZIA, Republica ~ (Republik Indonesia), stat insular în SE Asiei, ocupând o parte a Arh. Malaez, ce face legătura între Asia și Australia și separă Oc. Indian (la V) de Oc. Pacific (la E); 1,9 mil. km²; 194,4 mil. loc. (1996). Limba oficială: bahasa indonezia (indoneziana). Religia: islamică 87%, creștină 10%, hindusă 2%, budistă 1%. Cap.: Jakarta. Orașe pr.: Surabaja, Medan, Bandung, Semarang, Palembang, Ujung Pandang (fost Makasar) ș.a. Este împărțit în 24 de prov., un district urban (capitala) și două districte autonome. Cu cele 13.677 insule, I. reprezintă cel mai mare arhipelag de pe glob, desfășurat de la V la E pe c. 5.500 km lungime. Cuprinde arh. Moluce, Sondele Mari și Sondele Mici și partea vestică a ins. Noua Guinee (Irian Jaya). Cele mai mari insule sunt Borneo (în care I. ocupă c. 2/3 din supr. sa, respectiv cele patru provincii: Kalimantan Barat, Kalimantan Selatan, Kalimantan Tengah și Kalimantan Timur), Sumatera, Sulawesi, Java, Sunbawa, Flores, Sumba, Seram, Halmahera, Timor ș.a. Relieful este în general muntos, cu peste 100 de vulcani activi (Krakatau, Semeru) și alt. ce trec de 3.500 m în Sumatera și Java și de 5.000 m în Noua Guinee (vf. Jaya, 5.030 m alt. max. din țară). Înguste câmpii litorale. Puternică zonă de fracturi tectonice, cu seisme frecvente. Climă ecuatorială, cu temp. ridicate (26-27°C) și precipitații bogate (2.500-4.000 mm/an) ce cad tot timpul anului. Râuri în general scurte (Indragiri, Kapuas, Hari, Musi ș.a.). Vegetație luxuriantă de pădure umedă ecuatorială, ce ocupă 64% din terit., cu arbori de lemn prețios (teck, santal), palmieri, bambuși; vegetație de mangrove și savane. Numeroase parcuri naționale și rezervații naturale ocrotesc o faună cu multe endemisme (rinoceul javanez, varanul uriaș din ins. Komodo, porcul javanez, urangutanul, șoarecele uriaș ș.a.). Însemnate resurse minerale: petrol (73,7 mil. t. 1992; rezerve 0,8 miliarde t, 1994), gaze naturale (51,8 miliarde m³, 1992, locul 6 pe glob), huilă (31 mil. t, 1994), min. de mangan, nichel (2,3 mil. t, 1994), cupru (1,1 mil. t, 1994), bauxită (1,3 mil. t, 1994), staniu (30 mii t, 1994, locul 3 pe glob), aur, argint, diamante, sulf, fosfați, sare, cuarț ș.a. Mari expl. forestiere (mahon, santal, teck, bambus), 188,1 mil. m³, 1993. Agricultura, diversificată, cuprinde c. 50% din populația activă și contribuie cu 25% la realizarea PNB. Se cultivă 10% din supr. țării, în special cereale (53,81 mil. t, 1994, locul 5 pe glob), mai ales orez (46,86 mil. t, 50% din suprafața cultivată), dar și porumb (6,95 mil. t), sorg, apoi batate, manioc, soia, susan, tutun (85 mii t), ricin, legume. Există întinse plantații de arbori de cauciuc (1,3 mil. t cauciuc natural, 1994, locul 2 pe glob), cocotieri (14,8 mil. t nuci de cocos, locul 2 pe glob), copra (1,4 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), arbori de cafea (400 mii t, 1994, locul 3 pe glob) și cacao, ceai (174 mii t, 1994, locul 5 pe glob), bananieri (2,3 mil. t banane, 1994), trestie de zahăr (31,5 mil. t, 1994), papaya, mango, Persea americana (fructul avocado), citrice, abaca, sisal, chenaf, arahide. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (11,6), porcine (8,72), ovine (6,4), caprine (12,3), bubaline (3,5), cabaline (0,7). Pescuit (3,2 mil t, 1994). Vânătoare. Ind. prelucrătoare antrenează 9% din populația activă și contribuie cu 15% la PNB. Se produc (1992): energie electrică (45,8 miliarde kWh), staniu (locul 3 pe glob), nichel, aluminiu, oțel, produse petroliere, gaze naturale lichefiate, autoturisme asamblate, motociclete și scutere, nave, aparate radio și televizoare, becuri, acumulatoare auto, fire sintetice, îngrășăminte chimice (2,7 mil. t), sodă caustică, anvelope (8,4 mil. buc.), ciment (15 mil. t), cherestea, celuloză și hârtie, sticlă, fire și țesături din bumbac, încălț., produse alim. (zahăr 2,55 mi. t, 1994, conserve de fructe, ulei de palmier, locul 3 pe glob, ulei de palmist, margarină, țigarete, lapte și produse lactate, carne, bere), chinină, piei brute. Transporturi maritime dezvoltate (peste 300 de porturi). Flota comercială maritimă: 4,1 mil. t. r. b. C. f.: 6,5 mii km. Căi rutiere: 143 mii km. Turism cu un potențial remarcabil: 3,9 mil. turiști străini (1994). Principalele obiective: ins. Java, cu vulcanii Merapi, Semeru, cu temple budiste și hinduse, între care renumitul templu budist de la Borobudur (sec. 7 d. Hr.), cel mai mare monument arhitectonic din emisfera sudică, complexul hindus de la Prambanam (sec. 10), ins. Bali, cu folclor renumit și templele Pejeng, Tanahlot, Tampaksiring, parcurile naționale din ins. Java și Borneo. Moneda: 1 rupiah = 100 sen. Export: petrol și derivate petroliere, gaze naturale lichefiate, lemn și produse din lemn, cauciuc natural, bauxită, cositor, mirodenii, pește, produse alim. (copra, cafea, ceia, zahăr, ulei de palmier, tutun ș.a.). Import: utilaje ind. și mijloace de transport, materii prime și semifabricate ind., combustibili, produse chimice și alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Pe actualul terit. al I. s-au găsit resturi osteologice din Paleoliticul Inferior (Java). În Java, Sumatera și Borneo (Kalimantan) iau ființă o serie de mici principate, influențate de civilizațiile indiană și chineză (c. 500 d. Hr.). Concomitent, se răspândesc brahmanismul și budismul. În sec. 6-7, s-a format în S ins. Sumatera prima mare formațiune statală din I., Srῑvijaya. Statului Mataram din ins. Java îi aparține o civilizație (sec. 8-10) remarcabil ilustrată de celebrele monumente religioase de la Borobudur (budist) și Prambaran (hinduist). Un nou stat, Majapahit, cu centrul în Java, și-a afirmat (sec. 13-16) hegemonia asupra spațiului indonezian și malaiezian. O dată cu dispariția acestuia, are loc o largă răspândire a islamului, care elimină în mare parte vechile culte. Datorită creșterii schimburilor comerciale (sec. 15-17), unele orașe-state (Aceh, Bantem, Demak, Makassoi etc.) se dezvoltă ca sultanate prospere. Al doilea regat Mataram, islamic de data asta, a fost acum fundat în Java. După primele apariții ale portughezilor (1511, în Malacca), I. a intrat (din 1595) sub stăpânirea, de lungă durată, a olandezilor (în 1602 a luat ființă Compania olandeză a Indiilor Orientale) care și-au fixat centrul (1619) la Batavia (azi Jakarta). În 1799, I. a devenit colonie a statului olandez. Dominația colonială, care s-a extins în sec. 19, a provocat o puternică reacție a autohtonilor, ce s-a manifestat prin apariția unor mișcări naționaliste (Budi Utomo și Sarekat Islam). În 1920 a fost creat Partidul Comunist, cel dintâi partid comunist din Asia, iar apoi Partidul Naționalist Indonezian, fundat în 1927. Ocupația japoneză (1942-1945) a încurajat, prin dispariția structurilor coloniale, curentul de emancipare antiolandez, astfel că, la 17 aug. 1945, liderii Partidului Naționalist, Ahmed Sukarno și M. Hata, au proclamat independența țării. Încercările Olandei de a-și restabili controlul au eșuat, ea fiind constrânsă (27 dec. 1949) să recunoască independența I., devenită, la 17 aug. 1950, republică unitară (în locul structurii federale). I. a ocupat Irianul de Vest (1963) și Timorul Oriental (1976) și s-a afirmat ca una dintre principalele puteri ale mișcării țărilor nealiniate (Conferința de la Bandung, 1955). O încercare a comuniștilor de a-și asigura controlul puterii (30 sept. 1965) a generat o sângeroasă ripostă a armatei, în cursul căreia au fost ucise circa 300.000 de persoane, între care și lideri ai Partidului Comunist. Cu simpatii de stânga, A. Sukarno a fost înlăturat progresiv de la conducerea I și, în final, înlocuit cu generalul Suharto, învestit cu puteri depline (1966) și ales președinte al statului (1968). Acesta a introdus un regim autoritar, bazat pe ideologia Pancasila și sprijinit de armată (care a devenit principala putere în stat, controlând activitatea administrativă și guvernamentală). Confruntat cu mișcări studențești, sociale, de emancipare și separatiste, Suharto a promis o mai mare transparență (Keterbukaan), dar tensiunile interne provocate de creșterea corupției și a privilegiilor acordate unor apropiați ai președintelui s-au menținut, provocând înlăturarea sa de la putere (mai 1998), în urma unor mari manifestații populare, uneori și cu o tentă etnică și religioasă. Nerezolvarea, în fapt, a problemelor a determinat o nouă escaladare a violențelor de stradă (nov. 1998), soldată cu promisiunea noului președinte, Habibi, de a efectua alegeri în 1999 și de a-l deferi justiției pe fostul președinte. Republică prezidențială, conform Constituției din 7 aug. 1945. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, Adunarea Consultativă a Poporului și Camera Reprezentanților, iar cea executivă de un guvern, numit și condus de președinte.

SIENA, oraș în centrul Italiei (Toscana), la 53 km S de Florența; 52,7 mii loc. (2003). Nod feroviar. Expl. de marmură. Constr. de mașini agricole. Ind. chimică (îngrășăminte), electronică, textilă, farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă), și alim. (vin Chianti). Artizanat (articole de feronerie, ceramică și sticlărie). Universitate (1240). Muzeu de arheologie. Pinacotecă, în palatul Bonsignori construit în sec. 14, cu lucrări aparținând maeștrilor școlii sieneze (Duccio di Buonisegna, Simone Martini, Pietro și Ambrogio Lorenzetti ș.a.). Festival anual cu paradă de rase de cai și de costume medievale. Biblioteca Piccolomini (viitorul papă Pius III), cu fresce de Pinturicchio. Monumente: fragmente de ziduri medievale. Dom, inițial în stil romanic (sec. 12), cu transformări gotice din sec. 13, cu fațada acoperită cu marmură policromă și cu o campanilă din sec. 14; bisericile San Domenico (1225-1254), San Francesco (1326-1475), Santa Maria dei Servi (sec. 13-1526), San Giovanni (sec. 15) ș.a.; Palazzo Pubblico/Primăria (1297-1342), în stil gotic, decorat cu fresce de Simone Martini și Ambrogio Lorenzetti, dominat de un turn zvelt (Torre del Mangia), înalt de 102 m, construit în anii 1338-1348. Turism. Centrul istoric al orașului a fost inclus (în 1995) în Patrimoniul cultural universal. Fundat de etrusci, a trecut sun stăpânire romană și apoi longobardă. Oraș liber (din 1179), important centru comercial și bancar înglobat Marelui Ducat al Toscanei (1557), până la unificarea Italiei (1861).

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

BUDAPESTA (BUDAPEST) [búdapæșt], cap. Ungariei, situată pe malurile Dunării, în N țării; 2,3 mil. loc. (1990, cu suburbiile Csepel, Ujpest, Rákoszpalota, Sashalom etc.). Este formată din Buda, Pesta și Óbuda. Concentrează 19% din populația țării și c. 50% din cea urbană. Mare nod de comunicații. Aeroport internațional (Ferihegy). Pr. centru politic, economic și cultural și cel mai puternic centru ind. al țării, realizînd 40% din valoarea globală a ind. (siderurgie, metalurgie neferoasă, poligrafie, mijloace de transport auto și feroviar, aparataj electronic, mașini-unelte, aparate optice și de precizie, îngrășăminte chimice, produse farmaceutice, prelucr. petrolului, coloranți, produse textile, confecții, hîrtie, alim.). Academie de științe (1840), trei universități. Teatrul Național (1873). Monumente din sec. 13-15, refăcute în sec. 19, numeroase clădiri baroce din sec. 18 (primărie, biserici). Parlamentul și Palatul Republicii (sec. 19). Muzee (Galeria Națională). Numeroase poduri peste Dunăre. Stațiune balneară (Buda) și centru turistic însemnat (Ins. Margareta). În antic, colonie romană (Aquincum). Din 1350, reședință permanentă a regilor Ungariei; cucerită de turci în 1541, Buda a fost centrul pașalîcului cu același nume. În 1686 a fost cucerită de Habsburgi, iar în 1872, unindu-se cu Pesta și Óbuda a devenit cap. Ungariei în cadrul statului dualist austro-ungar. În urma dezmembrării statului dualist austro-ungar, a izbucnirii anarhiei la B., o dată cu instaurarea Republicii Sovietice Ungare (1919) și a refuzului guvernului comunist ungar de a accepta istoricele hotărîri de la Alba Iulia, precum și a încălcării armistițiului, trupele române au ocupat orașul (3 aug.). În iarna anului 1945, trupele române, luptînd alături de cele sovietice împotriva armatelor hortyste și germane, au contribuit la eliberarea B. Centrul revoluției ungare (oct.-nov. 1956), zdrobită de intervenția trupelor sovietice.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

SAN MARINO, Serenisima Republică ~ (Serenissima Repubblica di San Marino), stat în S Europei, formând o enclavă în NE Pen. Italice; 61,19 km²; 28.8 mii loc. (2005). Limba oficială: italiana. Religia: creștină (romano-catolici 88,7%, penticostali 1,8%) 90,5%, alte religii atei 9,5%. Capitala: San Marino. Unul din ministatele Europei, S. m. are un relief de coline atașat sectorului nordic al munților Apenini, dominat de Monte Titano (739 m alt. max.) cu trei vârfuri calcaroase. Râul Marano se varsă în M. Adriatică la 18 km E, pe teritoriul Italiei. Climă mediteraneană cu temp. ce ajung vara la 30°C, iarna coborând uneori până la -10°C. Vegetația naturală forestieră (sub 4%) a fost practic înlocuită de plante de cultură și pajiști secundare. Sectorul serviciilor este dominant (c. 2/3 din populația activă) cu precădere turismul. Sectorul financiar-bancar a luat amploare în ultimele decenii, grație unei legislații liberale. Filatelia și numismatica contribuie și ele semnificativ la veniturile statului. Se cultivă grâu, orz, pomi fructiferi, viță de vie și se cresc mici efective de bovine și porcine. Ind. creată în ultimele decenii, este foarte diversă – confecții, pielărie, cauciuc sintetic, ciment, mobilă, textile, instrumente muzicale, coloranți, cosmetice, aparataj electric – dar cu producții reduse. Mai cunoscute sunt produsele din porțelan obținute la Borgo Maggiore. Întreaga energie necesară este importată din Italia, țară cu care S. m. alcătuiește din 1862, o uniune vamală. Infrastructura rutieră numără 252 km, gradul de motorizare fiind foarte ridicat; lipsesc căile ferate, iar legăturile aeriene externe (pe relația S. m. – Rimini, Italia) sunt mijlocite (în perioada de vară, în plin sezon turistic) de un heliport. Turismul beneficiază și el de poziția geografică de enclavă în terit. Italiei, una din destinațiile majore ale turismului mondial. Principalele zone și obiective: Capitala țării (Palazzo del Governo, Palazzo Valoni) – un adevărat oraș muzeu, cu biserici vechi (Basilica del Santo), fortificații din sec. 10-17, palate, grupuri statuare, muzee (inclusiv unul al autoturismelor de epocă), apoi orașul Borgo Maggiore (biserica San Antimo, palate, Muzeul filatelic și numismatic într-un palat din sec. 16 ș.a.), amenajările sportive (inclusiv un circuit de Formula 1). Moneda: 1 Euro = 100 cent. Balanța comercială este echilibrată. Export: produse electronice, mărci poștale, ceramică fină, articole de pielărie, vinuri, grâu, materiale de construcție, mobilă, lemn ș.a. Import: bunuri manufacturate diverse, produse petroliere, energie electrică, aur ș.a. Principalul partener este Italia (aproape 90% din întregul comerț exterior sanmarinez). – Istoric. Întemeiat ca oraș în anul 301 d. Hr. a devenit în 1263 republică independentă, recunoscută pe plan internațional de Congresul de la Viena (1814-1815). În mart. 1862 s-a instituit de facto protectoratul Italiei asupra rep. S. m. După 1945 S. m. a fost condusă de guverne de coaliție, formate din comuniști și socialiști. În 1971, protectoratul Italiei a încetat, statului S. m. recunoscându-i-se și dreptul de a bate monedă proprie. În 1988, aderă la Consiliul Europei; membru al O.N.U. (2 mart. 1992). La 1 ian. 2002, S. m. a înlocuit lira italiană ca monedă națională cu euro. Organul suprem al puterii este Marele Consiliu General, parlament unicameral ales pe cinci ani; acesta alege, din șase în șase ani, doi căpitani regenți, care sunt șefii statului și guvernului (Congresul Statului). Republică parlamentară. 2. Cap. Republicii San Marino; 4,4 mii loc. (2003, cu suburbiile). Emisiuni de mărci poștale. Monumente: ruinele a trei rânduri de fortificații (sec. 13-16), dominate de trei turnuri. Muzeu. Turism.

ENCICLOPEDIE s. f. (< fr. encyclopédie, cf. gr. en „în” + kyklos „cerc” + paideia „educație”, „învățământ”): lucrare lexicografică de mare întindere, care cuprinde sistematic cunoștințe amănunțite, termeni de bază (nume comune și proprii) dintr-un singur domeniu (e. de specialitate) sau din toate domeniile cunoașterii umane (e. universală), fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri de activitate. Lucrări cu caracter enciclopedic au existat încă din antichitate: la egipteni (în mileniul al doilea î.e.n.), la chinezi (în secolele al XII-lea – al X-lea î.e.n.), la greci, la romani, la arabi etc. În evul mediu a apărut prima e. alfabetică (în secolul al XIII-lea) și primele e. pe specialități (istorică, agricolă, medicală, veterinară etc.). O mare circulație au cunoscut în secolul al XVIII-lea, în Europa, Dictionnaire historique et critique („Dicționar istoric și critic”) editat în două volume de P. Bayle, între 1695-1697, și Dicționarul artelor și științelor, editat în 1728 de E. Chambers. Acesta din urmă a constituit punctul de plecare în editarea celebrei opere a enciclopediștilor francezi: Enciclopedie sau Dicționar rațional al științelor, artelor și meșteșugurilor, apărut(ă) la Paris între 1751-1780, în 35 de volume, sub conducerea lui D. Diderot (cu excepția ultimelor 7 volume, editate fără participarea lui). La elaborarea acestei e. au luat parte cele mai luminate minți ale epocii (filozofi, scriitori, savanți, economiști, ingineri, medici, specialiști militari etc.): D’Alembert, Helvetius, Holbach, Rousseau, Voltaire, Condillac, Condorcet, Montesquieu, Buffon, Daubenton, Turgot, Quesnay etc. Ea prezintă un bilanț al tuturor cunoștințelor dobândite până atunci de omenire. Sunt criticate în ea – iscusit voalat – instituțiile politice, juridice și economice feudale, dogmele și superstițiile religioase, concepțiile înapoiate și prejudecățile etc. Ea constituie un adevărat monument al filosofiei iluministe a veacului și a avut un rol deosebit în pregătirea ideologică a revoluției burgheze din Franța de la 1789. Pe baza tradiției create de această e., în întreaga Europă a început editarea unor e. cu caracter universal (în Anglia, între 1768-1771; în Germania, una între 1808-1811 și alta între 1818-1890; în Franța, una între 1866-1888 și alta între 1885-1902; în Italia, între 1875-1888; în Rusia, între 1890-1907 etc.). Prima încercare de elaborare a unei e. românești a fost făcută de o societate literară din lași, condusă de Gheorghe Asachi, care a publicat în 1842 o fasciculă dintr-un Lexicon de conversație. Prima e. românească realizată este însă Enciclopedia română, care a apărut la Sibiu între anii 1898-1904, în trei volume, sub auspiciile Astrei. Ea a fost alcătuită de un colectiv de peste 200 de oameni de știință, de cultură și de artă din toate provinciile istorice românești, sub conducerea lui Corneliu Diaconovici (1859-1923), prim-secretar al Astrei. Este o operă de sintetizare a valorilor culturii noastre naționale, având 3000 de pagini și tratând 40.000 de termeni – comuni și proprii – din toate domeniile de activitate. Ea rămâne ca o expresie vie a devotamentului intelectualității românești față de idealul sfânt al unității politice și culturale a poporului român. Înainte de primul război mondial, ea a avut o largă răspândire în toate zonele locuite de români. Între 1963-1966 a apărut în București, editat de Academia Română, Dicționarul enciclopedic român, în patru volume (I – 1963, II – 1964, III – 1965 și IV- 1966).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

SEVILLA [seviλa], oraș în SV Spaniei, centrul ad-tiv al comunității autonome Andaluzia, situat pe stg. fl. Guadalquivir, la 87 km NNE de țărmul G. Cadiz al Oc. Atlantic și 550 km SV de Madrid; 684,6 mii loc. (2001). Port fluvio-maritim pentru exportul de vin, citrice, măsline fructe ș.a. Aeroport. Nod de comunicații. Constr. navale, aeronautice, de mașini agricole, de armament și de utilaje industriale. Ind. metalurgică, electrotehnică, petrochimică, textilă, ceramicii, porțelanului, de prelucr. a lemnului (mobilă), a tutunului, a cânepei și iutei, farmaceutică, cosmeticii (săpun, parfumuri) și alim. (ulei de măsline, conserve, vin, ciocolată ș.a.). Piață agricolă pentru cereale, orez, tutun, fructe bumbac, citrice, vin, măsline ș.a. Bursă. Universitate (1502), fundată de regina Isabela I. Muzeu de artă; Muzeu memorial „El Greco”. Vechi centru artizanal de prelucr. a metalelor (bijuterii, arme albe ș.a.). Turism. În 1929, la S. a avut loc Expoziția ibero-americană, deschisă în parcul Maria Luisa. Noul târg anual ibero-american a fost inaugurat în 1961.l În 1992, S. a fost sediul Expoziției universale „EXPO ’92”. Monumente: catedrala „Santa Maria” (episcopală), în stil gotic târziu, cu elemente baroce, construită în anii 1402-1506, pe locul unei vechi moschei, are 126 m lungime, 83 m lățime, 37 m înălțime, ocupând 11850 m². Păstrează picturi murale interioare executate de maeștrii Murillo, El Greco, Zurbarán și Alonso Cano, a fost reconstruită parțial după cutremurul din 1888. Palatul Alcazar, în stil gotic cu elemente maure (1181, cu adăugiri din sec. 14), parțial distrus în 1936 și refăcut ulterior; orașul are 64 de turnuri, între care se remarcă Torro del Oro (1220) și Giralda (1184-1190) – fost minaret, reconstruit în stil gotic după izgonirea maurilor în 1248, înalt de 83 m, cu o statuie din bronz în vârf numită „Giraldilla”; casa La Lonja (1599) devenită (din 1794) „Archivo General de las Indias”; clădirea Primăriei (prima jumătate a sec. 16); numeroase construcții în stil maur, ziduri de incintă vizigote, porți, moschei ș.a. La 8 km NV de S. se află ruinele orașului roman Italica (locul de naștere al împăraților romani Traian și Adrian), cu un impresionant amfiteatru. Centrul istoric și religios a fost inclus (în 1985) în Patrimoniul cultural universal. Întemeiată de fenicieni, S. a devenit un oraș înfloritor (Hispalis). Cucerit de romani (45 î. Hr.) a devenit centrul ad-tiv al prov. romane Baetica, cu numele Julia Romula, apoi oraș principal al Regatului vandal (428), preluat de vizigoși în 507; aici a desfășurat o intensă activitate culturală și religioasă învățatul Isidor (c. 560-636), arhiepiscop de S. (ulterior sanctificat). Cucerit de mauri în 712, devenind un important centru comercial și cultural cu numele Ixvillia, iar din 1026 capitala emiratului omonim, având în frunte conducători Almohazi. La 2 nov. 1248, S. a fost cucerit de creștinii spanioli în timpul regelui Castiliei, Ferdinand III, dată la care peste 400000 de mauri au fost izgoniți, luând calea exilului. Din sec. 15 devine un important centru al construcțiilor navale; de aici, din portul S. Palos a plecat (în 1492) în prima sa călătorie Cristofor Columb; a deșinut pentru multă vreme monopolul comerțului cu Lumea Nouă.

ROMAN, municipiu în jud. Neamț, situat în culoarul Siretului, pe stg. râului Moldova, la 3 km în amonte de confl cu Siretul; 71.307 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată la 15 dec. 1872). Nod rutier. Turnătorii de fontă. Producție de țevi din oțel. Constr. de mașini. Fabrici de mobilă, confecții, tricotaje, mat. de constr., obiecte sanitare din porțelan și de produse alim. Centru de ceramică populară (oale și străchini ornamentate cu motive geometrice sau florale pe culoare verde deschis sau brun pe fond alb). Spital (din 1798). Muzee de istorie, de artă și de științele naturii,. Institutul Teologic Franciscan. Parc zoologic. Liceu de artă cu sediul în casa natală a lui Sergiu Celibidache. Monumente: ruinele cetății (sec. 14-17); catedrala episcopală cu hramul Cuvioasa Parascheva (sau Sfânta Vineri), ctitorie din 1542 a lui Petru Rareș, terminată în 1550 de fiul său, Iliaș, cu unele modificări din sec. 17-18 (reparată în 1805). Biserica păstrează picturi murale interioare din sec. 16. Clopotniță dinainte de 1786; biserica Precista Mare sau Adormirea Maicii Domnului construită în anii 1568-1569 din grija Doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu, refăcută în 1753-1754 de episcopul Ioanichie pe cheltuiala domnului Constantin (Cehan) Racoviță, reparată în 1787 și renovată în 1836; biserica Sfinții Voievozi sau biserica Albă-Domnească, ctitorie din 1611-1615 a domnului Ștefan Tomșa II, a căzut în ruină la mijlocul sec. 17, pe locul ei zidindu-se (1695) o nouă biserică; biserica Precistă Mică sau Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (1791-1826, restaurată în 1867 și 1945); bisericile Sf. Nicolae (1747-1770) și Sf. Gheorghe (1843-1847, renovată în anii 1927-1929); biserica armenească (1709); hanul Episcopiei (ante 1752); casa vornicului Grigore Done (1828); statuia domnului Roman I, dezvelită la 31 mai 1992. Vestigii din Paleolitic, Neolitic și din Epoca Bronzului. Umanistul italian Antonio Bonfini presupune că localitatea a fost întemeiată de romani sub numele Forum Romanorum, iar istoricul grec Dionisie Fotino amintește într-una din lucrările sale că „orașul datează din timpul împăratului roman Caracalla, care a trimis aici o colonie romană”. Unii istorici români consideră R. ca fiind anterior întemeierii statului medieval Moldova, argumentând că „orașul ar fi purtat numele Sânmedru”. Nicolae Iorga și A.D. Xenopol afirmă că așezarea a fost fundată de domnul Roman I, al cărui nume îl poartă. Acesta a construit la sfârșitul sec. 14 o cetate de pământ și lemn, amintită documentar în 1392, în jurul căreia s-au stabilit mai mulți negustori și meșteșugari, punându-se bazele unui târg la marginea cetății. R. apare menționat documentar, întâia oară, cu numele Târgul lui Roman pe Moldova, într-o listă cu orașe alcătuită în perioada 1388-1391, dar primul document care consemnează orașul R. este uricul din 30 mart. 1392, semnat de domnul Roman I. În 1410, la R. a fost stabilit sediul unei Episcopii care există și în prezent. În perioada 1466-1483, domnul Ștefan cel Mare a construit (la R.) o puternică cetate de piatră, pe care a numit-o Cetatea nouă a Romanului sau Smederovo (azi azi cartierul Smirodava), cu rol de avanspost al Sucevei. În sec. 16-18, activitatea meșteșugărească a fost amplificată de dezvoltarea comerțului, impulsionat și de stabilirea la R. a unui număr însemnat de armeni și sași. În sec. 17, R. este menționat ca reșed. domnească a lui Gheorghe Ștefan. În 1675, cetatea construită de Ștefan cel Mare a fost distrusă de Dumitrașcu Cantacuzino din ordinul Porții Otomane. În prima jumătate a sec. 20, R. a fost reșed. jud. omonim (până în 1950). Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

RUSĂ s. f. (< adj. rus, -ă, cf. rus. rus’): limbă slavă din grupul oriental, vorbită de ruși – locuitori majoritari în Federația Rusă, cu capitala la Moscova, și de rușii din celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, azi devenite state independente (Bielorusia, Ucraina, Țările Baltice, Moldova (Basarabia) etc.). R. este limba comună, oficială, de înțelegere între toate popoarele care alcătuiesc Federația Rusă; în același timp, ea este a doua limbă de înțelegere între locuitorii actualelor republici desprinse din fosta Uniune Sovietică și una dintre limbile internaționale folosite în forurile O.N.U. Se caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic; prezența consoanelor dure și muiate (care determină schimbări semantice); pronunțarea identică a vocalelor a și o în silabele neaccentuate (fenomenul akanie); prezența lui l velar; o largă folosire a cuvintelor compuse; lipsa articolului; existența a șase cazuri; declinarea proprie la adjective; aspect perfectiv și aspect imperfectiv la verbe etc. În istoria limbii ruse se disting trei mari epoci, fiecare cu trăsături distincte: a) vechea rusă (velicorusa), vorbită între secolele al VI-lea și al XIII-lea, în perioada de formare a poporului rus, de dezvoltare a statului kievean și de apariție a scrierii ruse (secolele al VI-lea – al IX-lea). Ea reprezenta o sinteză din elemente ale limbii vorbite de slavii din răsărit, ale poeziei orale a acestora și ale limbii slave bisericești (folosită în multe scrieri din secolele al XI-lea – al XIII-lea). În această limbă a fost realizat cel mai vechi monument de limbă literară rusă: Cîntec despre oastea lui Igor (în secolul al XII-lea); b) rusa medie, vorbită între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, după dezmembrarea statului kievean și diversificarea vechii ruse (în urma adâncirii particularităților dialectale) în trei limbi de sine stătătoare: rusa, ucraineana și bielorusa. În perioada dezvoltării statului rus centralizat (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea) a existat o strânsă interacțiune între cele două forme ale limbii ruse literare: forma livrescă – slavă (slava veche) și forma populară – rusă. Atunci s-au dezvoltat stilurile de bază ale limbii ruse literare: stilul documentelor de afaceri, stilul religios, stilul literaturii artistice și stilul publicistic. R. a împrumutat atunci multe cuvinte din limbile turcă, germană și polonă. Răspândirea tiparului în secolul al XVI-lea a contribuit la unificarea limbii ruse literare, pe baza dialectului din zona Moscovei. În secolul al XVIII-lea, limba literară rusă s-a apropiat tot mai mult de limba populară, datorită scrierilor lui Lomonosov. Realizând o sinteză din diferite elemente ale limbii literare ruse concretizată în trei stiluri de bază, acesta a reușit să limiteze astfel sfera de întrebuințare a limbii slave bisericești numai la anumite genuri. R. a împrumutat în acest timp multe cuvinte din limbile apusene (mai ales în urma acțiunii de „occidentalizare” a Rusiei de către Petru cel Mare); c) rusa modernă, vorbită începând cu secolul al XIX-lea și astăzi. La baza ei stă creația literară a poetului național rus A. S. Pușkin, care a avut un rol deosebit în realizarea unei sinteze între limba literară rusă și limba vorbită. Marii scriitori clasici ruși – Gogol, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski etc. – au contribuit apoi la desăvârșirea limbii ruse moderne prin opere de mare valoare. R. dispune de două mari grupuri de dialecte: dialectele din nord (cu menținerea deosebirii dintre vocala o și vocala a neaccentuate) și dialectele din sud (cu confundarea vocalelor o și a neaccentuate), între care există multe graiuri de tranziție. Existența unor elemente lexicale rusești în limba română și a unor elemente lexicale românești în limba rusă (explicabile prin contactele directe dintre cele două popoare în diferite momente istorice – mai ales în perioada Regulamentului Organic și a stăpânirii Basarabiei) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii ruse asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii ruse.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

MODÉL s. n. 1. Formă particulară sub care se prezintă lucrurile, chip, fel, fason, (învechit și regional) modă¹ (3); tot ceea ce servește sau poate servi ca obiect de imitație în privința formei, a alcătuirii etc., (învechit și regional) mostră (1); p. e x t. exemplu, pildă. Acest trup de volintiri. . . vor fi în Grecia de model (izvod) spre formarea armiii naționale. CR (1832), 252²/22. Pentru stilul dezvolt sau întins Cicero este pentru totdeauna cel mai frumos model. ib. (1834), 291²/17. Întreprinzătorii. . . să fie slobozi a clădi fabrice . . . după modelurile ce să vor hotărî de cinstitu depertament (a. 1844). DOC. EC. 814. Neron mai credincios vrînd fi, ce-m pasă apoi Pilda-i d-o sta model de virtuoși eroi ? I. VĂCĂRESCUL, B. 5^r/6. Era de dorit ca astă [biserică] de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuței lui Alexandru Vodă. NEGRUZZI, S. I, 214. Model de cusătură. LM. În toate cestiunile ce se refer la natura limbei, poezia populară ne poate servi de model. MAIORESCU, CR. I, 93. Un cap de școală creează, și creațiunile lui servesc multă vreme ca modeluri urmașilor de talent. CARAGIALE, O. III, 176. Paginile lui de polemică pot sluji ca model de discuție serioasă, onestă. VLAHUȚĂ, O. A. 229. [În arhitectură] veacul de mijloc ne-a dat modele minunate. GHEREA, ST. CR. II, 123. Tineri ce erau modele de sîrguințâ. F (1906), 3. Nimburile. . . amintesc, prin coloarea lor fundamentală și uniformă, ca și prin simplitatea lor cu totul naivă, modeluri asiatice. PETICĂ, O. 377. Cea mai bună școală pentru a-și însuși cineva orice metodă de investigație este studiul și imitarea modelelor lăsate de maeștri. BUL. COM. IST. I, 7. Documentele și textele cum au fost editate în Arhiva istorică și mai cu seamă în Cuvinte din bătrîni au croit o nouă cale și servesc pînă astăzi de model. ib. 78. Modelul după care Cantemir voia să formeze stilul prozei artistice românești era stilul prozei grece și latine. ib. 306. Credem că acest dregător a fost instituit după modelul vornicului muntean, avînd același nume și aceleași atribuții. ib. V, 90 .Femeile. . . se confruntau. . . cercetîndu-și reciproc modelul pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 56. În opera lui Caragiale, tinerii scriitori din țara noastră vor găsi modele nepieritoare de observație adîncă, realistă a vieții. CONTEMP. 1951, nr. 223, 2/7. Leninismul este puternic și de neînfrînt pentru că este o teorie profund științifică, întemeiată pe cunoașterea legilor obiective ale dezvoltării sociale, un model de folosire conștientă a acestor legi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 642. Cei mai buni scriitori. . . nu se sfiesc să-și recunoască modelele lor clasice. V. ROM. iunie 1957, 176. Audiind modelele de pronunție și dicțiune date de foneticieni de specialitate, elevii își însușesc mai ușor vorbirea corectă. GÎ 1961, nr. 634, 2/1. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat. NEGRUZZI, S. I, 73. Și iat-aici un rege Model ! Ne porți de-a prostul pe toți. COȘBUC, S. 32. Bologa e. . . ofițer model. REBREANU, P. S. 66. Cariera lui de magistrat model . . . își găsea o încununare mai puțin vagă. C. PETRESCU, C. V. 10. Am fost și sînt un model de maior și desfid pe oricine să-mi găsească o neregulă. ARGHEZI, P. T. 47. (Adjectival; învechit, rar) În Staturile Unite din America, ce este o țară modelă de civilizație, se sugrumă și se spînzură, fără formă de judecată, aceia cărora le este milă de soarta robilor negri. CR (1836), 26¹/18. Ferma-modelă și Institutul de agricultură în Moldavia [Titlu]. I. IONESCU, F. ◊ E x p r. A lua (ceva sau pe cineva) de (sau drept) model sau a lua model de la ceva (sau de la cineva) = a imita (ceva sau pe cineva), a se inspira (de la ceva sau de la cineva). De la știubeiul albinei, ia model și așezare. CONACHI, P. 298, cf. COMTEMP. 1953, nr. 343, 1/5. ♦ Ceea ce întrunește calitățile tipice ale unei categorii; tip reprezentativ; prototip. Prostia unui cuconaș de astăzi era caracterizată în el, ca în cel mai desăvîrșit model. RUSSO, S. 5. Dar măcar deși-nchiz ochii, nu poci imita de tot Pe modelul rătăcirei, pe viteazul Don Quichotte. ALEXANDRESCU, O. I, 188. Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantazie de poet, se ferește pînă la exagerare de cuvinte abstracte. MAIORESCU, CR. I, 17. Jupîn Dúmitrache nu e un model de blîndeță. IBRĂILEANU, S. 43. 2. a) (Învechit) Reprezentare sau reproducere, de obicei plastică și la scară redusă, a unui obiect, a unei lucrări artistice, a unei construcții etc.; (învechit) izvod. V. m a c h e t ă. Guvernul grecesc va da afară o înștiințare poftind pe tineri[i] arhitecți și săpători în piatră greci, cari să află în țări streine învățînd aceste meșteșuguri, ca în vreme de un an să trimeață fieștecare însemnări sau modeluri (izvoade) pentru zidirea acestui monument. CR (1829), 148²/11. Muzeul academiii. . . nu a încetat de a se îmbogăți. . . cu statui, colecții și modeluri (izvoade) de arhitectură. ib. 269²/8. b) Obiect reprezentînd tipul original după care sînt reproduse obiecte de același fel; prototip. Ascunse modelul bombei în dulap. f (1906), 14. Proiectanții de modele nu trebuie să uite. . . cînd creează un model, scopul, necesitatea cărora trebuie să corespundă această haină. CONTEMP. 1954, nr. 388, 2/6. c) Obiect de lemn sau de metal cu o anumită configurație, care, prin imprimare într-un material plastic, formează un tipar după care, prin turnare, se realizează alte obiecte cu aceeași configurație. Modele de lemn, pentru turnătorii și alte industrii. NICA, L. VAM. 160. Modelul reproduce forma piesei de turnat. IOANOVICI, TEHN. 83. Modelul nu poate servi decît pentru turnarea unei piese dintr-un metal stabilit dinainte, deoarece coeficienții de contracție ai metalelor sînt diferiți. id. ib. 84. Trebuie știut că modelarul Bărăscu. . . lucra la acel model greu de vineri, că abia sîmbătă l-a încheiat. V. ROM. august 1 961, 65. d) Sistem teoretic (logic-matematic) sau material (tehnic) cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările unui alt sistem mai complex cu care acesta prezintă o anumită analogie. S-a căutat să se dea o reprezentare constituției atomilor. S-au propus diferite modele, însă ne vom ocupa numai de acelea care par să fie cele mai apropiate de realitate. MACAROVICI, CH. 194, cf. DER. e) (Regional) Tipar pentru obiecte de îmbrăcăminte. Cf. ALR II 6 627/53, 531. 3. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. Adela ținea loc de nevastă și mode. ARDELEANU, U. D. 9. – Pl.: modele și (învechit) modeluri. – Din fr. modèle.

Valeriu Răspîndit și frecvent astăzi, Valériu, fem. Valéria, reproduce pe cale cultă un cunoscut nume gentilic Valérius, purtat de membrii unei foarte vechi ginte romane, Valéria; dintre aceștia, celebri sînt în istorie Publius Valerius Publicola, sec. 6 î.e.n. (figură legendară, învingător al etruscilor și al lui Porsena), Marcus Valerius Corvus, sec. 4 î.e.n. (consul și general roman, învingător al volscilor, samniților și etruscilor, căruia Augustus îi ridicase un monument; pentru cognomen → Corvin), Marius Valerius Maximus Corvinus, sec. 3 î.e.n. (eliberînd orașul Messana din Sicilia – astăzi Messina – de sub cartaginezi, primește și supranumele Messala) etc. Folosit deci de multă vreme, Valerius (a cărui formă mai veche era Valesius) a fost explicat, încă din antichitate, prin vb. valere „a fi puternic”, apoi „a fi sănătos” și este înrudit cu un alt nume frecvent astăzi → Valentin. Interesant de menționat este faptul că, atunci cînd se făceau recrutările sau recensămintele la romani, primii trecuți pe liste erau cei numiți Valerius, așezarea „celor puternici” în frunte fiind considerată de bun augur. De la Valerius au fost create apoi, în epoca imperială, prin derivare cu suf. -anus și -inus, Valerianus, fem. Valeriana și Valerinus (atestat în epigrafia latină). Devenite nume independente și purtate de creștinii din primele secole ale erei noastre, Valerius, Valeria, Valerianus pătrund în onomasticonul sacru, răspîndindu-se astfel, prin cultul unor martiri, în Europa. Mult mai frecvente în apus, numele ajung prin filieră greco-slavă la români. Prezența lui Valerie, Valerian și Valerin în onomastica noastră veche ridică însă cîteva probleme, care n-au fost rezolvate încă, referitoare la proveniența unor vechi forme populare Velerín, Velér și Lér, binecunoscute din folclor. Interesantă este mai ales figura legendară a lui „Ler împărat” (probabil legat și de „Lerul Ler” din colinde) pus în legătură fie cu numele amintite, fie cu Galer(ius); și Galerius și Valerian (ne referim la împărații romani cu aceste nume) au avut legături cu regiunile de la Dunăre, ultimul luptînd chiar aici cu marcomanii, goții, carpii și sarmații (lucruri mai sigure se vor putea spune probabil numai după o comparație a onomasticii folclorice din întreaga zonă balcanică). Ler(u) sau Lera (în rusă de ex., Lera, Lerusea, Leruha etc. sînt hipocoristice curente pentru Valerii sau Valerian) apar ca nume personale și în documentele noastre mai vechi, prima atestare, printr-un toponim, datînd din 1390-1400 (este vorba de „muntele Lereștilor” din Muscel). Din aceeași familie fac parte probabil și Vale sau Valu, de aici toponimul Vălești, Vălucu etc., forme care își găsesc paralele tot în onomastica slavă răsăriteană, unde Valea este un frecvent hipocoristic de la Valerii sau Valerian (acest lucru nu înseamnă neapărat că este vorba de împrumuturi, ci de existența unui model de formare a hipocoristicelor, comun multor popoare). Dar cum toate aceste forme par mai degrabă urme dintr-o perioadă mai veche a onomasticii noastre (prezența în toponimie este elocventă în acest sens), putem afirma cu certitudine că Valeriu și Valeria, Valerian și Valeriana (ultimele două cu apariții foarte rare, probabil și din cauza apropierii de un cunoscut sedativ, extras dintr-o plantă numită valeriană) au fost reluate în epoca noastră, pe cale cultă, din Occident sau din istoria romană. Forma masc. Valer pare din ce în ce mai puțin folosită, frecvente fiind însă derivatele Valerică și Valerica sau hipoc. Vali (acesta poate proveni și de la Valentina). ☐ Fr. Valère sau Valéry, Valérien, fem. modern Valérie, germ. Valerius, Valerian, Valeria (Valerie, Walli), it. Valerio, Valeria, Valeriano, Valeriana, magh. Valer, Valeria, bg. Valer(i), Valeria, Valerian, rus. Valerii, Valerian, Valeria etc. ☐ Valerius, sec. 1 î.e.n., autorul unei vaste istorii, cunoscute numai din referințele lui Titus Livius și ale altor istorici, Marcus Valerius Martialis, autorul cunoscutelor Epigrame, Caius Valerius Flaccus, autorul Argonauticii, inspirată din opera omonimă a lui Apollonios din Rodos, Publius Licinius Valerianus, împărat roman între anii 253 – 260 etc. ☐ Valère este un cunoscut personaj al comediilor lui Molière, dintre care amintim Tartuffe, Avarul etc.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).