POSOMORÂT, -Ă, posomorâți, -te, adj. (Despre oameni) Rău dispus; trist, mohorât, posac; (despre fața sau privirea oamenilor) care exprimă o rea dispoziție, tristețe. ♦ (Despre obiecte, peisaje etc.) Care este de culoare întunecată; p. ext. care face o impresie tristă; dezolant, sumbru. ♦ Fig. (Despre cer) Acoperit cu nori; p. ext. (despre timp) întunecat, ploios. – V. posomorî.

NEBULOZITATE, nebulozități, s. f. Gradul de acoperire cu nori a bolții cerului; starea cerului acoperit de nori. ♦ Fig. Lipsă de claritate (vizuală, în idei etc.); confuzie. – Din lat. nebulositas, fr. nébulosité.

NEBULOZITATE ~ăți f. 1) Caracter nebulos. 2) Stare a cerului acoperit de nori; grad de înnorare. 3) fig. Lipsă de claritate; neclaritate. ~ în idei. /<lat. nebulositas, fr. nébulosité

NEBULOZITATE s.f. 1. Faptul de a fi nebulos; stare a cerului acoperit cu nori. ♦ Raportul (exprimat în zecimi) dintre suprafața ocupată de nori și suprafața totală vizibilă a bolții cerești; gradul de acoperire a cerului cu nori; înnourare ușoară. 2. (Fig.) Neclaritate, obscuritate, confuzie. [Cf. fr. nébulosité, lat. nebulositas].

MUTONAT, -Ă adj. 1. (despre cer) acoperit cu nori mici, albi și floconoși. 2. (despre roci) în formă de mamelon care poartă urme ale șlefuirii de către ghețari. (< fr. moutonné)

NEBULOZITATE s. f. 1. faptul de a avea aspectul unei nebuloase; stare a cerului acoperit cu nori. 2. gradul de înnorare a cerului. 3. (fig.) lipsă de claritate, obscuritate, confuzie. (< fr. nébulosité, lat. nebulositas)

întuneca (întunec, întunecat), vb. – 1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumină. – 2. A (se) umori, a face să nu mai vadă. – 3. A (se) posomorî, a (se) întrista. – 4. A (se) închide la culoare. – 5. (Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. – 6. (Refl.) A se însera, a se înnopta. – Mr. antunic(are), megl. antunic(ari). Lat. *intŭnĭcāre de la tŭnĭca (Densusianu, Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand, Jb., III, 26; Pușcariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu, GS, V, 19; Spitzer, Dacor., IV, 650; Graur, BL, V, 102), cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evoluția semantică a rom. nu prezintă dificultăți, cf. sp. encapotarse < capote „pelerină” și „îngrămădire de nori”, entoldarse, și celelalte ex. aduse de DAR. S-au dat alte soluții, care nu par convingătoare: din lat. *innoctĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicografice, 10; cf. Pușcariu, Dacor., I, 413), printr-o metateză care pare dificilă; din lat. *intonĭcāre „a începe să tune” (Drăganu, RF, II, 291; REW 4504a); sau din turco-tăt. tŭnek < tün „noapte” (T. Hotnog, Arhiva, XXXIV, 206). Rămîne, totuși, o problemă care pînă acum n-a fost explicată satisfăcător, și anume legătura lui întuneca cu vb. întunerica, avînd același sens, și cu întuneric (var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric), s. n. (negură; înv., mulțime, puzderie). Acest ultim cuvînt se consideră der. de la tenĕbrĭcus (Pușcariu 896; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan, Dift., 114; Löwe 56; DAR) astfel încît întunerica ar proveni de la intenĕbrĭcāre, care este atestat în texte lat. med. Pare surprinzător, în acest caz, că întunerica nu coincide decît întîmplător cu întuneca, așa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste rațiuni, autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; și G. Ivănescu, BF, II, 143 au preferat să considere că întuneca nu este decît o formă redusă de la întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui *întunenecare › întunerecare. Această ipoteză nu pare naturală: forma *intuneneca nu putea asimila pe r › n, întrucît se sprijinea pe altă formă neasimilată, întuneric; iar, pe de altă parte, trebuie să admitem și un tratament anormal al grupului lat. br din intenĕbrĭcāre (rezultatul său normal trebuia să fie ur). Der. întunecător, adj. (care întunecă); întunecos, adj. (lipsit de lumină; încurcat, încîlcit); întunecime, s. f. (lipsă de lumină, umbră; eclipsă; ignoranță); întunecăciune, s. f. (înv., întuneric); întunerecime (var. întunereceală), s. f. (întuneric), întunericos, adj. (întunecos).

POSOMORÂT, -Ă, posomorâți, -te, adj. (Despre oameni) Prost dispus; trist, mohorât, posac; (despre fața sau privirea oamenilor) care exprimă o proastă dispoziție, tristețe etc. ♦ (Despre obiecte, peisaje etc.) Care este de culoare întunecată, lipsit de lumină; p. ext. care face o impresie tristă; dezolant, sumbru. ♦ Fig. (Despre cer) Acoperit cu nori; p. ext. (despre timp) întunecat, ploios. – V. posomorî.

NEBULOZITATE, nebulozități, s. f. Gradul de acoperire cu nori a bolții cerești; starea cerului acoperit de nori. ♦ Fig. Lipsă de claritate (vizuală, în idei etc.); confuzie. – Din lat. nebulositas, fr. nébulosité.

AȚÎȚĂTOR, -OARE, ațîțători, -oare, adj. Care întărită, provocator. Norii cenușii acopereau cerul... aerul era apăsător, ațîțător a ceartă și a mînie. DUMITRIU, N. 101 ◊ (Mai ales în expr.) Ațîțător la război (și substantivat, m.) = (cel) care, servind interesele imperialiștilor agresivi, îndeamnă, instigă la război: Lupta pentru pace înseamnă ridicarea urii și vigilenței împotriva imperialiștilor ațîțători la război.. REZ. HOT. I 205. Va veni ziua cînd ațîțătorii la război și acoliții lor vor fi judecați pentru toate crimele lor de marele tribunal al popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2591.

TULBURAT, -Ă, tulburați,-te, adj. (Și în forma turburat) 1. (Despre apă și alte lichide) Devenit tulbure; (despre rîuri, mări, în opoziție cu lin) agitat, învolburat. Mă visez în cabina vaporului balansat de valurile oceanului tulburat. BART, S. M. 41. Zgomotul creștea, ca marea turburată și înaltă. EMINESCU, O. I 144. Din stînci în stînci el saltă zdrobit... Frumoasa-i limpezime în clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, P. III 135. ◊ Fig. Să iei o sută de galbini... și să mi-i trimeți cît se poate mai în grabă, fiindcă vremile sînt foarte tulburate. KOGĂLNICEANU, S. 225. ♦ (Despre cer) Acoperit de nori, înnorat; cețos, posomorît. Cerul era turburat, nori groși se primblau ca niște munți pe el. NEGRUZZI, S. I 57. 2. (Despre oameni și despre facultățile sau manifestările lor) Neliniștit, emoționat, zbuciumat, agitat, zăpăcit. Glasul tatei însă fusese mai tulburat ca de obicei. SADOVEANU, O. V 214. Odată Veronica veni turburată și cu ochii în pămînt. GALACTION, O. I 319. Mi-e gîndul turburat, două drumuri am în față. Care-i cel adevărat? EFTIMIU, Î. 93. Ah! Despot, mi-e sufletul uimit, Mi-e mintea tulburată. ALECSANDRI, T. II 106. ♦ Amețit de băutură. Brațele goale, ciolănoase... se ridicau mereu peste capetele tulburate, amenințînd ori prevestind o primejdie. REBREANU, I. 34. ♦ Mînios, furios. Îl aruncă mult mai îndărăt, izbind și pe zmeu în cap, iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prîslea... și rămase și el mort. ISPIRESCU, L. 86. Las’ că vă judec eu acuși, necuraților; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. CREANGĂ, P. 304. – Variantă: turburat, -ă adj.

SPĂLA, spăl, vb. I. 1. Tranz. A îndepărta murdăria de pe ceva cu ajutorul unui lichid (de obicei al apei). Își spălă frumușel mînile de lut și porni iarăși la drum. CREANGĂ, P. 288. Colo-n vale la fîntînă Două fete spălau lînă. ALECSANDRI, P. A. 51. Era vineri, cînd femeia unui gospodar dintr-un sat megieș cu satul nostru s-a apucat să spele cămeșile. ȘEZ. I 59. Eu mă duc, mîndră-n cătane, Tu rămîi de-mi spală haine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 307. O mînă spală pe alta și amîndouă obrazul. ◊ (Glumeț) La mîndruța-n joc voinică, Spală oala tu, pisică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ (Poetic) Curgi, apă, curgi frumos și lin, Și spală pînza mea de in. IOSIF, T. 65. ◊ (Absol., subînțelegîndu-se rufe de pat, de corp) De ce port cămașă neagră?... Că mi-e nevasta beteagă. Ori beteagă, ori nebună, Că nu mi-a spălat de-o lună. HODOȘ, P. P. 150. ◊ Expr. A-și spăla obrazul = a face față unei situații, a scăpa de rușine; a ieși cu fața curată. (Cu pronunțare regională) Varsă sudori, cît învîrt colacii din cuptior; – că doar deodată cu sara, le trebuie să aibă cu ce-și spala obrazul înaintea plugarilor. ȘEZ. III 178. A spăla (pe cineva) pe cap = a certa (pe cineva), a mustra rău, a ocărî, a batjocori. Cum am să-l spăl pe cap cînd l-oi prinde, cu principiile d-sale! CARAGIALE, O. VII 136. A spăla putina v. putină. ◊ Compus: spală-varză = om de nimic, flecar, palavragiu. El de-acum n-o să mai crează C-un golan, un spală-varză, De rusale-adus aice Poate casa ca să-i strice. GANE, N. II 30. ♦ (Familiar, complementul indică o persoană) A purta cuiva de grijă (spălîndu-i rufele). Era lucru firesc ca el să nu rămîie stingher. Cum ar fi putut să-și poarte așa singur gospodăria? Cine-i gătea de mîncare, cine-l spăla, cine-i așternea patul? SLAVICI, V. P. 24. ♦ Fig. A limpezi, a curăța, a purifica (îndepărtînd ceea ce întunecă sau acoperă). Cerul acoperit de nori îl spală vîntul. STANCU, D. 63. ◊ Refl. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer. SADOVEANU, F. J. 762. ♦ Fig. (Familiar) A lua cuiva ceva (cu forța sau prin înșelătorie); a jefui. Cutare a spălat pe cutare de zece capre ș-o mială. DELAVRANCEA, H. T. 111. 2. Refl. A se curăța de murdărie (cu apă, cu săpun); a-și curăța corpul. Își văzură gîturile rupte, murdare și păroase. De cînd nu s-au mai spălat? SAHIA, N. 73. Sîmbătă de amiază-n jos Mă lau și mă spăl frumos. ȘEZ. I 13. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea corpului care se curăță sau stratul de murdărie îndepărtat) Se spălă pe față de sînge. DUMITRIU, N. 162. Pe palme să mă spăl eu De sîngele frate-meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Cînd fu cătră dimineață Popa se spăla pe față. ALECSANDRI, P. P. 97. ◊ Expr. A se spăla pe mîini sau (tranz.) a-și spăla mîinile v. mînă. (Familiar) Spală-te pe cap = (exprimînd un sentiment de dezinteres) descurcă-te, fă ce știi (ca să ieși din încurcătură). ◊ Fig. Se spălase în Ozana de toate îndoielile și prinsese sub malul bulboanei și doi păstrăvi. SADOVEANU, F. J. 537. Că nu curge ceea vale Să mă pot spăla de jale; Că nu curge cel izvor Să mă pot spăla de dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. (Subiectul este lucrul care trebuie îndepărtat) Cele răle să se spele. CREANGĂ, A. 60. Astă insultă se poate spăla numai cu viața. BOLINTINEANU, O. 399. 3. Tranz. (Despre ape, valuri) A roade pămîntul, a-l lua și a-l duce cu sine; a mînca, a săpa. Uneori e o noapte senină de vară... alteori, o ploaie necontenită spală pămîntul cu înverșunare. BOGZA, C. O. 288. ◊ (Poetic) Dragostea de astă-vară Uitată-i pe prispă-afară, Ori pe prispă am uitat-o, Ori că ploaia mi-a spălat-o, Sau tîlharii mi-au furat-o. SEVASTOS, C. 105. 4. Tranz. A uda (din belșug). Aud că e o femeie tînără, bună, simțitoare; poate că s-ar fi îndurat de nenorocirea mea. Oh, i-aș fi spălat picioarele cu lacrămi. NEGRUZZI, S. I 52. 5. Tranz. A supune unui curent de apă, pentru a separa unul dintre componenți. A spăla aurul.

înnorat, ~ă a [At: ALECSANDRI, P. P. 393 / V: ~our~ / S și: îno~ / Pl: ~ați, ~e / E: înnora] 1 (D. cer) Acoperit de nori. 2 (D. soare) Întunecat din cauza norilor. 3 (Fig) Trist.

nebulozitate sf [At: DRĂGHICEANU, C. 7 / Pl: ~tăți / E: fr nébulosité] 1 Aspect de nebuloasă (1). 2 Stare a cerului acoperit de nori Si: întunecare. 3 (Ccr) Ceață ușoară. 4 Lumină difuză. 5 (Ast) Raport (exprimat în zecimi) dintre suprafața ocupată de nori și suprafața totală vizibilă a bolții cerești. 6 Grad de acoperire cu nori a bolții cerului. 7 Înnourare ușoară. 8-9 (Fig) Lipsă de claritate (vizuală sau) în exprimarea ideilor Si: confuzie.

posomorât, ~ă a [At: NECULCE, L. 80 / V: (reg) lo~, (înv) ~rit / Pl: ~âți, ~e / E: posomorî] 1 (D. oameni) Care are fizionomia, ochii, privirea etc. încruntată, întunecată, tristă ca urmare a unei proaste dispoziții, a unei nemulțumiri, a unei stări sufletești apăsătoare. 2 (D. fizionomia, ochii, privirea etc. oamenilor) Care exprimă sau trădează o stare de proastă dispoziție, de nemulțumire, de tristețe Si: încruntat, întunecat, mohorât, noros, posac, trist. 3 (D. cer) Acoperit de nori Si: înnegurat, înnorat, întunecat. 4 (D. nori) De culoare închisă, întunecată. 5 (D. nori) Care aduce vreme urâtă, precipitații. 6 (D. zile, vreme) Cu precipitații Si: ploios, urât. 7 (D. obiecte, elemente ale naturii, peisaje etc.) Care este de culoare închisă. Si: întunecat. 8 (D. obiecte, elemente ale naturii, peisaje etc.) Care face o impresie tristă Si: dezolant, melancolic, sumbru. 9 (Pex; d. obiecte, elemente ale naturii, peisaje etc.) Care inspiră melancolie, dezolare, tristețe prin aspectul întunecat, sărăcăcios etc. Si: dezolant, melancolic, sumbru.

pufos, ~oasă a [At: POLIZU / Pl: ~oși, ~oase / E: puf² + -os] 1 (D. perne, saltele etc.) Cu mult puf² (1) sau cu mult material având consistența, moliciunea pufului² (1). 2 (Pex) Moale ca puful² (1). 3 (D. zăpadă, pământ, roci, pâine etc.) Care este puțin compact și are aspectul structural al pufului² (1) Si: afânat (1-2), poros. 4 (D. cer) Acoperit cu nori ca puful² (1). 5 (Rar; d. oameni sau d. părți ale corpului lor) Puhav (1). 6 (D. animale sau d. blana lor) Care are mult puf² (4) Si: (îvr) pufulin. 7 Ca puful² (4). 8 (D. față sau părți ale feței) Acoperit cu puf² (5). 9 (D. plante) Acoperit cu puf² (6) Si: (rar) pufuiat. corectat(ă)

NEBULOZITATE s.f. 1. Faptul de a avea aspectul unei nebuloase (v. nebulos 2) sau de a fi nebulos (3); stare a cerului acoperit de nori, întunecare; (concretizat) ceață (ușoară); lumină difuză. [Cometele] sînt mai totdeauna încongiurate de o nebulositate care varie repede și care se schimbă adesea într-o coamă strălucitoare. drăghiceanu, c. 7, cf. costinescu, lm, alexi, w., șăineanu, d. u. Intensitatea luminii este mai mică din cauza ploilor dese și a nebulozității. agrotehnica, i, 77. ♦ Gradul de acoperire cu nori a bolții cerului. Elementele meteorologice ale climei sînt: ...umiditatea atmosferică, nebulozitatea și precipitațiile. agrotehnica, i, 246. Valorile medii ale radiației difuze variază mult, în dependență de transparența aerului, de nebulozitate și de formarea aerului. mg i, 262. 2. Fig. Lipsă de claritate, de inteligibilitate; ceea ce nu este clar, precis. Psihologia copilului se pleacă spre nebulozitate sau la misticizm. calendar (1862), 62/11, cf. lm. – pl.: nebulozități. – Din fr. nébulosité.

ÎNNORARE, înnorări, s. f. Faptul de a (se) înnora; acoperire a cerului cu nori. ♦ Fig. Tristețe, mâhnire. [Var.: înnourare s. f.] – V. înnora.

TULBURE, tulburi, adj. 1. (Despre lichide) Lipsit de transparență, de limpezime; amestecat cu impurități. ♦ (Despre ape) Agitat, învolburat. ♦ (Despre cer, vreme) Acoperit cu nori, întunecat, posomorât. ♦ Fig. Difuz, neclar. Lumină tulbure. ♦ Fig. Greu de înțeles, confuz, încurcat. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de claritate; împăienjenit. 3. Fig. (Despre situații sociale, politice) Neliniștit, nesigur, agitat, frământat. ♦ (Despre stări psihice) Neliniștit, frământat, zbuciumat. [Var.: turbure adj.] – Lat. *turbulus ( = turbidus).

NOROS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre cer) Care are (mulți) nori; plin de nori; acoperit de nori. ◊ Zi (sau vreme) ~oasă zi (sau vreme) când cerul este acoperit de nori. 2) fig. (despre persoane) Care este cuprins de tristețe; posomorât. /nor + suf. ~os

acoperì v. 1. a pune sau a întinde un ce peste altceva: a acoperi o casă; 2. a fi răspândit peste ceva: zăpada acopere pământul; 3. fig. a ascunde (în sens bun sau rău): a acoperi o greșală; 4. a se îmbrăca, a-și pune pălăria în cap: acoperiți-vă! 5. a se întuneca: cerul se acopere cu nori. [Lat. AD COOPERIRE].

TULBURE, tulburi, adj. 1. (Despre lichide) Lipsit de transparență, de limpezime; amestecat cu impurități. ♦ (Despre ape) Agitat, învolburat. ♦ (Despre cer, vreme) Acoperit cu nori, întunecat, posomorât. ♦ Fig. Difuz, neclar. Lumină tulbure. ♦ Fig. Greu de înțeles, confuz, încurcat. 2. (Despre ochi, privire) Lipsit de claritate; împăienjenit. 3. Fig. (Despre situații sociale, politice) Neliniștit, nesigur, agitat, frământat. ♦ (Despre stări psihice) Neliniștit, frământat, zbuciumat. [Var.: turbure adj.] – Lat. *turbulus (=turbidus).

ÎNNORARE, înnorări, s. f. Faptul de a (se) înnora; acoperire a cerului cu nori. ♦ Fig. Tristețe, mâhnire. [Var.: înnourare s. f.] – V. înnora

MIJIRE, mijiri, s. f. Acțiunea de a miji; apariție, ivire, licărire. O mijire albă de soare într-un cer închis, acoperit de nori. VLAHUȚĂ, la TDRG.

TORENȚIAL, -Ă, torențiali, -e, adj. (Despre ploaie) Cu debit mare și cu durată scurtă; repede, vijelios. Într-o clipă senin... într-altă clipă nori căzuți din cer, ploi torențiale, tunete și trăsnete. VORNIC, P. 107. Cerul se acoperi de nori. O ploaie torențială vine răpăind pe miriștea arsă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 73. ♦ (Despre ape curgătoare) Care are un curs violent, prezentînd creșteri bruște de debit, cu viteze mari de scurgere. – Pronunțat: -ți-al.

NEFO- „nori, nebulozitate”. ◊ gr. nephos „ceață, nor” > fr. népho-, engl. id. > rom. nefo-. □ ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a meteorologiei care tratează despre nori; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument meteorologic cu care se măsoară gradul de acoperire a cerului cu nori; ~scop (v. -scop), s. n., aparat meteorologic cu ajutorul căruia se determină viteza și direcția de deplasare a norilor.

înnorare sf [At: DA ms / V: ~our~ / S și: îno~ / Pl: ~rări / E: înnora] 1 Acoperire a cerului cu nori. 2 Întunecare a soarelui din cauza norilor. 3 (Fig) Tristețe.

învelire [At: MARIAN, NU. 704 / V: ~văl~ / Pl: ~ri / E: înveli] 1 Acoperire cu ceva Si: învelit¹ (1), (înv) învelitură (1). 2 Îmbrobodire a miresei ca o nevastă Si: învelit¹ (2), (înv) învelitură (2). 3 Acoperire a unei case cu țiglă, tablă etc. Si: învelit¹ (3), (înv) învelitură (3). 4 Acoperire a coperții unui caiet, a unei cărți cu hârtie sau cu material plastic Si: învelit¹ (4), (înv) învelitură (4). 5 Acoperire a focului cu pământ sau cu cenușă pentru a-l face să ardă mocnit Si: învelit¹ (5). 6 Astupare a unei gropi cu pământ Si: învelit¹ (6), (înv) învelitură (5). 7 Acoperire a cerului cu nori, ceață, întuneric etc. Si: învelit¹ (7), (înv) învelitură (6). 8 Înfășurare a urzelii pe sulul dinapoi al războiului de țesut Si: învelit¹ (8), învelitoare (1). 9 Trecere a unei țesături de lână prin piuă Si: învelit¹ (9), (înv) învelitură (7). 10 Înfășurare în ceva Si: învelit¹ (10).

Donec eris felix, multos numerabis amicos (lat. „Atîta vreme cît vei fi fericit, vei număra mulți amici”) – E un vers celebru din Ovidiu (Tristiile – I, 1, 39). Poetul, surghiunit de către împăratul roman Augustus, a ajuns la Tomis (Constanța de azi). Cînd s-a văzut părăsit de prieteni a făcut îndurerat reflecția de mai sus, care se citează de obicei împreună cu versul următor: Tempora si fuerint nubila, solus eris (Dar dacă cerul se acoperă de nori, vei rămîne singur). Prin cuvintele lui Ovidiu putem ilustra soarta unui om părăsit la nenorocire de toți cei care mișunau în jurul lui, atunci cînd el era bogat, glorios și puternic. LIT.

NEGURĂ s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Ceață deasă, care apare îndeosebi dimineața și seara, și care reduce mult vizibilitatea; (popular) negureală (1), negureață (1). Neaua sa ca lînra..., negura ca cenușa o varsă. PSALT. HUR. 124^r/7, cf. PSALT. SCH. 305/3. Și-i puse îmbrăcămînt nuor și cu negură învăli ea. coresi, ev. 267, cf. 37. Așa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. ureche, l. 92. Și negura nu-i lăsa să priceapă turcii de unde le-ar fi a da războiu lui Ștefan (cca 1650). gcr i, 192/4. Pre aceia îi ținea întunearecul negurei (a. 1675). id. ib. 224/29. Au trecut demeneața pe o negură pe lîngă Botășeni. neculce, l. 34. Cum sbucnești... sfîntul soari... din toate negurile (a. 1784). gcr ii, 137/35. Acest ostrov, măcar deși este aerul rău, din pricina negurilor din ape ce ies mai totdeauna, dar este roditoriu. amfilohie, g. 30/22. Cînd se ridică negura dimineața. calendariu (1814), 83/8. Jurnalul de Londra din 10 noiemvrie însămnează a se fi întîmplat acolo o așa groasă negură, încît pe la amiazizi au trebuit a se aprinde lumînări. ar (1829), 232¹/16. Comiții sînt cungiurate de un feliu de negură, trăgînd după sine o lungă neguroasă coadă. ib. (1831), 168²/2. Dacă cerul să acoperă cu nori și să întunecă, nu te deznădăjdui, căci peste puțin negura va peri și va urma lumina. marcovici, d. 14/22. Supărătoarele pîcle a negurilor ce s-au lăsat într-acest ostrov. drăghici, r. 224/4. Îmi place a naturii sălbatecă mînie Și negură, și viscol, și cer întărîtat. alexandrescu, m. 57. Bradul verde... printre negură se pierde. alecsandri, p. iii, 21, cf. ii, 17, pontbriant, d. Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. eminescu, o. i, 148. Se-arată-n neguri luna. Albe stelele sclipind. vlahuță, o. a, 87. Însă pe cei mergători zeița-i învăluie-n neguri, Negru-ntunerec vărsîndu-le-n jur. coșbuc, ae. 21. Cînd aceste picături se află în apropiere de suprafața pămîntului, ele constituie negurele. poni, f. 189. Se lăsau neguri din ce în ce mai groase. f (1903), 44. Drumul e glodos și greu, Negura se lasă. iosif, v. 74. Dacă negura este deasă și întunecoasă, se crede că aduce ploaie. PAMFILE, VĂZD. 65, cf. 4, 7, 101, AGÎRBICEANU, s. p. 40. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate și adînci. hogaș, dr. i, 147, cf. 193. Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă, Care-i ține de urît. topîrceanu, b. 26. Soarele răsări cu o lumină prietinească, negura se risipi curînd și văzduhul se umplu de strălucire. sadoveanu, o. ii, 94, cf. i, 78, vi, 566. Soarele rămînea ascuns în perdele de neguri cenușii. bart, e. 386. Cîmpul era tot mai întunecat. Cerul mai jos. Negură. Ploaie. barbu, ș. n. 105. Să se ieie negura, Să trec apa Moldova. cardaș, c. p. 93, cf. alr sn iii h 795. Ce trece prin sat Și cînii nu bat? (Negura). gorovei, c. 236, cf. sbiera, p. 324. ◊ Fig. Ca un luceafăr de vară, Rădicând negura toată, Ai adus senin în țară. conachi, p. 40. O negură albă îi prinse vederea. eminescu, n. 76. În suflet simt cum negura se sfarmă Și se-m-pletește albă dimineață. goga, p. 26. Cît e de ciudată viața! După ceasuri lungi de neguri, vezi că vine dimineața. eftimiu, î. 95. ♦ P. gener. (Urmat de determinări care indică materia) Masă densă și mobilă de particule solide. Plutea în vînt o negură de scrum. v. rom. noiembrie 1954, 86. 2. Întunecime, beznă, obscuritate, (rar) negureală (2). Îngerii ceia ce greșiră nu-i cruță, ce cu pletiturile de negură (cu lanțurile întunearicelor n. test. 1648, întunearecului biblia 1688) leagă-i. cod. vor. 172/8, cf. lm, eminescu, o. iv, 33. Tăcere!... Este ceasul de negură și taină. macedonski, o. i, 50. În negura pădurii, Castelul îngrădit cu șanțuri uriașe Stă trist, mucegăit. coșbuc, p. i, 158. Se iviră în negura de la intrare, unul după altul, cei șase băieși. agîrbiceanu, a. 435, cf. 187. O dată cu negura serii sosiră și cinci gîște sălbatice care căzură ca din cer în ghiol. sadoveanu, o. vii, 310, cf. h iv 61, v 6. Am plicat di diminața la drum, cu negura. alr sn iii mn h 772/2. ◊ fig. Negura credinții ceii reale. mineiul (1776), 98^vl/38, cf. 99^rl/2. Te-au cuprins negura cea multă a necunoștinții. varlaam-ioasaf, 120^r/13. Negura îndoielilor (a. 1826). uricariul, x, 89. Au acoperit ochii principesei cu o negură de întristare. asachi, s. l. ii, 20. Negura de gelozie ce se răspîndise pe fața mea întru vederea unui tînăr ofițer. negruzzi, s. i, 38. Sînt cari nu se mulțumesc cu o noblețe de trei sau patru secule și merg cu originea familiei printre negurile timpilor. ghica, s. 222. Cîntece de veselii, Care fac a da uitării negurile supărării. alecsandri, t. 868. Exegeza unui singur cuvînt... împrăștie toată negura. hasdeu, i. c. i, 13. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului. maiorescu, cr. ii, 110. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. eminescu, o. i, 129. Raza ce a lucit cîțiva ani asupră-mi se stinge și trebuie să intru iarăși în negura vieți-mi trecute. odobescu, s. i, 129. După anii duși în neguri nu te mai uita cu jale, Dă-i pe veci uitărei. vlahuță, p. 25. Este stăpînit încă în mare parte de negura ideilor scolastice. petică, o. 447. Ți s-o lăsat negurile pe față, măi Hutane. hogaș, m. n. 214. Amesteca această observație într-o prelungă și ostenitoare negură care-i pătrundea în suflet. sadoveanu, o. ix, 161, cf. x, 317. Erai tăcut din fire... Aveai lumini pe frunte și neguri în privire. eftimiu, î. 172. O tristețe și mai plină de neguri îi învălui ochii. stancu, r. a. iii, 232. Coborî și peste el o negură de mîhnire. beniuc, m. c. i, 121. Lumea mai are de străbătut cine știe cîtă negură. camilar, n. i, 341. Ochii lui se întorceau plini de neguri spre chipul distinsei sale soții. vornic, p. 62. ♦ F i g. (Rar) Haos, neant. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii. eminescu, o. i, 132, cf. 140. 3. Fig. (Urmat de determinări, de obicei introduse prin prep. „de”) Mulțime, cantitate, număr mare, imens de ființe sau de lucruri; (regional) negurime. v. puzderie. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? negruzzi, s. i, 140, cf. ghica, s. xix, lm. Neguri de brădet se-ntind. iosif, v. 59. Părintele Gherasim cu diaconul și cîntăreții mitropoliei, urmat de toată negura călugărească. hogaș, dr. ii, 62, cf. sbiera, p. 185. Negură de prune, ciaușanu, gl. – pl.: neguri și (învechit și popular) negure. – lat. nebula.

NOR¹ s. m. 1. (Mai ales la pl.) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. Noorii străbătură grindire. psalt. hur. 12^r/9. Și-i duse cu nuor dzua și toată noaptea cu luminră de focu. ib. 65^v/23, cf. 123^v/13. Rădică nuorii din cumplitele pămîntului. psalt. 281, cf. 26, 201, 204, 221. Nuor și negură împrejurul lui. coresi, ev. 37. Aceasta lui grăind, fu un nour, de deștinse pre el. id. ib. 532, cf. 177, 178, 267, 534. Întunecată apă întru nuori de sus. id. ps. 37/7. Nuori fără de apă, de vînt purtați (a. 1569-1575). gcr i, *12/2. Ivi-se u noor din ceriu (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 148/7, cf. 374. Arcul mieu voi pune în nuori. palia (1581), 40/1, cf. gcr i, 83/39, 202/28. Să arătă deasupra lor un nuăr întunecat. varlaam, c. 390, cf. 22, 24, 129, 334, 443. Iaca nuor luminat umbri pre ei. n. test. (1648), 22^r/22. Să tinză nuăru ca un șes pînă la dînșii agiungînd. dosoftei, v. s. decembrie 230^r/29. Rîdicatu-s-au nuărul de pre fața soarelui. cantemir, ist. 123. Din ceriu fulgere, din nuori smida și piatra. id. ib. 170. Vom fi răpiți spre noorii întru întîmpinarea Domnului (a. 1698). gcr i, 316/7, cf. 302/33, ii, 23/1, 56/27. Au socotit să-și puie scaunul peste norurile ceriului. R. greceanu, cm ii, 180. Nor, ...slobozești din tine ape. mineiul (1776), 106^r2/12, cf. 185^r1/25, budai-deleanu, ț. 78. Apoi rămîne cu ochii pe un nor și ne spune... că acolo e biata fericire. heliade, o. ii, 108. Cerul să acoperă cu nori. marcovici, d. 14/20, cf. 3/17. Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/28. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el. negruzzi, s. i, 57. La apus se adun nori, se întind ca un veșmînt. alexandre s cu, m. 17. Pe cer se afla o mulțime de nori mici. filimon, o. i, 115. Iar pe lîngă alba lună, Nouri vineți se adună. alecsandri, p. ii, 123, cf. id. o. p. 255, id. o. 201, id. t. i, 400. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi. eminescu, n. 23, cf. 4, id. o. i, 92, 95, 144, iv, 125. Gîndit-ai vreodată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mîna și prin nouri să cauți cununa? creangă, p. 196, cf. 213, 294. Cerul este acoperit cu nori. caragiale, o. iv, 294. Nourul cel plin de apă, iubitorul de ogoare, în albastru, iată-l, vine repede, mînat de vînt. beldiceanu, p. 65. Munții erau nalți încît întreceau norii. ispirescu, l. 56, cf. poni, f. 189. O pată de nor, înfiptă pe creștetul bolții, Vreme-ndelung-a rămas. coșbuc, p. ii, 62, cf. id. f. 77. Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi. d, zamfirescu, r. 254. Cerul era învălit în nori. f (1906), 37/1, cf. 7/2. Pe cer se mișcau alene cîțiva nouri de aramă. dunăreanu, cii. 67. Peste creștet de dumbravă, Norii suri își poartă plumbul. goga, p. 103, cf. 53, 68. Trist, încărcat de plîns, ca norul, Jelește-acum în mine dorul. cerna, p. 120, cf. 78, 157. Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. anghel-iosif, c. m. ii, 16. Norii vin... ca să se ducă. iosif, v. 33, cf. 55, 63, pamfile, dușm. 314. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stele. brătescu-voinești, î. 14. O mică cisternă pe care norii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. hogaș. dr. i, 18. Vezi, cînd se despică norii grei Și negri, Zigzagul de argint al fulgerului viu. camil petrescu, v. 8, cf. id. u. n. 286. Nori leneși își risipesc agale spuma. c. petrescu, s. 142, cf. 43. La spatele cernit al unui nor uriaș se dezvelise o boltă roșie-aprinsă de lumină. rebreanu, Nuv. 10, cf. id. i. 118. Norii lungi, în hore pure, Trec și ei pe calea lumii. arghezi, v. 34. S-a posomorît și a cuvîntat pămîntului cu fulgere și nori. id. t. c. 22, cf. id. c. o. 91, id. vers. 167, 298, id. f. 19. Se-ntrezăreau nourii groși, tîrîndu-se. mironescu, s. a. 97. Prin fumul de țigări, ca-n nouri, Gîndeam la lumi ce nu există. bacovia, o. 32, cf. 126, 204. Și norii plini și grei de-o ploaie nouă Au hotărît solemn să nu mai plouă. minulescu, v. 193, cf. 19. Și străbătînd a norilor perdele... Sclipeau în întuneric șapte stele. topIrceanu, b. 87, cf. 11, 23, id. p. o. 117. Norii... au venit deodată călători ca niște fumuri. d. botez, p. o. 49. Prin văzduh, pe sub păcura nourilor, fugeau coloane de neguri despletite. sadoveanu, o. i, 431, cf. vi, 350. Nori negri s-au pogorît peste pădure. stan cu, u.r.s.s. 170, cf. cișman, Fiz. i, 560, agrotehnica, i, 253. Norii se formează dacă există o depresiune barometrică. carafoli-OROVEANU, m. f. I, 78, cf. DEȘLIU, G. 41, v. rom. mai 1957, 35. Să duceți traiul pulberii hoinare Și-al nourilor fugăriți de vînt! labiș, p. 36, cf. 41. Pe cerul acoperit de zdrențe de nori, plutea o lună rotund. t. popovici, se. 38. Era o zi de mai, înnăbușitoare, cu un cer plin de nori. barbu, ș. n. 7. Nori albi trec peste crestele munților. contemp. 1953, nr. 359, 1/3, cf. tribuna, 1962, nr. 267, 1/3. Și pin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pâmînt. alecsandri, p. p. 141. Grei nori de ploaie vin. pop., ap. gcr ii, 330. Și din lună și din nor, Eu cetesc numai tot dor! jarnIk-bîrseanu, d. 143. Cînd merg norii asupra vîntului, are să ploaie. șez. iv, 120, cf. 119. Vin așa nuviri și să-mpreună amîndoi nuviri[i]. arh. folk. iii, 141, cf. candrea. ț. o. 32, 51, vîrcol, v. 96, pamfile, văzd. 61. Nu e cer fără nori. zanne, p. i, 18. Cui i-e frică de orice nor nici o călătorie face. id. ib. 55. Norii cei mici se duc la cei mari. id. ib. Vine-un nour nourat cu gorilă (?) amestecat (Ploaia). șez. vii, 120. Ce trece peste apă și nu face valuri? (Norul). ib. xiii, 26, cf. pascu, c. 58. ◊ Fig. Scăpăm de norul nesațiului și de bură și de cufundarea fără de măsură. coresi, ev. 45. Mare și întunecat nor și plin dă fulgere și de trăsnete au căzut pă Țara Rumânească cu Șărban Vodă. r. popescu, cm i, 446, cf. mineiul (1776), 165^r2/27. Între norii obrazului strălucesc și fulgerile măniii. molnar, ret. 8/6. Raze mîngîitoare vor lumina întunecosul și tristul nor ce mă încungiură. marcovici, c. 50/10. [Iubirea] înaurește cu raze nourii de desfătare. conachi, p. 287. Soarele nostru va răsări iarăși din norul ce-l acopere, nu vom lucra decît numai cu dreptatea și frăția. bolliac, o. 224. Cîteodată, un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă fața fizionomiei sale. filimon, o. i, 126. Iar pe fruntea Udrei se lasă un nor. bolintineanu, O. 51. Cine va șterge de nori fruntea ta? id. ib. 460. Cînd gîndesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine. eminescu, o. i, 10. Fruntea lui rămase liniștită, dar se acoperi cu un nour de vise. id. g. p. 61. Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimilor nori. macedonski, o. i, 114. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! hogaș, m. n. 109. Priveam cam cu sfială la ochii lui plini de nouri de mînie. sadoveanu, o. vii, 297. ◊ loc. adj. și adv. Pînă la (sau în) nor(i) = a) (care se înalță) foarte sus, (care este) foarte înalt. Acei munți pînă la nouri, acele stânci despicate. conachi, p. 101, cf. 85. Rîndunelele zboară pînă în nouri, încet. pamfile, văzd. 57; b) (învechit) pretutindeni. D[oa]mne, în ceriu domniia ta și pănră la nuor. psalt. hur. 30^r/21. Se mări pînră la ceriu domniia ta și pînră la nuoriu e adevărul tău. ib. 48^r/11. ◊ Expr. A fi sau a trăi (cu capul) în nori = a trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă; a fi distrat. Tot în nouri și visuri ai să trăiești? i. negruzzi, ap. ddrf, cf. zanne, p. <span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”>i</span>, 55. Parcă ar fi căzut din nori, se zice despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. A bate cu fruntea-n nori = a) a fi foarte înalt. cf. zanne, p. ii, 161; b) a fi mîndru. id. ib. (Regional) L-a purtat prin nouri = l-a bătut tare. id. ib. ix, 414. ◊ (Cu sens colectiv) Am voi... Ca nici văzduhul de nour să fi pătimit cernire. conachi, p. 266. Mi-e dor de munți... de Caraimanul Pe veci acoperit de nor. iosif, v. 82. Norul de demineață vesteaște ploaie. zanne, p. ix, 414. Nici de nor de vară să te-ntristezi, nici de senin de vară să te înveselești. id. ib. i, 55. După nor și ploaie Răsare și soare. id. ib. (loc. vb.) E nor sau (rar) sînt nori = e înnorat. Va fi nor și liniște. pamfile, s. t. 123. Du-te dor Pînă e nor. reteganul, ch. 83, cf. alr i 1 228/744, 1 234/85, 1 267/129. Îi nuvăr pe ceri. alr ii 2 449/2, cf. 2 449/551, 836. ♦ (Geol.) Nor arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura ridicată (cca 700°C), care este expulzată în atmosferă în timpul erupției unui vulcan. cf. ltr². Înălțarea norului arzător în atmosferă este însoțită de puternice descărcări electrice. der. (Astron.) Nor de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. Dimensiunile norilor de stele sînt de ordinul sutelor de ani-lumină. ib. Norii lui Magellan = numele a două sisteme stelare aflate în afara galaxiei noastre, ib. 2. p. anal. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Masă densă (și mobilă) de praf, fum etc. Văzuiu un nuoru de focu presprea totu pămîntul (cca 1550). gcr i, 2/20. Intră nuor de foc în peșteră. dosoftei, v. s. octombrie 83^v/18, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/16. Și văzu prea sfînta un nuor de foc tinsu (a. 1580). cuv. d. bătr. ii, 328/16, cf. cod. tod. 203, 211. Priviți colo norul cel de colb care se-nalță pîn’la cer? alecsandri, t. ii, 12. Un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului. eminescu, n. 15. Un nor de praf ne învăluia în acel vîrtej de goană. delavrancea, t. 35. Pe drum pustiu, un car cu boi Se leagănă încet departe – Cresc nori de pulbere-napoi. iosif, patr. 50. O caravană prin deșert, care se pierde, sufocată în norii de nisip rătăcitor. camil petrescu, v. 15. Vezi un nor de colb ce urcă și coboară coasta lină? eftimiu, î. 109. Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum. topîrceanu, p. o. 80. Se plimba ca un Dumnezeu printre norii groși ai aburilor cocliți. sahia, n. 33. Un nor de praf alb învăluie tot timpul concasorul. bogza, c. o. 182. Îi apăru în față, departe, la o cotitură, un nour de pulbere. v. rom. august 1954, 37. Un ion oarecare este înconjurat de un nor de ioni de semn contrar. Chim. an. călit., 34. Șoseaua Nordului era pustie. Deasupra plutea un nor mare de praf. barbu, ș. n. 31. Virusul gripei... se elimină în timpul vorbirii, strănutului sau tusei, formînd un nor de picături mici. tribuna, 1962, nr. 267, 2/4. A bătut un vînt de sus, Nori de praf a răspindit. teodorescu, p. p. 625. ♦ Mulțime compactă (și mobilă) de ființe. Și nuor de lăcustă în groză de goni. dosoftei, v. s. ianuarie 10^v/25. Ni-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste. m. costin, ap. gcr i, 201/19. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. russo, s. 139. Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi. alecsandri, p. iii, 292. Duduind își mișcau norul negru de turme bisonii. boureanu, s. p. 18. – pl.: nori și (regional, n.) noruri. – Și: nour (pl. nouri și, regional, n., noururi, alr i 1 240/388), (învechit și regional) noor, nuăr, nuîr (gcr i, 49/37), nuor, (regional) noăr (a ix 3), nouor (alr i 1 228/129, 1 234/820, 850), năure (pl. năuri, ib. 1 240/684, alr ii 2 449/682), nuvăr (pl. nuvări și nuviri) s. m. – lat. nubilum.

POSOMORÎ, posomorăsc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni sau despre fața, privirea lor) A se întuneca, a se întrista. ◊ Tranz. Vestea l-a posomorât. ♦ A lua o înfățișare severă; a se încrunta. ♦ Fig. (Despre cer) A se acoperi cu nori; p. ext. (despre timp) a deveni neguros, întunecat, închis, ploios. 2. Tranz. A da o notă de tristețe; a înnegura. [Var.: (reg.) posomori vb. IV] – Et. nec.

TULBURA, tulbur, vb. I. 1. Tranz. A face ca un lichid să devină tulbure, să se umple de impurități. ◊ Refl. Vinul s-a tulburat. ♦ Refl. (Despre cer) A se acoperi de nori, a se întuneca; (despre vreme) a se posomorî, a se strica. 2. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde limpezimea, transparența, claritatea. 3. Refl. și tranz. Fig. A-și pierde sau a face să-și piardă liniștea; a (se) emoționa, a (se) îngrijora, a (se) neliniști. ♦ A (se) supăra foarte tare; a (se) mânia. ♦ A-și pierde sau a face să-și piardă judecata limpede, normală; a (se) întuneca. 4. Tranz. Fig. A incomoda, a stingheri, a deranja, a stânjeni. [Var.: turbura vb. I] – Lat. *turbulare ( < turbare).

SUR¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care este de culoare intermediară între alb și negru; de culoarea cenușii; cenușiu; gri. Costum ~. Pasăre ~ă. 2) (despre cer) Care este acoperit de nori; înnorat; noros. 3) (despre păr) Care este încărunțit; cărunt. 4) fig. (despre oameni) Care are fire albe în păr; cărunt. /<bulg., sb. sur

TULBURA, tulbur, vb. I. 1. Tranz. A face ca un lichid să devină tulbure, să se umple de impurități. ◊ Refl. Vinul s-a tulburat. ♦ Refl. (Despre cer) A se acoperi de nori, a se întuneca; (despre vreme) a se posomorî, a se strica. 2. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde limpezimea, transparența, claritatea. 3. Refl. și tranz. Fig. A-și pierde sau a face să-și piardă liniștea; a (se) emoționa, a (se) îngrijora, a (se) neliniști. ♦ A (se) supăra foarte tare; a (se) mânia. ♦ A-și pierde sau a face să-și piardă judecata limpede, normală; a (se) întuneca. 4. Tranz. Fig. A incomoda, a stingheri, a deranja, a stânjeni. [Var.: turbura vb. I] – Lat *turbulare (< turbare).

ACOPERI, acopăr, vb. IV., I. Tranz. (Uneori în opoziție cu descoperi, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau, mai rar, «de») 1. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care să le învelească sau să le ascundă în întregime. S-a prins în palme capul... acoperindu-și fața. SAHIA, N. 72. Ea-și acoperă cu mîna fața roșă de sfială. EMINESCU, O. I 82. ◊ Fig. Somn.,. acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, N. 44. Dac-am văst (=văzut) că nu mai vii... Urîtul mi-l așternui, Cu dragul m-acoperii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ (Urmat de determinări ca: «glorie», «lauri», «rușine», «ridicol», introduse prin prep. «de») A se acoperi de glorie. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) A fi așezat, a sta peste cineva sau ceva învelindu-l, protejîndu-l sau ascunzîndu-l. Florile dalbe... Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. Cu mișcări scurte a dat drumul de pe el straielor sumare, care mai mult îl dezgoleau decît îl acopereau. SADOVEANU, N. F. 80, [Buza] cea de deasupra se resfrîngea în sus peste scăfîrlia capului, iar cea dedesubt atîrna în jos de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 240. Deodat-aud foșnirea unei rochii... Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii. EMINESCU, O. I 119. ♦ Refl. A căpăta (sau a-și forma) la suprafață un strat învelitor. Cerul s-a acoperit cu nori. ◊ Marea frămîntată s-acopere de spume. ALECSANDRI, P. A. 70. 2. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. Acoperi oala ca să fiarbă în abur. SADOVEANU, N. F. 90. 8. (Cu privire la clădiri) A pune acoperișul. A acoperit casa cu tinichea. ◊ Trenul intră între căsuțe acoperite cu carton gudronat, paie și șindrile. DUMITRIU, B. F. 88. Un bordei acoperit cu paie. ODOBESCU, S. III 18. II. Fig. 1. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea unei armate. 2. Tranz. A ascunde, a tăinui, a nu da pe față. Lucrurile nu puteau rămîne mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată șiretenia. ISPIRESCU, L. 111. 3. Tranz. (Cu privire la un sunet, la un zgomot) A depăși în intensitate; a face să nu se audă, a înăbuși. Eleonora vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, B. F. 44. Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului. BART, E. 286. 4. Refl. A se suprapune exact, a coincide, a corespunde perfect. Definiția propusă se acoperă perfect cu sensul cuvîntului. ◊ Tranz. (Complementul arată o necesitate materială, o datorie, o cheltuială, un deficit) A acoperi nevoile de consum ale unei colectivități. ◊ Se îndoia că sînt acolo atîția gologani cîți să acopere datoria țăranului. PAS, L. I 142. Stamati reuși să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile. BART, E. 256. ◊ T r an z. (Franțuzism) A străbate o distanță. Alergătorul a acoperit distanța de 1500 de metri într-un timp record. ◊ Expr. (Sport) A acoperi terenul = a fi prezent acolo unde este nevoie. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. acoperă și (nerecomandabil) acopere, pers. 3 pl. acoperă și (nerecomandabil) acopăr; conj. pers. 3 sg. și pl. acopere.

ÎNNORARE, înnorări, s. f. (Și în forma înnourare) Faptul de a (se) înnora; acoperire cu nori, întunecare (a cerului) din cauza norilor. ♦ Fig. Tristețe, mîhnire. I-a văzut cuta dintre ochi și înnourarea dintre gene. POPA, V. 252.

POSOMORÎ, posomorăsc, vb. IV. 1. Refl. Ase întuneca la față (din cauza nemulțumirii), a se întrista. Nu după mult timp, împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mai mică din ce în ce slăbea și se posomora. ISPIRESCU, L. 52. Cînd sună miazănoaptea, fețele mesenilor se posomorîră. EMINESCU, N. 7. Lăpușneanul, posomorîndu-se, desfăcu brațele. NEGRUZZI, S. I 146. ♦ A lua o înfățișare severă, a se încrunta. Împăratul s-a posomorit rău de tot. – adică: să nu te socotești că-i glumă ce-ți spui eu. CARAGIALE, O. III 104. ♦ Tranz. A face pe cineva să se întristeze, a cauza cuiva tristețe. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicii o insuflă. Dacă cîndva vreun nor mîhnicios mă posomorăște, un allegro vivace mă înveselește. NEGRUZZI, S. I 75. 2. Refl. (Despre cer) A se acoperi de nori; p. ext. (despre timp) a deveni neguros, întunecat, închis. Cerul se posomori, se căptuși cu plumb și ciorile începură a se văita pe sub nourii cenușii. SADOVEANU, O. VI 255. Un vînt de gheață se stîrni din șesuri. Dimineața se posomori, cenușie. C. PETRESCU, S. 175. De se posomorăște cerul, plămădește bogățiile, de iese soarele, cresc bogățiile. DELAVRANCEA, O. II 120. ◊ Unipers. Cît ne-a prins (marea) în larg, a și început, a se posomorî. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Fig. Știți una? Rău! Orizonul politic s-a posomorît! ALECSANDRI, T. I 303. 3. Tranz. Fig. A da o notă de tristețe, a întuneca, a înnegura. O frînghie încărcată cu rufe. Niște cămăși bărbătești, de stambă văpsită, posomorăsc locul. BASSARABESCU, V. 29. Sufletul mi-am amărît, Viața mi-am posomorît. TEODORESCU, P. P. 273.- Variantă: posomori (REBREANU, R. II 10, ALECSANDRI, P. P. 135) vb. IV.

TULBURA, tulbur, vb. I. (Și în forma turbura) 1. Tranz. (Cu privire la apă și la alte lichide) A face să fie tulbure (agitînd, amestecînd cu alte substanțe, îndeosebi cu impurități). Un mistreț odată tulburase rîul unde calul... Merse de bău. BOLINTINEANU, O. 194. Cerui apă de izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. ALECSANDRI, P. P. 237. Unde vede apă rece, Ea o tulbură și trece. id. ib. 264. 2. Refl. (Despre ape) A deveni tulbure, a se agita, a se răscoli, a se învolbura. Livezi verzi să vestejea, Ape reci să tulbura. Văi adînci că răsuna. ȘEZ. II 78. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare. SADOVEANU, O. VII 55. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. VLAHUȚĂ, R. P. 25. ◊ Tranz. Izvoarele își tulburau adîncul, ca să-și azvîrle afară undele lor. EMINESCU, N. 5. ♦ (Despre cer) A se acoperi de nori, a se înnora; (despre vreme) a se posomorî, a se întuneca. Într-adevăr, să tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. SADOVEANU, B. 25. Paparudă rudă, Vino de mă udă, Cu urcioru cioru Să se turbure ceru. POP. 3. Tranz. A face ca cineva să-și piardă liniștea, cumpătul; a neliniști, a emoționa, a îngrijora. Nu cinstea și inima lui Badea îl tulburau pe Constantin, ci prietenia cu Mușat. GALACTION, O. I 141. O nouă problemă gravă i se ivi acum și îl tulbura adînc. CAMIL PETRESCU, N. 29. Apropierea ei îl tulbura. REBREANU, R. I 244. ◊ Refl. Simțea că se turbură din ce în ce mai tare. DUMITRIU, N. 179. Simt însă că mă turbur. Că altcineva vorbește, înaintea mea, la o altă groapă. SAHIA, N. 121. Cătă asupra domniței cu ochi galeși, dar tot pe furiș, și o văzu că se turburase. ISPIRESCU, L. 240. ♦ (Cu privire la facultățile sau simțurile omului) A zăpăci, a întuneca. Nu mai pălăvrăgi. Nu mai turbura mintea băiatului. STANCU, D. 252. Zvonul nu-mi tulburase auzul. SADOVEANU, Î. A. 85. Lacrimi de ciudată fericire îmi tulburau vederea. GALACTION, O. I 102. De-mi turburi gîndul cu-ale tale gînduri mici, te gonesc de lîngă mine. EFTIMIU, Î. 22. ◊ Refl. Lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată. CREANGĂ, P. 275. ♦ Refl. (Rar) A se enerva, a se agita. Cum mă vor vedea [nebunii], toți să vor turbura atît, încît spitalul să va amesteca. GOLESCU, Î. 56. 4. Tranz. A scoate din fire; a supăra foarte tare; a mînia. Ana... învinsă și oareșicum umilită de-atîta răbdare și bunătate pe care nu izbutise s-o tulbure, sfîrși prin a înțelege ș-a se căi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. Simt că mînia mă turbură!... Pot să te omor lîngă acest corp. BOLINTINEANU, O. 466. ◊ Refl. Văzînd așa mare obrăznicie, pe de o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se turbură grozav. CREANGĂ, P. 83. Cum să nu mă tulbur... dacă m-o lăsat în mijlocul drumului. ALECSANDRI, T. I 119. ♦ A chinui. Tare m-a mai turburat cu răutatea și nebunia ei. DUMITRIU, N. 121. 5. Tranz. A deranja, a stingheri, a incomoda; a strica. Petrecea o viață liniștită între tîrgoveții de acolo; nu-l tulbura nimeni și nu stîrnea nici o tulburare nimănui. SADOVEANU, N. P. 317. De ce însă să turbure această ultimă seară. C. PETRESCU, Î. I 11. Nu i-a prea plăcut... că i-au turburat tabietul. CARAGIALE, O. III 45. – Variantă: turbura vb. I.

înveli [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: ~văli, (rar) ~voli / Pzi: ~lesc și (rar) învăl / E: cf slv валити] 1-2 vtr A (se) acoperi cu ceva. 3 vt (Reg) A îmbrobodi mireasa ca pe o nevastă. 4 vt (Reg; îf învăli; îe) A ~ o fată A lua de nevastă o fată urmând ca nunta să aibă loc după întoarcerea feciorului din armată. 5 vt A acoperi o casă cu țiglă, cu tablă etc. 6 vt A acoperi coperta unui caiet sau a unei cărți cu hârtie, material plastic etc. Si: a îmbrăca. 7 vt A acoperi focul, jarul etc. cu pământ sau cu cenușă pentru a-l face să ardă mocnit. 8 vt (Pop; îe) Ca și pisica: sapă și ~lește O persoană fățarnică își ascunde faptele rele. 9 vt (Rar) A astupa o groapă cu pământ. 10-11 vtr (Fig; d. cer) A (se) acoperi cu nori, ceață etc. 12 vr (Îe) Când se ~lește ziua cu noaptea Pe înserate. 13 vt A înfășură urzeala pe sulul dinapoi al războiului de țesut. 14 vt Reg) A trece o țesătură din lână prin piuă. 15-16 vtr A (se) înfășură în ceva. 17 vt (Pfm; îe) Rogojina nu te ~lește O unealtă rea nu poate servi bine.

negri [At: CORESI, ap. HEM 1023 / Pzi: ~resc / E: negru] (Îvp) 1-2 vtr (A face să devină sau) a deveni negru. 3-4 vri (D. cer) A (se) acoperi de nori. 5-6 vri (Prc; d. oameni) A (se) bronza. 7-8 vtr A (se) murdări. 9 vt (Înv; fig) A denigra.

posomorî [At: BELDIMAN, N. P. II, 120/13 / V: (reg) ~ri / Pzi: ~răsc / E: cf mg szomorú „trist”] 1 vr (D. oameni sau d. fața, ochii, privirea etc. lor) A deveni încruntat, întunecat, trist ca urmare a unei proaste dispoziții, a unei nemulțumiri, a unei stări sufletești apăsătoare Si: a se încrunta, a se întrista, a se întuneca, a se mohorî. 2 vr (D. cer) A se acoperi de nori Si: a se înnegura, a se înnora, a se întuneca. 3 vr (D. vreme) A deveni urât, închis, cu precipitații Si: a se închide, a se strica. 4-5 vtfr (A da sau) a căpăta o notă de tristețe, de dezolare Si: a (se) înnegura, a (se) întuneca.

tulbura [At: COD. VOR. 154/12 / V: (înv) turb~ / Pzi: tulbur / E: ml *turbulare] 1-2 vtr A face ca un lichid să-și piardă sau a-și pierde limpezimea. 3 vr (D. ape) A se învolbura. 4 vt (Înv; fig; c. i. limba) A amesteca cuvinte din diferite limbi. 5 vr (D. cer) A se acoperi cu nori Si: a se înnora, a se întuneca. 6 vr (D. vreme) A se schimba în rău Si: a se posomori, a se strica. 7 vr (D. ochi sau vedere) A-și pierde claritatea Si: a se împăienjeni, (îvr) a se turba (3). 8-9 vtr (Fig) A face să-și piardă sau a-și pierde liniștea Si: a (se) agita, a (se) emoționa, a (se) îngrijora, a (se) neliniști, a răscoli. 10 vt (Fig) A excita (3). 11-12 vtr (Fig) A (se) supăra foarte tare Si: a se mânia. 13-14 vtr (Fig) A face să-și piardă sau a-și pierde judecata limpede, normală Si: a (se) întuneca, a (se) zăpăci. 15 vr (Înv; fig) A se răzvrăti. 16 vt (Înv; fig) A pedepsi. 17 vt (Fig) A incomoda într-o activitate Si: a deranja, a perturba, a stânjeni, a stingheri. 18 vt (Înv; fig) A strica ordinea. 19-20 vtr (Pfm; fig) A (se) mișca. 21 vt (Înv; fig; c. i. un traseu) A face să se piardă Si: a șterge. 22 vt A deranja cursul normal, funcționarea normală Si: a deregla.

ACOPERI (-păr,-per), I. vb. tr. 1 A pune ceva deasupra unui lucru deschis în partea de sus, spre a astupa intrarea, spre a nu lăsa să pătrundă ceva înăuntru: ~ o casă; ~ o oală cu capacul ¶ 2 A fi așternut peste ceva nelăsînd să se vază ce e dedesubt: un strat gros de zăpadă acopere pămîntul ¶ 3 Fig. A încărca: ~ de rușine; ~ de ocară; ~ de glorie ¶ 4 Fig. A înlocui o sumă, un lucru care se cheltuește, care se pierde, de care e nevoie; ~ cheltueliIe; cîte economii trebue să fac ca să-mi acoper paguba; își acoper nevoile din poame și legume (RET.) ¶ 5 Fig. A ascunde, a tăinui: mă mir de Miron cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris (NEC.). II. vb. refl.: cîmpul se acopere de verdeață; cerul s’a acoperit de nori [lat. acc(o)operīre]

înnorà v. 1. a se acoperi cu nori, a se întuneca: cerul se înnorează; 2. fig. a se întrista. [Lat. INNUBILARE].

VÎNZOLI, vînzolesc, vb. IV. 1. Tranz. A frămînta, a răscoli. Vîntoasa vînzolea sălciile pletoase. C. PETRESCU, A. R. 6. Să răstoarne carele Vînzolind covoarele. Să desfunde lăzile, Să-și împartă prăzile. IOSIF, PATR. 69. Mi se părea chiar că zmeurișul e vînzolit de o vietate puternică. HOGAȘ, M. N. 161. ◊ Fig. Gîndiri răzlețe zbuciumau și vînzoleau mintea. CONTEMPORANUL, V_I 104. ♦ Refl. A se agita, a se frămînta; (despre mulțimi) a forfoti. Copiii se vînzoleau și se tăvăleau în năsip pînă la malul bălții. SADOVEANU, O. VIII 130. Pe trotoarele largi se vînzolea o lume pestriță. REBREANU, R. I 17. Leon nu putea să doarmă. Se vînzolea în pat, neliniștit, ca într-o mare cumpănă. POPA, V. 29. ◊ (Poetic) Se zări un foc mare vînzolindu-șe în căscătura unei colibe. CAMILAR, N. II 424. 2. Refl. reciproc. A se încăiera, a se lupta, a se război. Apucară voinicii paloșele și se vînzoliră. RETEGANUL, P. V 40. ◊ Refl. Fig. Vîntul umed plîngea afară, se vînzolea cu frunzișurile și aducea valuri de ploaie, izbindu-le în geamuri. SADOVEANU, O. I 95. Se încălzise iar, deși cerul era în parte acoperit de nori negri, care se vînzoleau mut, trecînd pe rînd prin fața lunii. CAMIL PETRESCU, O. I 111.

ÎNNORAT, -Ă, înnorați, -te, adj. (Și în forma înnourat; despre cer, p. ext. despre locuri) Acoperit, umbrit de nori; întunecat. Afară-i vînt și e-nnorat, Și noaptea e tîrzie. COȘBUC, P. I 193. Poienile înnorate... ale Scoției. ODOBESCU, S. III 130. Atîta-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ♦ Fig. Posomorît, trist; întunecat. Ți-este mintea înnorată sub a vîrstei diademă. MACEDONSKI, O. I 274. Moțoc șeade pe gînduri cu fața-nnourată? ALECSANDRI, T. II 162. Umbla-ntunecată și tot înnorată, Nu o vedea nimeni să rîză vrodată. PANN, P. V. II 95. – Variante: înnourat, -ă, (regional) norat, -ă (HODOȘ, P. P. 68) adj.

NOROS, -OASĂ adj. (Despre cer; p. ext. despre zile, vreme etc.) Plin de nori¹ (1), acoperit de nori¹; înnorat, (popular) norat. Și demineața astăzi vreame turbure că să rușiaște ceriul nuoros. n. test. (1648), 21^r/16. Începutul iernii vînturos, mijlocul noros, iară sfîrșitul cu ploaie și ger. calendariu (1814), 65/8. Ceriul era nuoros și termometrul însămna 14 grade. AR (1838), 131/18, cf. PONTBRIANT, D., LM, ddrf. Stam în ziua aceea acasă, plictisit de un tînăr vizitator și... nu puteam să-l concediez pe o zi noroasă, cu o ninsoare udă. bacovia, o. 211. E vremea noroasă; cad leneș picături de ploaie, sadoveanu, o. iii, 240, cf. iv, 40. De e zi noroasă, de e zi albastră, Este ziua noastră, zilnic mai a noastră, beniuc, m. 150, cf. doine, 296. Fiind vremea nouroasă, Nouroasă și ploioasă Și cărarea lunecoasă, marian, sa. 18, cf. podariu, fl. 57. A fost ziua nuvăroasă, Tu ai gîndit că e frumoasă, l. costin, gr. băn. 147, cf. teaha, c. n. 246. ♦ Fig. Acest act național... este manifestația voinței publice, ce acum pentru întăiaș dată au îndrăznit a se arăta pe nourosul orizon al nenorocitei Moldove (a. 1848). urica-riul, x, 7. ♦ fig. (Despre oameni) Posomorît, încruntat, trist; (despre ochi, privire, frunte etc.) care exprimă sau trădează posomorîre, tristețe. Sub fruntea sa noroasă și zîmbetu-i amar! macedonski, o. i, 260. Stătea drept, cu mîna în pieptar: nouros, gînditor și parcă gata de-o încercare, galaction, o. 45. Namila se face un voinic cu ochi scînteietori... cu frunte nouroasă. id. ib. 258. Măria sa are o nemulțămire și stă nouros ca și văzduhul. sadoveanu, o. xiii, 189. Comisul își întoarse după el ochii cu sprînceana nouroasă. id. ib. ♦ (Adverbial) Se uită așea noros. alr ii 6 820/316. ♦ fig. (Rar) Neclar, confuz, nebulos (4), obscur, incert. Nu vom sta la polemică în privința metafizicei lui nouroase. gherea, st. cr. i, 94. Scrisoarea, lungă, plictisitoare, plină de filozofie nouroasă, face pe acest pesimist să-și schimbe părerea, id. ib. 278. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. ionescu-rion, c. 105. – pl.: noroși, -oase. – Și: nouros, -oasă, (regional) noruos, -oasă (alr i 1 234/354), nooros, -oasă (candrea, ț. o. 51), nuoros, -oasă, nuoruos, -uoasă (alr i 1 234/280), nuvăros, -oasă adj. – Nor¹ + suf. -os.

ARGINTUIT, -Ă, argintuiți, -te, adj. (Rar) Argintat. (Fig.) Cînd luna nu se mai văzu decît în mărginile argintuite ale norului, el închise ochii. SLAVICI, la HEM. Cerul, scuturat, dă în limpede și acoperă, ca un coviltir argintuit, rotunda arie a pămîntului. DELAVRANCEA, S. 170. Luna-argintuită, Albind iarba de pe vale, Ieșea lină, ocolită De stelele curții sale. ALEXANDRESCU, P. 101.

STRĂVEZIU, -IE, străvezii, adj. 1. (În opoziție cu opac) Care poate fi străbătut de razele vizuale; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. Acest iaz... nu era un iaz ca orișicare... fața lui sta linsă, limpede, înghețată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii și de sălcii. GALACTION, O. I 44. Și vinul gălbui așa sclipea de frumos din paharul străveziu! HOGAȘ, M. N. 38. Codrii se înfiorează de atîta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 143. ◊ (Despre ființe imaginate fără corp) Și străveziul demon prin aer cînd să treacă, Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EMINESCU, O. I 69. ♦ Clar, limpede; luminos. În dimineața străvezie, Pe cheiul umedului port, Mergeam... LESNEA, I. 110. ◊ Fig. Scriitorul rus, zice tot Gorki, a fost luptător onest... suflet străveziu ca lacrima. SADOVEANU, E. 191. 2. Care este atît de rar sau atît de subțire, încît nu acoperă bine obiectele aflate dincolo de el. Luna trece grăbită pe cer, Ascunzîndu-și fața după norii străvezii. BENIUC, V. 30. O femeie... îmbrăcată în zăbranic ușor și străveziu. DELAVRANCEA, la TDRG. Iar de sus pînă-n podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. În umbră, cîmpul zace Prin ceața străvezie. BELDICEANU, P. 77. ♦ Cu pielea (obrajilor) fină, subțire, delicată, palidă. Copilul era străveziu la față, cu pielea albă și fragedă a oamenilor din părțile acelea înecate în ploaie și ceață. DUMITRIU, V. L. 7. O fată sta la masă și citea în lumina lămpii. Genele lungi, plecate, puneau o umbră ușoară pe obrajii străvezii. SADOVEANU, O. III 147. Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară – Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. EMINESCU, O. I 170. 3. Fig. Al cărui sens ascuns poate fi pătruns cu ușurință. Își aranjase în creieri cele ce voia să spuie... Toate erau limpezi, străvezii și convingătoare. REBREANU, R. I 297. ◊ (Adverbial) Mi se părea că privirea ochilor ei negri și toată purtarea ei față cu mine ascundeau, destul de străveziu, răspunsul mult dorit. GALACTION, O. I 106.

CER² (pl. -ruri), † CERÎU (pl. -rîuri) sn.1 💫 Spațiul mărginit de orizont deasupra capetelor noastre pe care-l zărim ca o boltă albastră: Dumnezeu a făcut ~ul și pămîntul: departe cît ~ul de pămînt, a) foarte depărtat, b) Ⓕ foarte deosebit, cu totul nepotrivit: cu cît ceriul de pămînt, cu atîta de hirea tătîne-său departe (LET.) sub ~, pe pămînt; sub ~ul liber, afară, fără a fi la adăpostul unui acoperiș; (P): a cădea sau a pica ~ul pe cineva, a simți o supărare, o neliniște, o frică grozavă; a pica din ~ a) a sosi pe neașteptate și la momentul oportun, b) a fi, a se arăta cu totul străin de cele ce se petrec în jurul lui; doară nu s’o face gaură în ~, n’are să se întîmple lucru mare, n’are să fie cine știe ce pagubă; a se ruga cu ~ul, cu pămîntul, a se ruga, din tot sufletul, a stărui din toate puterile pe lîngă cineva; a făgădui ~ul și pămîntul, a făgădui marea cu sarea; cu o falcă în ~ și cu alta în pămînt, cu o iuțeală, cu o furie nebună (ca balaurii din povești); a se uita în ~ și în pămînt (CIAUȘ.), a nu mai ști ce să facă, încotro să mai apuce ¶ 2 Văzduh: pasările ~ului, pasările sburătoare, care sboară prin aer; în slava ~ului, în văzduh ¶ 3 Ⓕ A ridica pînă la ~ sau în slava ~ului, a slăvi peste măsură ¶ 4 💫 În astronomia celor vechi, diferitele sfere cristaline pe care și le imaginau că ar exista, pentru a explica mișcările aparente ale astrelor; de aci, Ⓕ: a fi, a se crede în al șaptelea ~, a nu mai putea de bucurie; visul... m’a rădicat în al nouăsprezecelea ~ (ALECS.) ¶ 5 💫 Totalitatea stelelor ce se văd pe bolta cerească ¶ 6 Aer, atmosferă: ~ul e senin, e acoperit de nori: Ⓕ ~ul politic ...era încărcat cu nori negri și groși (I.-GH.) ¶ 7 Climă, aspectul particular al cerului în cutare sau cutare țară: a trăit sub frumosul ~ al Italiei; de aci, pr. ext. țară: se cred genii... îndată ce găsesc un adăpost sub ~ul României (I.-GH.) ¶ 8 Ⓕ Lăcașul celor fericiți: împărăția ~urilor; binecuvînteazâ din înaltul ~urilor stindardele noastre (VLAH.) ¶ 9 Dumnezeu, Providența, puterile cerești: Astfel înțelege ~ul lacrima, limba durerii (VLAH.) ¶ 10 🔷Partea unui tablou care reprezintă cerul ¶ 11 Trans. Baldachin întrebuințat la procesiuni: în urmă vin preoții... sub ceriu (PĂC.) ¶ 12 🌿 🫀 ~ul gurii, peretele superior al gurii, despărțitura între gură și nas (👉 GURĂ) [lat. caelum].

VĂZDUH, văzduhuri, s. n. Înveliș gazos care înconjură pămîntul (v. atmosferă, aer); (prin restricție, Ia pl.) straturile înalte ale atmosferei (v. cer). Pe sus, prin văzduhul limpede, norii lunecau... goniți de vîntul proaspăt și răcoros de martie. DUMITRIU, N. 87. Un întuneric orb acoperea văzduhul și pămîntul. SADOVEANU, O. VI 11. Clădirea se înălțase în văzduhuri, triunghiulară, ca un bot de navă. C. PETRESCU, S. 5. Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (Neobișnuit) Aerul pe care îl respiră cineva. În locuința-i îngustă și rece ca un sicriu, Unde suflarea se curmă, unde văzduhul lipsește. HASDEU, R. V. 60.

ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda și se pierdea fără urmă în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleștate, ajunse pînă în vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benișel de felendreș... a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. ◊ Fig. Era cerul vînăt și era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii țin piept. TOMA, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriașă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăța, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. își atirnă tolba cu săgețile la spate. ISPIRESCU, L. 74. În tine [codrule] cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna, Apoi tovarăși chema Și la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. ◊ Fig. (Neobișnuit) Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. ◊ Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile de gît v. lingură. ♦ (Neobișnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, în furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. ◊ Fig. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc S-atîrnă sufleiu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. EMINESCU, O. I 117. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a prețui. Am 60 kg; dar mai atîrnă și îmbrăcămintea ceva. ▭ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. III. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau stăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nime. ALECSANDRI, T. 572. ♦ A depinde de ceva, a fi condiționat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. ♦ (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț. SADOVEANU, P. M. 163.

FULGER, fulgere, s. n. 1. Descărcare electrică luminoasă în linie frîntă, care se produce într-un nor, între doi nori sau între un nor și pămînt, însoțită adesea de zgomot; traiectul luminos al descărcării. Un fulger ca o sîrmă de foc tresări în urmă, pe zarea asfințitului. SADOVEANU, O. III 75. Cerul se acoperise și o scăpărare vie de fulger, ca dintr-un amnar uriaș, lumină. ANGHEL-IOSIF, C. L. 48. Fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare. CONACHI, P. 101. ◊ Fig. (Cu aluzie la lumina produsă de fulger) Topoarele și hîrlețele dădeau fulgere în lumina soarelui. CAMILAR, TEM. 233. Un fulger viu străbate privirea sa cea sumbră. MACEDONSKI, O. I 258. [Brîul] de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul. COȘBUC, P. I 122. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU, O. I 148. (Cu aluzie la iuțeala fulgerului) Reînviai, într-un fulger de amintire, pe Dionis cel de acum treizeci și cinci de ani. GALACTION, O. I 91. (Adverbial) Gîndul fulgeră cu zborul, Dar mai fulger zboară dorul. COȘBUC, P. I 132. (Cu aluzie la efectele violente ale fulgerului) Oamenii în munți Purtau fulgere sub frunți. BOUREANU, S. P. 4. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie. SADOVEANU, O. I 303. ◊ Loc. adj. și adv. Ca fulgerul (sau ca un fulger) = iute, scurt, subit, repede. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. Dracii s-au imprăștiet, iute ca fulgerul, în toate părțile. CREANGĂ, P. 144. ◊ (Adjectival, în expr.) Ședință (sau miting) fulger = ședință (sau miting) care se convoacă pe loc cu ocazia unui eveniment recent și important. Telegramă fulger = telegramă transmisă mai repede decît telegramele obișnuite (în schimbul unei suprataxe). 2. Fig. Armă (care scînteiază și lovește). Pe vodă-l zărește călare trecînd Prin șiruri, cu fulgeru-n mînă. COȘBUC, P. I 205.

CEAȚĂ (pl. ceți) sf. 1 Văl întunecos, perdea pe ochi ce întunecă vederea: ochii îi erau acoperiți de-o ~ (VLAH.) ¶ 2 🌦 Aburi deși ca un fum gros ce se formează de asupra pămîntului, iarna, și prin cari abia se zărește: e tristă și urîtă iarna la țară... cînd norii sau ceața întunecă cerul (ODOB.); Ⓕ: s’a înnecat în ceața depărtării (DLVR.) [lat. vulg. caecia < caecius „orb”].

LIMPEDE, limpezi, adj. 1. (Despre lichide, în special despre apă, vin etc., în opoziție cu tulbure) Transparent, clar. După puțină vreme, dădură de pîrău: o apă limpede, subțire, o săreai cu piciorul. SADOVEANU, O. I 63. Apă limpede cum îi lacrima. CREANGĂ, P. 290. Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede ca seninul ceriului. EMINESCU, N. 6. ♦ Fig. Cinstit, onest, curat. Ai avut un suflet limpede și-ai murit cu cinste. SADOVEANU, O. VI 51. 2. (Despre cer, timp, atmosferă etc.) Senin, lipsit de nori, de ceață; clar, strălucitor. Era o vreme limpede și dulce de toamnă. SADOVEANU, O. VII 160. Departe de furnalele și cazanele rafinăriei, cerul era limpede și înalt. C. PETRESCU, A. 467. Cerul scuturat, dă în limpede și acopere, ca un coviltir argintuit, rotunda arie a pămîntului. DELAVRANCEA, S. 170. Ca lacrima-i limpede cerul. COȘBUC, P. II 7. ♦ (Despre ochi) Clar; pur. În ochii lui mari și albaștri, limpezi ca seninul, scînteiară lumini puternice, pline de zîmbet. V. ROM. decembrie 1951, 217. Îi zîmbi... cu ochii cenușii, limpezi. DUMITRIU, N. 156. ◊ (Adverbial) Vorbea așa de blajin și ne privea așa de limpede cu ochii lui șterși, albaștri! SADOVEANU, O. VII 209. 3. (Despre sunete, p. ext. despre glas, în opoziție cu voalat, răgușit) Care răsună distinct, cristalin, clar. Dascălul nostru cu... glas limpede, puternic, ne-a părăsit. STANCU, D. 289. Sunetele de tălăngi adiau limpezi și dulci prin liniștea cuprinsului. SADOVEANU, O. I 268. Havuzele cîntă... voci limpezi șoptesc. MACEDONSKI, O. I 141. 4. (Despre mintea, spiritul oamenilor, în opoziție cu greoi, obtuz) Care vede, înțelege și expune lucrurile clar; lucid. Îmi simții capul mai limpede. VLAHUȚĂ, N. 167. ◊ (Adverbial) Nu se gîndea el atît de limpede. DUMITRIU, N. 148. Îți cer să privești limpede, cu răceală, la rînduirea trecută a lumii și la cea viitoare... Trebuie să devii un om tare. DEMETRIUS, C. 46. 5. (Despre idei sau felul de exprimare al cuiva, în opoziție cu confuz, încurcat) Ușor de înțeles, lămurit, deslușit. Vreau un răspuns limpede. BARANGA, I. 188. Multe lucruri bune mi-ar fi plăcut și mie... însă nici unul mai mult ca vorba pe dasupra limpede, dar adîncă la înțeles. CARAGIALE, O. VII 159. ◊ (Adverbial) Vorbea limpede, corect, liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Pe cît își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atît madam Popescu se turbura, se roșea. CARAGIALE, M. 26. ♦ (Despre un fapt, o afirmație etc.) Neîndoios, sigur, evident. Asta e limpede, o știe toată lumea. PREDA, Î. 108. Mi se pare adevărul limpede ca lumina zilei. DEMETRIUS, C. 33. ◊ (Adverbial) Dacă mă apropii de micul șanț al șoselei, e limpede că voi fi văzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. 6. (Rar, despre o suprafață, un teren etc.) Neted, lipsit de asperități; lipsit de vegetație, larg, deschis. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie. CARAGIALE, P. 14. Dintru această zidire drept înainte, încet, încet, să face deal destul de nalt și tot limpede făr’ de copaci. GOLESCU, Î. 75.

CUPRINDE, cuprind, vb. III I. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A prinde ceva apucînd de jur împrejur, pe toată grosimea, cu mîinile sau cu brațele. Se răsucește pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme și îl privește în ochi. C. PETRESCU, A. 297. Cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. ♦ (Cu privire la persoane) A strînge în brațe în semn de afecțiune, a îmbrățișa. Grigore Oanea a venit lîngă mine, cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Încearcă să ne cuprindă pe toți la pieptul lui. SAHIA, N. 52. Se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după gît cu brațele ei. DELAVRANCEA, S. 16. Tată-său cuprinzîndu-l în brațe, îl sărută. CREANGĂ, P. 198. Nu zi ba de te-oi cuprinde. O. I. 209. ◊ Refl. reciproc Tainic se-ntîlnește în prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COȘBUC, P. I 49. ♦ (Învechit și arhaizant) A prinde, a captura (prin învăluire). L-au cuprins slujitorii și l-au dus. SADOVEANU, D. P. 32. 2. A îmbrățișa cu privirea, a vedea. Pretutindeni, cît cuprindeau ochii, abureau șesurile, dealurile, văile. CAMILAR, TEM. 7. Bieți ochi, slabi și numai doi, Puține zări cuprind. COȘBUC, P. I 232. Atîția zmei veniră, încît nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii. RETEGANUL, P. II 53 ♦ A închide în sine, a îngloba. Mîna care au dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. 3. (Popular, despre o haină) A fi destul de larg pentru cineva. Nu-l mai cuprinde sumanul. 4. (Popular; cu privire la drumuri) A închide, a tăia; a bara, a bloca. Înainte i-o ieșit... năfrămi înainte i-o întins, calea i-o coprins. ȘEZ. I 177. ◊ Absol. Iute la pîndă, la țiitori! Cuprindeți bine din muche-n vale! La ODOBESCU, S. III 88. II. 1. Tranz. A acoperi, a învălui în întregime, a încinge. Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde. ALECSANDRI, P. P. 118. (Cu pronunțare regională) Un nor de colb îi cuprinsă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Poetic) O! vin pe marea ce-o cuprinde Un cer înalt de stele plin, Și vîntul serii va întinde A luntrei pînză în senin. EMINESCU, O. IV 540. Pe cînd era în pădure la vînat, l-a cuprins un întuneric de nu știa el încotro s-apuce. ȘEZ. I 225. 2. Tranz. A pune stăpînire; a cuceri. S-o sorbi pînă-n străfunduri, să o cuprinzi întreagă Această sevă tare, țîșnită din ogor. DEȘLIU, G. 7. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre idei, concepții, mișcări sociale) A se întinde, a pătrunde în..., a atrage, a cuceri. Revoluția democratică cuprinde poporul întreg. ♦ Fig. (Despre stări fizice sau psihice) A prinde, a apuca, a stăpîni. Se strînse lîngă sobă cuprinsă de frig. C. PETRESCU, A. 462. I-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I 228. Un tremur o cuprinse în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. ♦ (Refl., rar) A fi sau a lăsa să fie pătruns de un sentiment. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt, Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. EMINESCU, O. I 192. V-ași cuprins de groază și de descuragiare. ALECSANDRI, T. II 36. 3. Refl. A-și face (sau a-și mări) averea; a se îmbogăți, a se înstări, a deveni chiabur. De n-ar fi fost oastea, așa cum era, te mai cuprindeai, apucai vreo păreche de juncănași, vreo vițică. CONTEMPORANUL, VI_I 496. III. Tranz. 1. (Despre corpuri) A ocupa, a umple (un spațiu) cu volumul, cu dimensiunile. Același loc umbrit umbrești Și-un colț de cer întreg cuprinzi – Nuc falnic, strajă din povești, D-asupra casei părintești. IOSIF, PATR., 7. 2. (Despre numere) A închide în valoarea, în semnificația, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul nouă cuprinde de trei ori numărul trei. ♦ A intra, încăpea (în alt număr) Numărul doi se cuprinde de două ori în număru patru. ♦ (Despre texte scrise) A fi (parțial) alcătuit din..., a avea în compoziția sa..., a implica. Romanul cuprinde numeroase descrieri de natură. ♦ (Despre epoci istorice, geologice) A se întinde pe o perioadă de... (în forma coprinde) Cea dintîi epocă a întemeierii Principatelor... coprinde tot secolul al XIV-lea. BĂLCESCU, O. II 12. – Forme gramaticale: perf. s. cuprinsei, part. cuprins. – Variantă: coprinde vb. III.

CĂPTUȘI, căptușesc, vb. IV. 1. Tranz. A coase, a fixa, a prinde o căptușeală la o haină; a dubla haina. Croitorul căptușește paltonul. 2. Tranz. A acoperi (un obiect) pe dinăuntru sau pe dinafară cu un strat de protecție, de izolare, de înfrumusețare etc. Ferestrele erau căptușite bine cu rogojini groase, incit nu se zărea rază de lumină. POPESCU, B. I 106. ◊ Fig. Cerul, căptușit cu nori tomnatici, apăsa greu și parcă-și afunda marginile în orizont. REBREANU, R. I 70. 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. După trenuri căptușite cu infanterie, curgeau cele cu artilerie. CAMILAR, N. II 101. 4. Tranz. (Familiar) A prinde (pe cineva), a înșfăca, a pune mîna pe... Stai... că te căptușește ea, Mărioara, acuși! CREANGĂ, A. 49. Ah! Ce bine-mi pare Că i-am căptușit [pe cei doi pungași]! ALECSANDRI, T. I 163. ◊ Expr. A căptuși bine (pe cineva) = a prinde pe cineva la strîmtoare, a-l aranja, a i-o face bună. Tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptușit! CREANGĂ, P. 206. 5. Refl. (Familiar) A se alege cu ceva. De nu agă, dar măcar socru... Tot m-am căptușit cu ceva! ALECSANDRI, T. I 101.

SUR, -Ă, suri, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor) De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru (v. cenușiu); (despre animale și păsări) care are părul, lîna, penele de această culoare. Au dat năvală doi dulăi suri cu căpăținele negre. SADOVEANU, N. F. 38. Miei albi fugeau către izvor Și grauri suri zburau în cete. COȘBUC, P. I 176. Un taur mare cu părul sur. RETEGANUL, P. IV 41. Cucule, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (În contexte figurate) Pe unde Jiul, spumegînd, Își spală coama sură. FRUNZĂ, Z. 30. ♦ (Substantivat) Nume dat unui cal cu părul de culoare intermediară între alb și negru. Pe poarta deschisă, Bîscoveanul trecu în goană pe surul lui costeliv, dar vînos, și se topi în ninsoarea care cădea moale. CAMIL PETRESCU, O. I 9. Surul lui se lăsa ușor pe picioarele dinapoi, ca să lunece în vîlcea printre răchite. id. O. II 143. 2. (Despre stofe, haine) Făcut din lînă sură (1) sau vopsit în această culoare. Îmbrăcămintea sură a oștenilor moldoveni părea întuneric de peșteră între zare și luciul apei. SADOVEANU, N. P. 335. Cei trei văcari, sub niște căciuli uriașe, cu fundul lat, cu sumanele sure aruncate numai pe umăr, ședeau rezemați în ghioagele lor. BART, S. M. 82. Contoșul domnului, sur și lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept. ODOBESCU, S. A. 113. 3. (Despre munți) De culoarea cenușie a stîncilor; (despre drumuri) de culoarea mohorîtă a pulberei care le acoperă. Luna-și pierde prin păduri Tainica văpaie... Doarme între munții suri Vechea Borșa-Baie. DEȘLIU, M. 11, De o parte și de alta a drumului sur se înălțau două spinări ușoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Mă întorc cu fața spre creasta sură. CAMIL PETRESCU, U. N. 279. 4. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat; tulbure; fig. posomorît, mohorît. Rațele sălbatice treceau în triunghi pe deasupra în văzduhul sur și tăios. DUMITRIU, N. 289. Afară plouă lin din cerul sur. SADOVEANU, O. III 241. Bolta sură ca cenușa, Codrii vineți – dorm adînc. TOPÎRCEANU, B. 16. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. 5. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Cărunt. Nu vă uitați că rar mi-i părul Și sur ca sara cea de toamnă. BENIUC, V. 148. Era un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustețile sure, răsucite. BART, S. M. 45. Pe prispă o babă bătrînă și zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenușa în poalele unei roabe tinere și frumoase. EMINESCU, N. 19. Nu căuta că-s sur, îs verde încă. ALECSANDRI, T. I 68. ♦ Fig. Bătrînicios, șters; searbăd. Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios. GALACTION, O. I 43. ♦ Fig. Vechi, bătrîn. Rîul sfînt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure. EMINESCU, O. I 44.

ÎMBROBODI, îmbrobodesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la persoane) A acoperi capul cuiva cu o broboadă sau cu altă învelitoare. O săteancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma. CAMILAR, N. I 103. [Îl] înfășase și-l îmbrobodise ca pe copii. ȘEZ. II 200. (Refl.) S-a îmbrobodit și s-a cinchit înaintea vetrei. SADOVEANU, O. I 329. ◊ Fig. Nori cenușii, încărcați mai mult de pulberea ridicată de pe drumuri decît de ploaia din cer, îmbrobodesc zarea îndepărtată. CAZABAN, V. 136. Pîcla deasă-mbrobodește munții nalți. ALECSANDRI, P. III 642. (Refl.) Ceriul cel limpede se îmbrobodește cu nori întunecoși. RUSSO, O. 24. 2. Fig. A înșela, a minți, a păcăli. V-au îmbrobodit și pe voi, măi feciori... rîse Cocoran. CAMILAR, TEM. 160. Dacă erai înțeles cu ei și-ai vrut să mă îmbrobodești, atunci ești un pungaș. PAS, Z. II 172. Spui tu drept, mamă, nu mă îmbrobodești cu vreo minciună? GALACTION, O. I 73. Vă pot... spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 691. – Prez. ind. și: îmbrobod (CONTEMPORANUL, IV 44).

UMPLE, umplu, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la recipiente sau la cavități) A face să fie plin (mai ales cu un lichid), a băga înăuntru (pînă la gură); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. Cotrobăia prin cazan și își umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase. CREANGĂ, P. 29. ◊ (Prin analogie cu o cavitate) S-au dus amîndoi, și ea și-a umplut brațele cu ramuri. CAMIL PETRESCU, U. N. 102. ◊ Fig. Stelele umpleau văzduhul. SADOVEANU, O. III 398. Umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile. VLAHUȚĂ, N. 15. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pîntecele) = a se îndopa cu mîncare. A-și umple buzunarele = a cîștiga bani mulți. A umple paharul = a pricinui cuiva un neajuns care întrece ceea ce poate el suporta; a pune vîrf. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. C. PETRESCU, Î. II 149. Gara... cu înghesuiala unor oameni grăbiți și brutali venea numai bine să umple paharul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. (Refl..) A i se umple cuiva ochii de lacrimi = a începe să plîngă, a avea ochii umezi. Moșneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi de bucurie. CREANGĂ, P. 291. Ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor. EMINESCU, N. 5. Copila se sculă în picioare de mînie și ochii i se umplură de lacrimi. ALECSANDRI, O. P. 223. (Tranz., inversînd raportul dintre părțile propoziției) Lacrimile îi umplură ochii. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Refl. (Poetic) Luna se înălțase, nouri treceau pe deasupra ei umplîndu-se de lumină vînătă. SADOVEANU, O. VI 15. În fața noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. 179. 2. Fig. A copleși pe cineva, a face că cineva să se simtă cuprins sau apăsat (de un sentiment, de o senzație etc.). Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. SADOVEANU, B. 85. Am să-ți spun o veste care a să te umple de bucurie. NEGRUZZI, S. I 18. Ochii tăi cei negrișori umple-mi trupul de fiori. jJARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ Expr. A umple pe cineva de sperieți = a îngrozi. Apoi dă, mamă! vezi, i-a umplut de spărieți. CREANGĂ, P. 28. ◊ Refl. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Cînd se duce împăratul și vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. CREANGĂ, P. 265. 3. A (mai) adăuga apă (sau alt lichid) pentru a face să fiarbă mîncarea. Să ai grijă, bătrîno, să mai umpli oala cu fasole. STĂNOIU, C. I. 66. ◊ Expr. A umple borș = a pune la fermentat tărîțe amestecate cu apă și cu maia, pentru a obține borșul cu care se prepară anumite mîncări. Lelița cu șorțul roș Nu știe să umple borș. POP. (Regional) A umple flori = a pune la macerat flori sau frunze, turnînd peste ele apă caldă, pentru a prepara anumite vopsele. ♦ A introduce într-un înveliș (de aluat, de anumite legume etc.) un preparat culinar (pentru a pregăti anumite mîncări). Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jaratic. CREANGĂ, A. 77. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid dulce sau aromat. Cocoșei de zahăr umpluți cu sirop. I. BOTEZ, ȘC. 86. 4. A răspîndi (mirosuri, parfumuri) într-un spațiu, într-o încăpere. Cind bate vîntul din jos, Umple casa de miros. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (În forma împle) Busuioc și mint’ uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. id. ib. 85. ◊ Refl. Se umplu locul de un miros așa de frumos. ISPIRESCU, L. 39. ♦ (Despre sunete, zgomote sau despre un izvor de sunete) A cuprinde, a învălui un loc, un spațiu. Bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor. SADOVEANU, O. I 258. Statu- Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier. ALECSANDRI, P. A. 188. ◊ Expr. A umple satul (lumea sau, rar, urechile lumii) = a răspîndi un zvon, o știre, o veste. A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vîrful cortului sultanului Albu. DELAVRANCEA, O. II 99. 5. (De obicei hiperbolic) A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere sau (prin restricție) un cadru. Oastea umplu ograda și toate ulițele din jur pînă la mari depărtări. SADOVEANU, O. VII 155. Căpitanul umplu așa, fără veste... ușa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă. HOGAȘ, H. 78. De dragostea unei regine frumoase, Umplut-ai pămîntul de oase! COȘBUC, P. II 194. ◊ (Poetic) Din cînd în cînd se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi și trandafirii ca niște meri înfloriți, plutind fără trunchi în văzduh. DUMITRIU, N. 118. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul. EMINESCU, N. 48. ◊ Refl. S-a umplut Țara Moldovei de doamne și domnițe. SADOVEANU, F. J. 493. Din frunza care cade se umple-n mai cîmpia. EFTIMIU, Î. 180. Se umple ograda și livada moșneagului... de cirezi de vite. CREANGĂ, P. 68. (Poetic) Noaptea se umpluse de fulgere, ca un pumn de întuneric, în care roiesc mereu scînteile unui amnar. MIHALE, O. 507. Răsăritul se umplea de flacări. SADOVEANU, O. I 438. Aicea, p-aste ziduri, în liniște senină, Privesc cum orizontul se umple de făclii. ALEXANDRESCU, P. 23. ♦ A acoperi cu scrisul o hîrtie, un caiet etc. Numărul hîrtiilor umplute cu povești și însemnări sporește în chip vertiginos pe masa de brad. CĂLINESCU, E. 252. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd materia, obiectul în discuție) A acoperi (pe cineva sau ceva) cu o substanță neplăcută, murdară, dăunătoare (v. mînji); fig. a contamina, a molipsi. Didesubtul scării [teatrului] este o boltă supt care butcile trec, pentru ca cei ce se scobor să nu fie umpluți de ploaie. KOGĂLNICEANU, S. 89. ◊ Expr. A umple pe cineva (sau, refl., a se umple) de bogdaproste v. bogdaproste. A umple (pe cineva sau, refl., a se umple) de brînză (sau de procopseală), se spune, ironic, despre cineva care n-a reușit într-o acțiune. Îl furase somnul cu fluierul în gură și merele pieriseră. – Ne-ai umplut de brînză și tu, îi zise tat-său. VISSARION, B. 13. De procopseală văz că mă umpluși. PANN, P. V. III 80. 7. (Rar) A face să fie complet, a completa; a împlini. [Rada] de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. – Variante: umplea (SADOVEANU, O. VI 226), (regional) împlea vb. II, împle vb. III.

PREVEDEA, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A deduce mersul evenimentelor viitoare din unele fapte prezente sau trecute care au legătură cauzală cu acele evenimente; a avea intuiția celor ce urmează să se întîmple, plecînd de la unele date cunoscute în prezent, a vedea înainte. Cine poate să prevadă totul? CAMIL PETRESCU, U. N. 60. Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare. BOLINTINEANU, O. 37. ◊ Refl. pas. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferințele seculare. SADOVEANU, E. 240. Împărăteasa avea să sufere destul, atît durerile de naștere, care să prevedeau a fi după cum făgăduise, cît și clevetelile ce auzea că merg în urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. 2. Tranz. (Despre legi, condiții sau dispoziții legale) A stabili,a fixa, a specifica, a prescrie, a indica, a menționa. Planul prevedea controlul tehnic și repararea tuturor tractoarelor. MIHALE, O. 499. La noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puțin turburat, al lighioanelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 38. 3. Tranz. A echipa, a înzestra cu... Uzină prevăzută cu instalații moderne. 4. Refl. A se vedea (prin sau printre); a se întrezări. A doua năvală de fum acoperi o parte din oștile dușmane și, în adevăr, în curînd începu a se prevedea prin el, ca printr-o pînză rară, îmbulzeala căzăcimii. SADOVEANU, O. VII 11. Soarele rotund și palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. S-a măritat cu un tînăr subțire și uscat de te prevezi printr-însul. GANE, N. II 211. ◊ Intranz. Fig. [Victor Hugo] simte și prevede în imagini colorate și mărețe, SADOVEANU, E. 228. ♦ (Rar) A se oglindi. Cerul se prevede în valea înflorită. BOLINTINEANU, O. 203. Spre sară, vîntul contenește, marea se liniștește, și cînd stelele răsar, ele se prevăd pe fața apei ca într-o oglindă. ALECSANDRI, C. 177.

VIFOROS, -OASĂ, viforoși, -oase, adj. 1. Vijelios, furtunos; (despre vînt, nori) care aduce vifor, viscol. Mă apucase vremea rea la baltă, o ploaie viforoasă care răscolea în șuvițe lungi, în stropi fumurii, apa. SADOVEANU, O. VII 345. Un vînt viforos, venit de afară prin spărtura unei ferestre, trecu șuierînd peste capetele lor. GANE, N. II 25. Verdeața se ivește Și cerul se dezbracă de viforoșii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. Fig. (Despre lucruri în mișcare) Năvalnic, agitat, năprasnic. Iar noianul viforos, izbindu-și apele de amîndouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrîngea spre mijloc, spumegînd. HOGAȘ, M. N. 218. ◊ Fig. Au răsunat în curte și în celule viforoasele accente ale imnului proletar. PAS, Z. IV 128. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sînt scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune și cele rele. SADOVEANU, Z. C. 74. Viforoase erau vremile cele vechi... Pămîntul era acoperit de dărîmături și de trupuri moarte. RUSSO, O. 43. ◊ (Adverbial) Sevasta plingea viforos. SLAVICI, N. II 19.

AURI, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi cu un strat subțire de aur, a polei sau a sufla cu aur. Du-te și fă o mulțime de furci de tors, una mai frumoasă decît alta. Apoi ia și le aurește pe toate. MARIAN, O. II 91. ◊ Fig. A da o strălucire ca de aur, a face să pară de aur, a polei. Te-am dus pe culmi, ca ochii tăi să-mi crească întinderea de zări... Să-mi aurești cu raza lor pămîntul. TOMA, C. V. 126. Soarele scăpăta grăbit după deal, aurind vîrful copacilor. BUJOR, S. 28. Eu voi să aud unda și cerul să-l privesc, Să văd a aurorei mult veselă zîmbire, Razele dimineții ce norii auresc. ALEXANDRESCU, P. 28.4 ◊ Refl. Sub privirea-i s-aurește Unda lină din Bosfor. BOLINTINEANU, P. I 233. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur. Îndată i se auri lina [mielușelului]. ISPIRESCU, L. 65.

TOPI, topesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă. Veni austrul cel răsunător și topi zăpezile. SADOVEANU, O. VII 113. Vîntul de la miazăzi Cu zăpadă se hrănește. Într-o noapte și-ntr-o zi El pe dealuri o topește. ALECSANDRI, O. 226. ◊ (Prin exagerare) Soarele ardea să topească zidurile. REBREANU, I. 65. ♦ Refl. A se muia, a se lichefia, a-și pierde consistența (sub efectul căldurii). Sloiul rece mi se topea în palma caldă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 88. Scăuieșul de ceară s-a topit și leasa... nu era bine sprijinită. CREANGĂ, P. 32. [Zăpada] se topește acum subt adierea încropită a zefirului. ODOBESCU, S. III 41. Gheața-n baltă se topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ Fig. A înmuia, a îmblînzi, a înduioșa. Începu a plînge lacrimi de bucurie, o bucurie fierbinte, care parcă-i topea întreaga ființă. SADOVEANU, O. I 267. ◊ Refl. Simt parcă topindu-se-ntreagă Făptura-mi de plumb. COȘBUC, P. II 23. ◊ Expr. A i se topi (cuiva) inima (de...) v. inimă (II 1 b). ♦ (Învechit) A transforma, prin topire, un obiect de metal în altul. Dar Despot cu păcatul a dat mîna frățească... Icoane și potire el le topește-n bani. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Poetic) Și nu te temi că aurul din plete-ți Se va topi în stele? EMINESCU, O. IV 108. 2. Refl. (Familiar) A se dizolva într-un lichid. Sarea se topește în apă. ♦ (Rar, despre obiecte sfărîmicioase) A se descompune în particule mici, a se împrăștia (într-un lichid). Apa descîntată a mestecat-o tata cu un pai rupt din coada măturii, pînă s-a topit tăciunele. STANCU, D. 231. ♦ Fig. A se cufunda într-o masă unică; a fuziona. Privitorii se îmbulzeau cuprinși de aceeași veselie, parcă ar fi căutat să se topească cu toții într-o singură ființă fără griji și fără necazuri. REBREANU, R. I 128. ◊ Tranz. Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim și cu arta poetului modern. SADOVEANU, E. 78. ♦ Fig. A se șterge, a se estompa. Pe cer toți norii s-au topit. DEȘLIU, M. 35. Idiotul se topi în întunerec. DUMITRIU, N. 179. S-a uitat după ei, pînă s-au topit în văgăuni de negură. POPA, V. 35. ◊ Tranz. Ceva din umbra și lenea apusului părea că-i șterge, îi topește conturul lucrurilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. 3. Tranz. A supune plantele textile unui proces metodic de dizolvare a substanțelor care fixează fibrele de partea lemnoasă a tulpinii (ținînd plantele un anumit timp în apă, pe zăpadă sau la rouă). După ce s-a cules și s-a făcut mănuși, cînepa de toamnă este dusă acasă; cea de vară se pornește de-a dreptul la apă spre a fi topită. PAMFILE, A. R. 173. ◊ Refl. Inu-n baltă se topește Și fînațul otăvește. BELDICEANU, P. 88. 4. Refl. (Despre lumînări;p. ext. despre obiecte supuse acțiunii focului) A se consuma arzînd, a se trece, a se mistui. Jarul rămas se topea încet-încet, acoperindu-se treptat de rugina scrumului. MIHALE, O. 186. Era tîrziu tare după miezul nopții și lumînările de ceară verzie de Veneția se topiseră pînă la jumătate. SADOVEANU, O. VII 97. Și cînd s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare și a striga: foc! foc! și pîn-or sări oamenii de la nuntă, pînă nu știu ce, casa are să se topească. CREANGĂ, P. 175. 5. Refl. Fig. A slăbi, a se usca, a se vlăgui. La mine acasă, Nici mălai pe masă, Și femeia mea De foame zăcea, Și pruncuțu meu Se topea mereu. DEȘLIU, M. 51. Tata, om odată voinic, care muncise crunt în tinereță, deodată se topise ca o lumînare. SADOVEANU, O. VII 295. ◊ (Întărit prin «din picioare», «de pe picioare») Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, N. 145. De cînd am intrat în casa asta, mă usuc, mă topesc din picioare. ALECSANDRI, T. 1008. ◊ (Urmat de determinări cauzale, în construcții care exprimă adesea numai intensitatea unei acțiuni, unui sentiment) Mă topesc și eu ca și tine d-atîta pustietate. DELAVRANCEA, S. 242. Petruța se topea de fericire, iar mesenii zîmbiră uitîndu-se unul la altul. CAMIL PETRESCU, O. I 123. Lui Milescu îi venea să se topească de rîs, însă se stăpîni. D. ZAMFIRESCU, R. 143. Împăratul se topea de dragoste pentru Ileana. ISPIRESCU, L. 29. ◊ Expr. (Familiar) M-am (mai rar ne-am) topit! = am pățit-o! Îi puse mîna la gură și-i zise: Șt! că ne-am topit! Să nu te auză cineva. ISPIRESCU, L. 373. Nenea Iancu! Să vie aici! M-am topit!... Sînt nenorocit. CARAGIALE, T. II 125. Vai, bietele fete! Că le-am prăpădit Și le-am dat pe bete... De-acum m-am topit! ALECSANDRI, T. 410. 6. Tranz. Fig. A nimici, a desființa (distrugînd, consumînd, epuizînd). Aci a topit pe turci. DELAVRANCEA, O. II 164. Noi am apucat timpuri grele, pe cînd Cîmpineanu, Mitică Filipescu, Nicolaie Bălcescu se pocăiau la Plumbuita, la Snagov, la Mărgineni și în Ocnele de la Telega, topindu-și sănătatea. GHICA, S. A. 86. ◊ Refl. pas. Se gîndea c-un fel de scîrbă la mîncările multe care se topiseră în seara asta la masa stăpînilor. AGÎRBICEANU, S. P. 36.

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.

ZMEU, ❍ZMĂU I. sm. 1 ‡ Șarpe: pre aspidă și vasilisc vei călca și vei stropși leul și zmăul DOS. ¶ 2 🔱 pop. ‡ Balaur: și arătîndu-i de departe pre bălaur îi zise împăratul: nu te apropia, părinte, de zmeu DOS. ¶ 3 🔱 pop. Ființă fabuloasă, de care pomenesc basmele noastre, avînd chipul și apucăturile de om, trupul acoperit cu păr și o coadă solzoasă; este de o mărime uriașă, are o putere extraordinară, dar e cam slab de minte; locuește împreună cu alți zmei, frați de ai lui, în palate sau în cetăți așezate în munți sau în codri deși, mai adesea pe tărîmul celălalt; zmeii umblă totdeauna la vînat pe moșiile lor, călări pe cai năzdrăvani, cu cîte mai multe inimi, cari îi înștiințează de apropierea unei primejdii; își anunță totdeauna sosirea acasă asvîrlind, de Ia o depărtare de cîteva mile, buzduganul cel greu care, după ce se izbește de poartă, sare pe masă și se acață singur în cuiul din perete; se ivesc uneori oamenilor în chip de vînt sau de nor negru, mai ales cînd vin să fure cîte o fată de împărat, pe care o scapă apoi Făt-frumos, după ce omoară pe răpitor: Împăratul Roșu ... era foarte mîhnit că, în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pre cer; aice petrecea fata împăratului cea mijlocie, ce au furat-o un zmeu cu două capete SB. ¶ 4 Fig. Cal voinic și iute ca un zmeu: cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îi ajunse ISP.; o trăsură comodă, înhămată cu cinci zmei voinici ALECS. ¶ 5 Fig. Flăcău voinic ca un zmeu: Răducanu meu e un zmeu de flăcău DLVR.; uneori și despre fete: venea pe cărare ’n jos, un zmău de fată cu poalele catrinței prinse ’n brîu GRIG. ¶ 6 🩺 pop. Un fel de boală de care pătimesc unele femei, făcîndu-le să slăbească mult (probabil boala numită sburător sau lipitură): mie mi se pare că cuconița are zmeu ... nu vezi tu că slăbește din zi în zi? FIL. ¶ 7 🌿 COADA-ZMEULUI 👉 COADĂ 15; --FLOAREA-ZMEULUI = BARBA-POPII. II. sm. și (pl. zmeuri și zmee) sn. Jucărie de copil făcută din hîrtie, de diferite forme, cu sau fără speteze, care se poate înălța în văzduh, fiind ținut de o sfoară: cum știa de bine să înalțe zmeii de hîrtie poleită pînă sub nori și să le trimeată răvașe pe șfară I. -GH.; adeseori mi-am amintit zmeii în jocurile mele copilărești GN. [vsl. zmiĭ „șarpe, balaur”; comp. bg. zmĕj „balaur; zmeu de hîrtie”].

NINSOARE s. f. 1. Faptul de a ninge; cădere a zăpezii; (rar) ningere, ninsătură, (regional) ninsă mare. Lovise și niște răcele cu ploi și cu ninsori. m. costin, let. i, 253/6. Lovise ninsoare și un ger mare. n. costin, let. ii, 33/25. l-au lovit o ploaie cu ninsoare, de i-au ținut... vro trei, patru dzili. neculce, l. 107, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., DRLU, LB. O ninsoare îmbelșugată au statornicit iar drum de sanie. ar (1839), 5¹/16, cf. polizu, pontbriant,d. Bătrînul munte albit de ninsori. bolintineanu, ap. ddrf. Am semne că la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie și ninsoare. conv. Lit. viii, 441. Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. eminescu, o. i, 94. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare cum se cade. CREANGĂ, a. 30, cf. DDRF, TDRG. Pînă cînd tot nor, ninsoare, Fără nici o zi cu soare? f, (1903), 13, cf. 159, alexi, w., candrea, f. 350. Orașul, prin ninsoare, noaptea, din pianole va cînta. bacovia, o. 140. Tristeți pustii, molipsitoare... De ce mă urmăriți mereu Și, fie ploaie ori ninsoare, Vă țineți scai de capul meu? topîrceanu, p. o. 144. După acalmii și călduri pripite, năvăliseră în trei rînduri zloate, ninsori și viscole. sadoveanu, o. xii, 683. Apoi, cînd au ajuns pe un platou, a început ninsoarea. v. rom. octombrie 1955, 165. Zăpada ultimei ninsori, subțirică și capricioasă, rîdea soarelui cu miliarde de dinți albi și mărunți. galan, b. ii, 113. Ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea. marian, s. r. ii, 35. Fulguie a ninsoare. pamfile, c. 44. Vine ninsoare cu uomăt. alr i 1 230/257. Astăzi ploaie, mîine ninsoare și poimîine soare. zanne, p. i, 12. Dacă nu e ploaie, fie și ninsoare. id. ib. 51. Pisica cînd se va pune Cu spatele lîngă foc, Frig sau ninsoare ne spune. id. ib. 596. Mii de păsărele zbor: Vine un om fără picioare Și le mănîncă fără gură (Ninsoarea și soarele). gorovei, c. 238. (Fig.) Te văd ca o umbră de-argint strălucită... Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. eminescu, o. i, 37. Răstoarne-se cerul, să-ți cadă-mprejur Tăria sfărmată în cioburi de-azur... Stihia, deasupra, să macine-n gușe Ninsori de funingini și ploi de cenușe. topîrceanu, p. o. 156. ◊ loc. adv. Pe ninsoare = în timp ce ninge. Ies pe lună... Plugurile cu plăvani, Ca să are, Pe ninsoare. arghezi, s. p. 121. 2. Zăpadă, (regional) nea² (1), omăt. Să să pogoare ca rooa cuvintele meale, ca ploaia pre troscot și ca ninsoarea pre buruian. biblia (1688), 150²/1. Coboară-se ca roua graiurile mele și ca ninsoarea pe iarbă. heliade, o. ii, 33. Eu răzbăteam iute troieni de ninsori. alecsandri, p. i, 221. Doritul soare Strălucește și dismeardă oceanul de ninsoare. id. ib. III, 10. Manta albă ca ninsoarea. eminescu, n. 29. Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val. macedonski, o. i, 163. Cu barba și pletele albe ca ninsoarea. n. rev. r. i, nr. 1, 30. Io-s Ileana Cosînzeana Albă, părcă-s de ninsoare. f (1900), 555. La poalele munților acoperiți iarna de ninsoare și vara de codri de brazi. ib. (1906), 27. În parc ninsoarea cade rar. bacovia, o. 11. Sclipește-n ferestre ninsoarea. id. ib. 154. Ninsoarea albă se așternuse peste casele mici, cocoșate, ale mahalalei noastre. v. rom. mai 1954, 142. Afară era lună și căzuse prima zăpadă, un strat de ninsoare, înghețînd lent. barbu, ș. n. 48. Neatins de vînt, De fulg de ninsoaie Și de spic de ploaie. teodorescu, p. p. 68. Iată d-un voinic călare, Alb ca fulgul de ninsoare. id. ib. 453. Era o vreme rea: un sfic de ploaie și altul de ninsoare. șez. vii, 199. ◊ Fig. Stelele sclipeau în aer ca o ninsoare de diamanturi. alecsandri, t. 1 212. Sfărmați statuia goală a Venerei antice, Ardeți acele pînze cu corpuri de ninsori. eminescu, o. i, 60. Caișii zîmbesc sub ninsori. macedonski, o. i, 225. Din cînd în cînd se întorcea spre un domn civil... în redingotă neagră, cu ninsoare de mătreață pe umeri. c. petrescu, î. ii, 72. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis... Valuri, ploi, ninsori de fluturi. arghezi, c. o. 69. Iată mîndra giupîneasă, Dochiana cea frumoasă... Sufleca ea mînici albe.. . Și cernea, mări, cernea, Ninsoarea se așternea. alecsandri, p. p. 390. ♦ Fig. Căruntețe. Dar și în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. beniuc, v. 38. Cu toată ninsoarea care-i acoperea creștetul, avea, nu știu cum, o înfățișare haină, dar poate era numai o închipuire. tudoran, p. 37. – pl.: ninsori. – Și: (regional) ninsoaie, linsoare (alr i 1 248/900,1 249/690, 704, 725) s.f. – Nins + suf. -oare.

ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la butoaie) A pune fund; (în special) a închide ermetic printr-un capac fixat între doage. Au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine. SBIERA, P. 78. Îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine și-l dete pe gîrlă. ISPIRESCU, L. 345. ♦ (Cu privire la orificii, p. ext. la obiecte prevăzute cu orificii) A astupa ermetic. Înfundă sticla. ♦ (Cu privire la sunete) A înăbuși. Serdici își strîngea... genunchii sub bărbie... încercînd să-și înfunde tusea. SAHIA, N. 115. 2. Refl. A se închide (ajungînd la un punct de unde nu mai continuă), a nu mai avea ieșire, a se sfîrși. Drumul se înfundă. ▭ Cerul era limpede și albastru. Un singur nor în zări, dinspre bălți, acolo unde se înfundă un capăt al Bărăganului, încearcă să vină spre oameni. SAHIA, N. A. 39. ◊ Expr. (Familiar) A i se înfunda cuiva = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge, a nu mai avea scăpare, a o păți. I s-a înfundat la proba de limba elină. CĂLINESCU, E. 115. De astă dată are să i se înfunde lui Ercule. ISPIRESCU, U. 48. A umblat cît a umblat, Dar acum i s-a-nfundat. PANN, P. V. I 29. ♦ (Despre conducte, șanțuri) A se astupa prin depunere de material. 3. Tranz. (Cu privire la obiecte) A băga adînc, a vîrî, a îndesa (ca să încapă într-un spațiu limitat). Puse gălețile jos și înfundă sub cîrpă o șuviță de păr galben. DUMITRIU, V. L. 120. ◊ (Poetic) Ia privește cum zorile alungă negurile, parcă le înfundă în văgăunile dealurilor. BUJOR, S. 31. ♦ (Complementul indică spațiul în care se bagă ceva) A umple bine, a îndesa (cu ceva). I-a dat pîine de l-a săturat și și traista i-a înfundat. ȘEZ. III 95. ♦ A trage în jos pălăria sau căciula, ca să acopere bine capul. Înfundîndu-și pălăria pe loc, pe frunte, agentul sanitar ieși în curtea cramei. DUMITRIU, N. 262. ♦ (Cu privire la persoane). A băga (pe cineva) într-un loc de unde să nu mai poată ieși curînd; a închide. L-am înfundat pe Guliță într-un pension și am rămas liberă, de capu meu. ALECSANDRI, T. I 312. La ocnă-l înfundară. id. P. P. 230. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire; a reduce la tăcere. Jupîn Dumitrache (care la fiece accent al lui Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat. CARAGIALE, O. I 54. Las-o, cucoane Matachi, s-o înfund cu minciuna. ALECSANDRI, T. 964. ♦ Refl. A se duce, a intra într-un loc fără intenția de a ieși curînd. Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aș mai fi avut parte de el! Cine știe în ce cîrciumă s-a-nfundat! CARAGIALE, O. I 49. Poftim poște!... Dacă nu merg caii, fug surugiii! Da unde s-o înfundat blăstămații? ALECSANDRI, T. I 114. 4. Refl. A se adînci, a se vîrî mai adînc, a se cufunda. Cu o carte și doi-trei covrigi dispărea de acasă înfundîndu-se prin codrii din împrejurimile Ipoteștilor. CĂLINESCU, E. 53. Directorul general... a scuturat scrumul țigării absent și a mormăit, înfundîndu-se comod în fotoliu. SAHIA, N. 35. Ochii fetei se-nfundase în cap. EMINESCU, N. 25. ◊ Tranz. Mi-am înfundat adînc picioarele în pămîntul gropii. SAHIA, N. 120. Și de frig la piept și-ncheie tremurînd halatul vechi, Își înfundă gîtu-n guler și bumbacul în urechi. EMINESCU, O. I 132. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. Se înfunda tot mai tare în pădure. AGÎRBICEANU, S. P. 20. Trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute și mă înfundai în pădure. HOGAȘ, M. N. 234. Pădurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat. CREANGĂ, P. 122. Pe fugă că se punea, Prin dudaie se-nfunda. TEODORESCU, P. P. 575. ◊ Tranz. Pîlcurile de oameni, cu neveste tăcute și palide, cu copii scîncind, se pregăteau să înfunde negura codrilor și a munților. SADOVEANU, O. I 513.

MOLATIC, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. Moale¹ (I 1). Pe splendide covoare, molatice, persane, . . . Șed față-n față, singuri. ALECSANDRI, POEZII, 384. Însușirea acestor săpături este că dă impresiunea unei materii molatice colacilor de piatră. CONV. LIT. IX, 14, cf. COSTINESCU. Ceară molatică. LM. Ovăzul omului ieșise deasupra brazdei și acoperea goliciunea pămîntului, formînd un covor mîndru de pajiște molatecă. MERA, L. B. 119. Cum s-a lungit pe covorul molatec de pajiște, a adormit. id. ib. 161. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Ea se agăță de gîtul lui și-și lipi gura caldă, molatică, de buzele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 96. 2. (Despre unele forme de relief) Cu înclinație mică, cu pantă lină. Luceafărul de seară ardea . . . la o suliță deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică. . . se topea tărăgănat, în jos, spre Ploiești. PETRESCU, O. II, 28. Soarele se și înălțase deasupra dealurilor molatice. id. ib. 138. 3. (Despre oameni) Lipsit de energie; bleg, moale¹ (I 5). Iar tu. . . fiind molatică nu arunca pricina preste alții, carii nu sînt vinovați. AETHIOPICA, 38^r/7. Un tiran molatic. HELIADE,O. I, 222. Mă îndatoresc să ți-l fac blînd, ca un miel. . . – Da' caută să nu mi-l faci și cam prea molatic. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Dă-nțelept ce-arăți, pai lumi[i] molatic și leneș uneori. JIPESCU, O. 79. Era molatic, un fel de „lasă-mă să te las”. CONV. LIT. XIX, 204. Era un flăcăiandru care se vedea după apucături că era tont și molatec. ISPIRESCU, ap. CADE. Oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioase. ODOBESCU, S. I, 170. Genova întreagă se oțerea de molaticul Fiesco ! I. NEGRUZZI, S. V, 432. Alexandru era molatec. CONTEMPORANUL, VII, 54. Blîndul și molatecul mieu unchi. . . se sculă repede în picioare. SBIERA, F. S. 397. Se ghicea în această femeie o amară suferință că nu se născuse ea bărbat, în locul molatecului și visătorului ei frate. CAMIL PETRESCU, N. 137. Om molatic. ALR II 3 721/362. ◊ (Substantivat) Copiii tăi sînt niște leneși, niște molatici. FUNDESCU, L. P. I, 106. ♦ (Despre însușiri, manifestări etc. ale oamenilor) Care arată, trădează slăbiciune, nehotărîre, lipsă de energie, apatie, indolență. Damele ambasadei rusești. . . criticau. . . politica prudentă și rezervată a contelui Neselrode, tratînd-o de molatică și umilitoare. GHICA, S. 364. 4. Moale¹ (II 2). Din cerdacul larg din față, fîlfîi ca răspuns. . . faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri. HOGAȘ, M. N. 54. ♦ (În context figurat) Iar cerul, din molateca-i mătase, Vă va croi veștminte. LESNEA, A. 135. ♦ (Despre ochi, privire) Galeș, languros. Fata, veselă, cu ochi molateci față cu Nicu; – melancolică și gânditoare, în lipsa lui. CONTEMPORANUL, V₂, 485.5. (Despre culori, lumină, izvoare de lumină, sunete) Moale¹ (II 3). Cu un glas molatec: Ce stai pe gînd, îmi zise. NEGRUZZI, S. II, 230. Răspunse o voce dragă și molatecă. EMINESCU, N. 63. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă. id. O. IV, 172. ◊ (Adverbial) Deocamdată țărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade. CAMIL PETRESCU, O. II, 428. 6. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit, moale¹ (II 7); (despre obiecte, ființe etc.) care se mișcă lin, domol; spec. (despre ființe sau părți ale corpului lor) cu mișcări leneșe, voluptoase, lascive. Legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizonului îmi schimbă șirul ideilor. ALECSANDRI, O. P. 290. Tu vei netezi cu mîna ta molatecă și albă creții de pe fruntea mea. EMINESCU, G. P. 86, cf. id. O. I, 29. Bucolica undă . . . molatică și-nfiorată . . . se simte schimbată-n femeie. M,ACEDONSKI, O. I, 79. Plopul din poartă fîșîie legânîndu-se, apropiindu-se și depârtîndu-se de fereastră, cu mișcarea molatică a unei draperii imense. VLAHUȚĂ, D. 138, cf. id. N. 11. Acea talie subțire și mers molatic . . . deșteptase, în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat. DELAVRANCEA., V. V. 126. Tibrul curge. . . somnoros și leneș, rostogolind pe patul lui de lut undele gălbii și molatice. IORGA, ap. TDRG. Veneau în răstimpuri și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. II, 14. Nici măcar un stîrc, cu zborul lui molatic, nu trecu deasupra noastră. CAZABAN, V. 31. Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic, Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic. ARGHEZIi, C. O. 24. Îl vedeai pe domnul Frederic îndreptîndu-se cu pași molateci spre tine. PAS, Z. I, 307. ◊ F i g. Ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III, 159. (Adverbial) [Bosforul] se legăna molatic cu-o leneșă mișcare. ALECSANDRI, P. I, 236. Privirile mele se opriră asupra unei dănțuitoare a cărei trup se îndoia molatic pe brațul ce-i cuprindea mijlocul. CONV. LIT. XIII, 333. Din coșurile-nalte ale fabricelor gîlgîie rotogoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfîrșită. VLAHUȚĂ., R. P. 28, cf. 51. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180, cf. id. DR. I, 58, 169, 229. Ladima se clătină, molatec fericit de această perspectivă, nebănuită acum cîteva minute. CAMIL PETRESCU, N. 7. Ieși molatic și rîzînd șiret pe ușă. CĂLINESCU, S. 230, cf. id. O. I, 15. Începuse vîntul; bătea însă molatic și umed, întărind răcoarea. MIHALE, O. 278. (În context figurat) Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180. 7. Care are un efect calmant, care moleșește; blînd, duios, plăcut. Acestea îmi plac mie ca și urechii mele, Iar nu cîntări molatici și bune de femei. HELIADE, O. I, 352. Lumînarea-i stinsă-n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. EMINESCU, O. I, 42. Vise voluptoase în somnul ei molatic O turburau. MACEDONSKI, O. i, 245. Se gîndea la cîte ceva molatic: își închipuia că e pe mare, și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, N. 38. Creațiunile poetice ale lui Eminescu arată melancolie, blîndețe . . . și nu știu ce dulceață molatecă. GHEREA, ST. CR. I, 141. Un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subțiri și albe ale cîntăreței. GÎRLEANU, L. 139. Își freca acum mînile, privind cu mulțămire, de la fereastră, din căldura molatică a saloanelor. MiRONESCU, S. A. 24. Haina mai păstra căldura molatică a trupului de femeie. V. ROM. martie 1954, 102. ◊ (Adverbial) Vezi izvoare zdrumicate, peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic. EMINESCU, O. I, 85. [Luna] își pune. . . piciorul pe-un pisc, pe Himalaia. Iar florile, cuprinse molatic de văpaia Iubirii ș-admirării, îi fac din părul lor Cununi. COȘBUC, S. 72. II. Subst. (Iht.) Grindel (Cobitis barbatula). Cf. ANTIPA, P. 784, BĂCESCU, P. 131. – Pl.: molatici, re și (învechit, f. pl.) molatici. – Și: molatec, -ă adj. – Moale¹ + suf. -atic.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.