BILATERAL, -Ă, bilaterali, -e, adj. 1.Care are două părți (sau două laturi) opuse, simetrice. 2. Care privește în același timp două laturi sau aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, convenții) Care obligă în mod reciproc părțile interesate. – Din fr. bilatéral.

HATMAN, hatmani, s. m. (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești; persoană având acest titlu. [Acc. și: hatman] – Din pol. hetman.

HIDRANT, hidrante, s. n. Dispozitiv la conductele de distribuție a apei sub presiune, care permite deschiderea și închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în același timp. [Pl. și: (m.) hidranți] – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.

ORGANIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferențiat și în același timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcția însăși a unui lucru; esențial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Și adv.; despre relații, legături) Analog legăturii care unește părțile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanțe, materii etc.) Care este alcătuit din carbon și hidrogen, uneori și din alte elemente chimice (oxigen, azot etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivații acestora. – Din lat. organicus, fr. organique.

UBICUITATE s. f. (Livr.) Însușire atribuită cuiva (de obicei divinității) de a putea fi prezent pretutindeni (sau în mai multe locuri) în același timp. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. ubiquité.

UBICUU, -UĂ, ubicui, -ue, adj., adv. (Livr.) (Care se află) în același timp în două sau mai multe locuri. ♦ (Care este) în orice loc, peste tot. [Pr.: -cu-u] – Din lat. ubique.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmbla vb. I.] – Lat. ambulare.

MATERIALISM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat; spec. filozofie marxistă. ◊ Materialism dialectic = știința despre raportul dintre materie și conștiință, despre legile cele mai generale ale mișcării și dezvoltării naturii, societății și cunoașterii, care este în același timp baza filozofică a marxism-leninismului. Materialism istoric = parte integrantă a filozofiei marxist-leniniste, al cărei obiect îl constituie societatea în unitatea și interacțiunea laturilor ei, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice. 2. (Depr.) Interes exagerat manifestat de cineva pentru problemele materiale. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. matérialisme, germ. Materialismus.

CONCOMITENT, -Ă, concomitenți, -te, adj. Care se petrece în același timp (cu altceva); simultan. – Din fr. concomitant.

POLIGAMIE s. f. Formă de căsătorie apărută o dată cu sclavia patriarhală, întâlnită și astăzi la unele popoare de religie mahomedană, în care un bărbat are dreptul să se căsătorească în același timp cu mai multe femei; situație în care se găsește un poligam. ♦ Infracțiune comisă de bărbatul căsătorit în același timp cu mai multe femei. – Din fr. polygamie.

SIMULTANEITATE s. f. Însușirea a unor acțiuni, fenomene sau a unor evenimente de a fi simultane (1); existența, producerea mai multor acțiuni în același timp; coincidență în timp; sincronism. [Pr.: ne-i-] – Din fr. simultanéité.

SINCRONIC, -Ă, sincronici, -ce, adj. 1. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Care există sau se petrec în același timp; simultan, concomitent, sincron. 2. Care se referă la fapte, fenomene sau evenimente existente sau petrecute în același timp. ◊ Tabele sincronice = tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc în același timp. ♦ (Fiz.; despre evoluția fenomenelor periodice) Care prezintă sincronism, care se produce în mod sincron. 3. (Despre metode de studiu sau puncte de vedere) Care nu se face în mod istoric; independent de evoluția istorică; static. – Din fr. synchronique.

PARADOX, paradoxuri, s. n. 1. Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudățenie; enormitate, absurditate. 2. (În sintagma) Paradox hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma vasului respectiv. [Pl. și: paradoxe] – Din fr. paradoxe.

SUPRAPUNE, suprapun, vb. III. Tranz. A așeza, a pune un lucru deasupra altuia; a plasa, a așeza ceva peste altceva. ♦ (Geom.) A pune o figură deasupra alteia pentru a le verifica egalitatea. ♦ Refl. (Despre două suprafețe) A se afla așezat deasupra altuia; p. ext. a avea loc în același timp; a coincide. – Supra¹- + pune (după fr. superposer).

TA interj. (Repetat) Exclamație care imită vorbăria multă și inutilă a cuiva, exprimând în același timp nerăbdarea interlocutorului. – Onomatopee.

PARALEL, -Ă, paraleli, -e, adj., s. f., (5, 7) paraleluri, s. n. 1. Adj., s. f. (Dreaptă, plan) care are toate punctele la aceeași distanță de o altă dreaptă sau de un alt plan cu care nu se întretaie, oricât s-ar prelungi. ◊ Legătură (electrică) în paralel = ansamblu de două sau de mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeași tensiune electrică la borne. 2. Adj. Care există, se produce, evoluează concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În același timp, concomitent. 3. S. f. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelism (2). ◊ Loc. vb. A (se) pune în paralelă (sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦ (Lit.) Variantă a portretului, care constă în prezentarea simultană a două personaje și în compararea lor în scopul stabilirii trăsăturilor specifice fiecărui personaj. 4. S. f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeași latitudine de pe suprafața Pământului și care rezultă din intersectarea suprafeței Pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorial. 5. S. n. (Mat.) Cerc situat pe o suprafață de rotație, obținut prin intersecția acestei suprafețe cu un plan perpendicular pe axa ei de rotație. ◊ (Astron.) Paralel ceresc = cerc mic de pe sfera cerească descris de o stea în mișcarea ei diurnă. 6. S. f. (La pl.) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale și paralele așezate (la înălțimi diferite sau identice) pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. 7. S. n. Instrument folosit la trasarea (pe o piesă a) unor distanțe sau a unor linii paralele (1) cu un plan dat. – Din lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ. Parallele.

TERȚ, -Ă, terți, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S. m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte în acte, în litigii sau în convenții nici direct, nici prin reprezentare și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte. 3. S. m. (Log.; în sintagma) Terțul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals în același timp și sub același raport, o a treia posibilitate fiind exclusă. – Din lat. tertius, it. terzo.

ECHIPĂ, echipe, s. f. Grup de oameni care, sub conducerea unui șef, îndeplinesc în același timp o muncă sau o acțiune comună. ◊ Spirit de echipă = legătură spirituală între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor. ♦ Grup de sportivi constituit într-o formație, în cadrul căreia se antrenează, sub conducerea unui specialist, și participă la competiții. ♦ Fiecare dintre cele două formații care își dispută un meci (de fotbal, baschet, hochei, polo etc.). – Din fr. équipe.

SABIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită la vârf și pe una dintre laturi și fixată într-un mâner. ◊ Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care amenință în orice moment situația cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-și pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-și cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăișuri, se spune despre o situație care prezintă, în același timp, avantaje și dezavantaje, perspective și pericole. ♦ (Sport) Una din probele de scrimă în care se folosește sabia. 2. Armă formată dintr-o lamă elastică de oțel, din gardă și mâner, folosită la scrimă. 3. Pește de apă dulce, cu corpul turtit lateral și cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiță (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja.

PLANETAR, -Ă, planetari, -e, adj. 1. Care aparține planetelor, privitor la planete. ♦ Sistem planetar = totalitatea planetelor care se mișcă în jurul Soarelui. 2. (Tehn.; în sintagmele) Mecanism planetar = mecanism în care una sau mai multe roți dințate se învârtesc în jurul axelor proprii și în același timp în jurul axei altei roți. Arbore (sau ax) planetar (sau axă planetară) = arbore care antrenează roata motoare a unui automobil. 3. (Fiz.; în sintagma) Model planetar = model al structurii atomului inspirat de cel al sistemului planetar. – Din fr. planétaire.

POLIANDRĂ, poliandre, adj. (Rar; și substantivat, f.) 1. (Despre flori) Care are mai multe stamine. 2. (Despre femei) Căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. [Pr.: -li-an-] – Din fr. polyandre.

POLIANDRIE s. f. Formă istorică de organizare a familiei (întâlnită astăzi numai la unele triburi primitive) în care o femeie poate să se căsătorească în același timp cu mai mulți bărbați [Pr.: -li-an-] – Din fr. polyandrie.

POLIARTRITĂ, poliartrite, s. f. Boală care se manifestă prin inflamația acută sau cronică a mai multor articulații în același timp și care este de natură reumatismală, tuberculoasă, bacilară etc. ◊ Poliartrită cronică evolutivă = reumatism cronic deformant, cu evoluție progresivă, care afectează articulațiile extremităților. [Pr.: -li-ar-] – Din fr. polyarthrite.

PRIORITATE s. f. Însușirea de a fi primul^[1] în timp; dreptul de a ocupa primul loc ca importanță, ca valoare, ca demnitate; precădere, primordialitate, întâietate. ◊ Prioritate de trecere = întâietate și ordine de trecere printr-o intersecție nedirijată a unui vehicul în raport cu celelalte care sosesc în același timp din direcții diferite. [Pr.: pri-o-] – Din fr. priorité.

PURTĂTOR, -OARE, purtători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. ◊ Purtător de cuvânt = persoană fizică sau juridică împuternicită să difuzeze în țară și în străinătate știri și textele documentelor oficiale sau ale unor organizații, instituții etc. Undă purtătoare = undă electromagnetică de înaltă frecvență, care, fiind modulată de un semnal de mesaj, servește la transmiterea acestuia. (Fin.) Obligație la purtător = obligație care nu poartă numele proprietarului. Purtător de germeni = organism uman sau animal care adăpostește microbi patogeni, de obicei într-una din cavitățile naturale ale corpului, constituind, în același timp, o sursă permanentă de infecție. – Purta + suf. -ător.

ȘCOLĂRI, școlăresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A învăța, a studia într-o școală; a fi școlar (1) împreună sau în același timp cu altcineva. – Din școlar.

LOT, loturi, s. n. 1. Fiecare dintre porțiunile în care a fost împărțit un teren sau o pădure; parcelă. 2. Grup de obiecte sau de ființe cu trăsături comune. ♦ Grup de sportivi selecționați în vederea formării unei echipe. ♦ Grup de produse identice sau asemănătoare fabricate simultan sau succesiv; grup de produse identice sau asemănătoare expediate în același timp sau sosite în același timp. 3. (Înv.) Loz; câștig obținut de un loz. – Din fr. lot.

COR¹, coruri, s. n. 1. Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală. ◊ Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună. ◊ Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane; executarea unei astfel de compoziții. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimând, prin cântec, recitare, mimică sau dans, opinia publică; p. ext. versurile cântate de acest grup. – Din lat. chorus. Cf. germ. Chor.

CONTEMPORAN, -Ă, contemporani, -e, adj. 1. Care există, trăiește, se petrece în zilele noastre, care se raportează la prezent, la epoca de față; actual. 2. (Despre oameni; adesea substantivizat) Care trăiește sau a trăit în același timp cu..., pe vremea... [Var.: contimporan, -ă adj.] – Din fr. contemporain, lat. contemporaneus.

RUMOARE, rumori, s. f. Zgomot confuz de voci care se aud în același timp (exprimând protest, uimire etc.); p. gener. zgomot confuz. – Din fr. rumeur, lat. rumor, -oris.

NONCONTRADICȚIE, noncontradicții, s. f. Principiu fundamental al gândirii potrivit căruia despre un subiect este imposibil a afirma și a nega același predicat în același timp și sub același raport. – Din fr. non-contradiction.

COEXISTA, coexist, vb. I. Intranz. A exista în același timp sau împreună cu altcineva sau cu altceva. – Din fr. coexister.

EROICOMIC, -Ă, eroicomici, -ce, adj. Care este în același timp eroic și comic. ◊ Poem eroicomic = gen de poem epic care tratează un subiect comic în forma unei epopei. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. héroï-comique.

DISTRIBUTIV, -Ă, distributivi, -e, adj. 1. (În sintagmele) Numeral distributiv = numeral care arată repartizarea obiectelor în grupuri exprimate numeric. Atenție distributivă = atenție care poate fi îndreptată în mai multe direcții în același timp; atenție dispersată. 2. Caracterizat prin distributivitate. – Din fr. distributif, lat. distributivus.

RECIPROC, -Ă, reciproci, -ce, adj. (Despre acțiuni, fenomene, sentimente etc.) Care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile; p. ext. care angajează în egală măsură. ◊ (Log.) Propoziții (sau judecăți) reciproce = propoziții (sau judecăți) în care subiectul uneia poate deveni predicatul alteia, și invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = formă verbală care arată că acțiunea este făcută în același timp de două sau de mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind, în general, efectele acțiunii făcute de celelalte. (Mec.) Figură reciprocă = figură cu ajutorul căreia se determină forțele care acționează în barele unei grinzi cu zăbrele. (Mat.) Ecuație reciprocă = ecuație care, pe lângă orice soluție dată, admite ca soluție și valoarea inversă a acesteia. Teoremă reciprocă (și substantivat, f.) = teoremă ale cărei premise sunt concluziile altei teoreme, și invers. Numere reciproce = numere care, înmulțite unul cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea. – Din fr. réciproque, lat. reciprocus.

TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s. n., (IV, înv. și II) timpi, s. m. I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.

COEXISTENT, -Ă, coexistenți, -te, adj. Care există în același timp sau împreună cu altcineva sau cu altceva. – Din fr. coexistant.

TOTODATĂ adv. În același timp, în mod concomitent, simultan; totdeodată. – Tot + o + dată.

TRAP s. n., interj. 1. S. n. Mers în fugă al calului, cu viteză mijlocie (între pas și galop), animalul pășind în același timp cu un picior din față și cu piciorul de dinapoi opus acestuia. ♦ Zgomot făcut de un cal care merge în acest fel. 2. Interj. Cuvânt care imită zgomotul făcut de mersul în fugă al cailor sau, p. ext., de mersul grăbit al unui om. – Din germ. Trab.

TURĂ¹, ture, s. f. 1. Totalitatea salariaților care lucrează în același timp și după același program într-o întreprindere sau instituție în care se lucrează cu mai multe schimburi; schimb. ♦ Intervalul de timp cât lucrează o tură¹ (1). 2. (Rar) Tur¹ (1). 3. (Înv. și reg.) Rișcă. – Din fr. tour.

TAPAJ s. n. Zgomot violent și confuz produs de lovituri sau de glasuri care răsună în același timp; protest zgomotos; larmă, gălăgie, scandal. – Din fr. tapage.

RÂDE, râd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate. ◊ Expr. A râde (sau, rar a-și râde) în barbă (sau pe sub mustață) = a râde reținut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefăcându-se că se bucură). A râde (cuiva) în nas (sau în față, în obraz) = a sfida pe cineva; a-și bate joc de cineva care este de față. 2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. „la”) A arăta cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ◊ Expr. Râd (sau ar râde) și câinii (sau și curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a făcut de rușine, s-a compromis. ♦ A nu ține seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a disprețui. – Lat. ridere.

REZULTANTĂ, rezultante, s. f. 1. (Mec.) Forță a cărei aplicare este echivalentă din punctul de vedere al efectului cu mai multe forțe date, care se aplică în același timp asupra aceluiași punct material. 2. Fig. Efectul îmbinat al unor cauze multiple. – Din fr. résultante, germ. Resultante.

ROSTI, rostesc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunța sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti; a expune. 3. Refl. (Rar) A se pronunța, a-și spune părerea autorizată. ♦ Tranz. A comunica o dispoziție, un ordin, o sentință. ♦ A se preocupa de ceva; a pregăti. 4. Intranz. A înfășura pe sulul din față al războiului de țesut porțiunea de pânză țesută, desfășurând în același timp o porțiune corespunzătoare de urzeală de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua țesutul de câte ori rostul se micșorează. – Din rost.

SĂ conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.

DEODATĂ adv. 1. Pe neașteptate, brusc, subit. 2. În același timp, simultan, concomitent. ◊ Expr. (Reg.) A fi deodată cu cineva = a fi de aceeași vârstă cu cineva. 3. (Reg.) Deocamdată. – De⁴ + o + dată.

SIMULTAN, -Ă, simultani, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre acțiuni, fenomene și evenimente) Care are loc în același timp cu altul sau cu altele; concomitent. 2. S. n. Demonstrație a unui șahist cu o clasificare superioară care joacă în același timp cu mai mulți adversari de categorie inferioară. [Var.: (înv.) simultaneu, -ee adj.] – Din germ. simultan, fr. simultané, lat. simultaneus.

SINCRONISM, sincronisme, s. n. Existența în același timp sau desfășurarea paralelă a două sau a mai multor fapte, fenomene sau evenimente; simultaneitate. ◊ Sincronism sonor = simultaneitate a înregistrărilor sonore cu cele ale imaginilor, în cinematografie și televiziune, realizată cu ajutorul camerei sincrone. – Din fr. synchronisme.

SINCRONIZA, sincronizez, vb. I. Tranz. A face ca două sau mai multe acțiuni, fapte sau evenimente, fenomene etc. să se petreacă în același timp. ♦ A efectua operațiile necesare pentru ca o mașină sincronă să fie adusă în stare de a funcționa în paralel cu o rețea electrică de curent alternativ. ♦ A realiza într-un film concordanța dintre imagine și sunet; a efectua montarea sincronă a benzii de imagine cu banda de sunet corespunzătoare. – Din fr. synchroniser.

SUBSOLAJ, subsolaje, s. n. Lucrare agricolă executată în același timp cu aratul, prin care se afânează zona inferioară adâncimii la care pătrunde plugul. – După fr. sous-solage.

SURDOMUT, -Ă, surdomuți, -te, adj., s. m. și f. (Om) lipsit de auz și de grai; (persoană) surdă și mută în același timp. – Surd + mut (după fr. sourd-muet).

CUMUL, cumuluri, s. n. Deținere de către o persoană a mai multor funcții sau atribuții (remunerate) în același timp. [Acc. și: cumul] – Din fr. cumul.

CUMULA, cumulez, vb. I. Tranz. 1. A deține în același timp mai multe funcții sau atribuții (remunerate). 2. A face un singur tot din două sau mai multe situații, sume de bani etc. – Din fr. cumuler.

CUMULARD, -Ă, cumularzi, -de, s. m. și f. Persoană care deține mai multe funcții sau atribuții (remunerate) în același timp. – Din fr. cumulard.

CUMULATIV, -Ă, cumulativi, -e, adj. Care cumulează. ♦ (Adverbial) Concomitent, în același timp, simultan. – Din fr. cumulatif.

totodată (în același timp) adv.

ACORD ~uri n. 1) Înțelegere între două sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi și îndatoriri. ~ internațional. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimțământ; înțelegere. ◊ De comun ~ în înțelegere deplină. A fi (sau a cădea) de ~ a se învoi cu...; a accepta. De ~! mă învoiesc! bine! Muncă în ~ muncă normată, remunerată în raport cu rezultatele obținute. 3) Concordanță de număr, gen, caz și persoană între cuvintele care se află în anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfectă a mai multor sunete muzicale (cel puțin trei), produse în același timp; armonie. 5) Garnitură de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

ASINCRON ~ă (~i, ~e) Care nu se face, nu se petrece în același timp. ◊ Motor ~ motor electric de curent alternativ, a cărui viteză depinde de sarcina pe care o are, iar nu de frecvența curentului. [Sil. -sin-cron] /<fr. asynchrone

ASINCRONIC ~că (~ci, ~ce) (despre fenomene, mișcări etc.) Care nu se face în același timp. /<fr. asynchronique

A COINCIDE pers. 3 coincide intranz. 1) (despre acțiuni, evenimente, fenomene) A se produce simultan; a avea loc în același timp. 2) (despre scopuri, sarcini etc.) A se potrivi întocmai; a corespunde exact. 3) (despre figuri geometrice) A se suprapune perfect. [Sil. co-in-] /<fr. coïncider, it. coincidere

CONCOMITENT ~tă (~ți, ~te) și adverbial Care se produce în același timp; care coincide în timp; simultan. /<fr. concomitante

A CUMULA ~ez tranz. 1) (posturi, funcții remunerate) A deține prin cumul; a avea în stăpânire în același timp. 2) (acțiuni, situații, sume de bani etc.) A uni formând o totalitate; a aduna la un loc pentru a face un tot. /<fr. cumuler

DEODATA adv. 1) Pe neașteptate; brusc; subit.2) În același timp; concomitent. /de + o + dată

GEAMĂN geamănă (gemeni, gemene) 1) (despre ființe) Care a fost născut în același timp cu altul (sau cu alții) de o mamă. 2) (despre tulpini) Care a crescut împreună cu o altă tulpină din aceeași rădăcină. 3) (despre plante) Care are o asemenea tulpină. 4) (despre fructe) Care a crescut lipit de alt fruct. /<lat. geminus

GENERAȚIE ~i f. 1) Totalitate a indivizilor dintr-o comunitate, care trăiesc în același timp, fiind aproximativ de aceeași vârstă. 2) Totalitate a animalelor de o anumită rasă sau specie, născute în același an. 3): ~ spontanee (sau spontană) teorie naivă conform căreia unele organisme vii pot lua naștere în mod spontan din substanță nevie. [G.-D. generației; Sil. -ți-e] /<fr. génération, lat. generatio, ~onis

A SE ÎNTÂLNI mă ~esc intranz. 1) (despre persoane) A veni în același loc și în același timp (în urma unei înțelegeri prealabile sau întâmplător). 2) (despre ființe sau obiecte în mișcare) A trece prin același loc, venind în întâmpinare și continuându-și drumul în direcții opuse; a se încrucișa; a se ajunge. 3) (despre linii, drumuri) A veni din direcții diferite, unindu-se într-un punct; a se întretăia; a se încrucișa; a se intersecta. /în + înv. a tâlni

ODATĂ¹ adv. 1) Într-o perioadă oarecare de timp; înainte vreme; mai demult; cândva; odinioară. *~ și ~ cândva; într-o bună zi; mai devreme sau mai târziu. 2) În același timp; concomitent; simultan. 3) În cele din urmă; în sfârșit. 4) Fără întârziere; imediat; pe neașteptate. /o + dată

PARALEL ~ă (~i, ~e) 1) (despre drepte sau planuri) Care nu se întretaie oricât s-ar prelungi. 2) și adverbial (despre fenomene, acțiuni etc.) Care are loc în același timp cu altceva; produs concomitent cu altceva. Mișcări ~e. 3) (despre lucruri) Care pot fi comparate. Concluzii ~e. /<lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallele

PARTIDĂ ~e f. 1) Durată a unui joc sportiv sau distractiv, la sfârșitul căreia se stabilesc câștigătorii. ~ de tenis. ~ de baschet. ◊ A pierde ~a a suferi un eșec. 2) Divertisment concret cu participarea mai multor persoane. 3) Căsătorie contractată în urma unor demersuri prealabile. 4) Persoană care constituie obiectul contractării unei asemenea căsătorii. 5) Fragment al unei partituri destinate unui interpret dintr-un ansamblu sau unui grup de interpreți, care cântă la unison. 6) Sistem de evidență a unor operații financiare; cont. 7) (în comerț) Cantitate dintr-o marfă venită în același timp de la fabrică sau pusă odată în vânzare; lot. [G.-D. partidei] /<ngr. partídha, fr. partie

POLIGAM ~ă (~i, ~e) 1) (despre plante) Care are flori masculine și feminine; cu flori hermafrodite și unisexuale. 3) și substantival (despre bărbați) Care este căsătorit în același timp cu mai multe femei. /<fr. polygame

POLIGAMIE f. 1) Căsătorie în același timp cu mai multe femei. 2) (la plante) Caracter poligam. /<fr. polygamie

REFLEXIV ~ă (~i, ~e) 1) rar (despre persoane) Care are predispoziția de a reflecta (mult); înclinat spre reflecție. 2) Care se răsfrânge. ◊ Diateză ~ă diateză în care subiectul este în același timp autorul și obiectul acțiunii. Pronume ~ pronume care ține locul subiectului și al obiectului gramatical asupra căruia se exercită acțiunea verbului. Verb ~ verb însoțit de un pronume reflexiv. Relație ~ă relație a unui element cu el însuși. /<fr. réflexif, germ. reflexiv

SIMULTAN ~ă (~i, ~e) și adverbial (despre evenimente, acțiuni etc.) Care se raportează la același moment temporal; în același timp; concomitent. /<lat. simultaneus, fr. simultane

SINCRONIC ~că (~ci, ~ce) și adverbial 1) (despre fenomene, procese, evenimente) Care se produce concomitent și în mod identic. Oscilații ~ce. 2) Care ține de fapte, fenomene sau evenimente ce există sau se produc concomitent. ◊ Tabele ~ce tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc în aceeași perioadă. 3) (despre metode de cercetare) Care studiază obiectul în starea lui actuală (fără a ține cont de evoluția istorică); independent de evoluția istorică. 4) (despre sisteme fizice, tehnice) Care funcționează în același timp; cu funcționare simultană. [Sil. sin-cro-] /<fr. synchronique

A SINCRONIZA ~ez tranz. (fenomene, procese, mecanisme etc.) A face să fie sincronic; a face să se producă sau să funcționeze în același timp. /<fr. synchroniser

A SE SUPRAPUNE pers. 3 se suprapune intranz. 1) (despre linii, figuri, lucruri etc.) A se așeza exact unul peste altul; a etaja. 2) (despre evenimente) A avea loc în același timp; a se produce concomitent. /supra- + a pune

SURDOMUT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre persoane) Care este în același timp surd și mut; lipsit de auz și de darul vorbirii. /surd + mut

TOT² adv. 1) Ca și până în prezent; în continuare. ~ mai înveți? 2) Timp îndelungat; mereu; totdeauna. Să ~ lucrezi. 3) De multe ori; adesea. Se ~ plimbă pe sub geam. 4) Din ce în ce (mai). Spre amiază soarele arde ~ mai tare și mai tare. 5) La fel; (de) asemenea. Prietenul e ~ din sat. ◊ ~ atât în aceeași cantitate. ~ atunci în același timp. ~ acolo în același loc. Mi-i ~ atâta mi-i indiferent. 6) (însoțit de substantive sau pronume) Ca totdeauna; iarăși. ~ el venise primul. 7) pop. Numai. ~ cu oameni harnici să lucrezi. ◊ ~ unul și unul într-ales; de frunte; de vază; de seamă. 8) Într-un fel sau altul; oricum; totuna. Nu plecăm că e ~ vreme urâtă. 9) Totuși; cu toate acestea. Mănâncă și ~ nu se mai satură. /<lat. totus

TOTODATĂ adv. În același timp; concomitent; simultan. /tot + o + dată

ȚIPĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre voce) Care are o sonoritate puternică și neplăcută; ascuțit și intens în același timp; strident. 2) fig. (despre culori) Care are o nuanță prea vie; bătător la ochi; aprins; strident. /a țipa + suf. ~tor

UBICUITATE f. livr. 1) Caracter ubicuu. 2) (despre divinități) Proprietate supranaturală de a fi prezent pretutindeni în același timp. /<fr. ubiquité

BIGAMIE s.f. Situație în care se găsește o persoană căsătorită legal cu două persoane în același timp. [Gen. -iei. / cf. fr. bigamie, it. bigamia].

BIJECTIV, -Ă adv. (Mat.; despre funcții) Care este în același timp surjectivă și injectivă. [< fr. bijectif].

ELECTROMAGNETIC, -Ă adj. Referitor la electromagnetism, bazat pe electromagnetism. ◊ Cîmp electromagnetic = starea fizică particulară a spațiului în care există în același timp un cîmp electric și un cîmp magnetic. 2. (Despre instrumente de măsurat, relee etc.) Bazat pe acțiunea unui electromagnet asupra unei piese feromagnetice. [Cf. fr. électromagnétique].

GENERAȚIE s.f. 1. Funcțiune prin care ființele vii se reproduc; reproducere. ◊ (Biol.) Teoria generației spontanee = teorie conform căreia din materia anorganică poate lua naștere în mod spontan un organism viu evoluat. 2. Totalitatea oamenilor care au cam aceeași vîrstă sau trăiesc în același timp. ♦ (Biol.) Grupare de indivizi avînd aceeași filiație. ♦ Perioadă de timp care desparte vîrsta tatălui de aceea a fiului. [Gen. -iei, var. generațiune s.f. / cf. fr. génération, it. generazione, lat. generatio].

INDIVIZIUNE s.f. (Jur.) Drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în același timp, avînd fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material; situația acestor persoane. [Pron. -zi-u-, var. (rar) indivizie s.f. / cf. fr. indivision].

LUMITIP s.n. (Poligr.) Mașină de cules cu claviatură electrică, la care se execută, în același timp cu culegerea de litere, și o probă dactilografiată. [< fr. lumitype].

UBICUITATE s.f. (liv.) Starea celui care este prezent pretutindeni sau în mai multe locuri în același timp. [Pron. -cu-i-. Var. ubicvitate s.f. / Cf. fr. ubiquité, lat. ubiquitas < lat. ubique – peste tot].

ONGLEU s.n. Tăietură în unghi ascuțit. ♦ Bandă de hîrtie sau de pînză care se coase în același timp cu foile unei cărți pentru a le lega. [< fr. onglet].

ORGANICISM s.n. 1. Curent sociologic, al cărui inițiator a fost Spencer, după care societatea omenească este un organism analog cu cel uman. 2. Teorie idealistă în biologie care afirmă că forma organismelor este în același timp materială și spirituală, toate celulele avînd judecată. V. vitalism. 3. Teorie care susține că orice maladie provine dintr-o leziune organică. [< fr. organicisme].

POLIANDRIE s.f. 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. (Bot.) Stare a unei flori poliandre. [Gen. -iei. / < fr. polyandrie, cf. gr. polys – numeros, aner – bărbat].

POLIGENISM s.n. Doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; poligenie. [< fr. polygénisme].

PROMOȚIE s.f. 1. Serie de absolvenți ai unei școli. ♦ Totalitatea militarilor care au primit gradul de ofițer în același timp. ♦ Totalitatea persoanelor care au promovat deodată. 2. Denumire specială pentru căsătoriții dintr-o anumită perioadă de timp. [Gen. -iei, cf. fr. promotion, lat. promotio].

REPRIZĂ s.f. 1. Partidă formată dintr-un anumit număr de puncte. ♦ Fiecare dintre fazele diferite ale unei întreceri sportive. ♦ Grup de călăreți care își dresează caii sub comandă în același timp. 2. Manevră prin care se imprimă unui motor o accelerație bruscă. 3. Reluarea unei operații tehnice întrerupte. 4. Secțiune a unei sonate, a unei fugi etc. care se repetă; reexpoziție. [< fr. reprise].

SEMIPROLETAR, -Ă s.m. și f. Om care lucrează ca salariat într-o întreprindere, continuînd să lucreze în același timp și în propria-i gospodărie agricolă individuală. ♦ Țăran sărac; om sărac. [< semi- + proletar, după rus. poluproletarnîi].

SIMULTANEIZA vb. I. tr. A da un caracter simultan, a face să se petreacă în același timp. [Pron. -ne-i-. / et. incertă].

SINGENETIC, -Ă adj. (Despre minerale) Format în același timp cu roca în care se găsește. [Cf. germ. syngenetisch].

ACORD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat într-o înțelegere; învoire, înțelegere. 2. Tratat, convenție între state, care reglementează domenii determinate ale colaborării internaționale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. Raport între două sau mai multe cuvinte ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului, conjugării etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse în același timp. ♦ Disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale și înlănțuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

AGREGAT s.n. 1. Grup de mașini care lucrează în același timp ca un tot unitar. 2. Material inert (pietriș, nisip etc.) care se amestecă cu cimentul și cu apa la prepararea betonului, mortarului, la anrocamente etc. 3. Component elementar al structurii solului, rezultat prin lipirea particulelor primare din sol. ◊ Agregat mineral = concreștere de minerale în diferite formații naturale. 4. Îngrămădire de organe pe o mică suprafață a unei plante. [Pl. -te. / cf. rus. agregat, fr. agrégat, lat. aggregatum – reunit].

ASINCRONIC, -Ă adj. (Despre mișcări) Care nu se face în același timp; asincron. [< fr. asynchronique].

aci, adv. – 1. Aici, în locul acesta 2. Atunci, în momentul acela. – Var. acia, acile(a), acice(a). Mr. ația, istr. ți(a). < Lat. *eccum hῐc (Pușcariu 12; Candrea-Dens., 8; REW 4129; DAR); cf. it. qui, engad. (a)qui(a), v. prov., cat., sp., port. aqui, fr. ici. Pentru varianta acice, Pușcariu 13 propune *eccum hicce; însă poate fi unul din multele rezultate ale întîlnirii lui aci cu aici. – Der. aciași, adv. (înv., în același loc; în același timp), cu -și, cf. același.

CATENĂ s.f. 1. Lanț de încrețituri ale scoarței pămîntești, formate cam în același timp. 2. Lanț de atomi uniți între ei prin valențe simple sau multiple. [< lat. catena – lanț].

COACUZAT, -Ă adj., s.m. și f. (Cel) care este acuzat în același timp împreună cu alții. [Cf. fr. coaccusé].

COEXISTENT, -Ă adj. Existent în același timp sau împreună cu altcineva sau cu altceva. [Cf. fr. coexistent].

COINCIDE vb. III. intr. 1. A se întîmpla, a se produce simultan, în același timp. 2. A fi la fel, a se potrivi. ♦ (Despre linii, figuri) A se suprapune perfect. [Pron. co-in-, p. i. coincid. / < fr. coincider, cf. it. coincidere < lat. cum – cu, incidere – a cădea pe].

COMBINĂ s.f. Mașină de lucru care îndeplinește simultan mai multe operații. ♦ Mașină agricolă care execută simultan atît lucrările de secerat, cît și pe cele de treierat. ♦ Mașină care execută în același timp tăierea și încărcarea cărbunilor. [Pl. -ne, var. combaină s.f. / < engl. combine, rus. kombain].

CONCOMITENT, -Ă adj. Care se produce în același timp (cu altceva); simultan. // adv. În același timp. [< fr. concomitant, cf. lat. concomitans].

CONSISTENȚĂ s.f. 1. Stare a unui corp (mai ales a unui lichid) care are un anumit grad de densitate, de soliditate. ♦ Rezistență opusă de un corp la deformare, la sfărîmare; soliditate, tărie. 2. Calitate a unui sistem axiomatic de a nu conține o formulă oarecare în același timp cu negația ei. [Cf. it. consistenza, fr. consistance].

CONTEMPORAN, -Ă adj. 1. Care există, se petrece, trăiește în zilele noastre; actual. 2. (Despre oameni; adesea s.) Care a trăit sau trăiește în același timp cu... [Var. contimporan, -ă adj. / < fr. contemporain, cf. lat. contemporaneus].

al adj. și pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

arendă (-de), s. f. – Cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri. – Var. (Trans.) arîndă, (Olt.) arindă, (Mold., Trans.) orîndă. Lat. med. arenda, intrat tîrziu, probabil în sec. XVIII, și pe mai multe căi în același timp; (cf. mag. árenda, bg., sb., pol., rus. arenda, rut. arenda, oranda). Cf. Cihac, II, 3; Hasdeu 1540; Berneker 30, care pornesc de la etimoane sl.; Sanzewitsch 197, care se bazează pe rusă; Gáldi, Dict., 83, care pleacă de la mag. Densusianu, Hlr., 148 și Pușcariu 121 considerau că arîndă derivă direct din lat. *arrendare (sard. arrendare, sp. arrendar), ipoteză puțin probabilă; -î- pare mai curînd, ca în orîndă, prin analogie cu cel din rînd și (o)rîndui. Var. moldovenească orîndă, care reproduce fonetismul rut. (cf. Miklosich, Fremdw., 75), a ajuns să însemne „cîrciumă”, deoarece în trecut cîrciumile și hanurile din localități erau date în arendă de către marii proprietari și producători. Der. arenda, vb. (a da sau a lua în arendă); arendaș, s. m. (persoană care ia în arendă, fermier); arendășesc, adj. (propriu unui arendaș); arendăși, vb. (a arenda); arendășie, s. f. (arendare; ocupație de arendaș); arendășiță, s. f. (nevastă de arendaș); arendășoaică, s. f. (nevastă de arendaș); arendator, s. m. (arendaș); orîndar, s. m. (cîrciumar); orîndărie, s. f. (arendare).

arhiatros (-și), s. m. – (Înv.) Medic personal al al domnitorului, în epoca fanarioților; era în același timp medic al domnitorului și însărcinat cu supravegherea serviciilor sanitare și a farmaciilor. Ngr. ἀρχιιατρός, de la ίατρός „medic” (Gáldi 153). Sec. XVIII.

EROICOMIC, -Ă adj. Care este în același timp eroic și comic. ◊ Poem eroicomic = poem-epopee care are un subiect comic. [Cf. fr. heroï-comique].

asfinți (asfințesc, asfințit), vb. – 1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pîine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfinți < sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).

aștepta (așteptat, așteptat), vb. – 1. A sta undeva pentru a fi de față, a adăsta. – 2 A fi gata, a fi pregătit. – 3 A conta, a se bizui pe cineva, a spera. – Mr. așteptu, megl. ștet, istr. așteptu. Lat. *adspectāre, prin intermediul unei forme asimilate *astectāre (Meyer-Lübke, Gramm., I, 469; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Pușcariu 145; REW 3039; Candrea-Dens., 104; DAR); cf. it. aspettare (tarent. astittare, calabr. astettare, sicil. astittari, sard. isettare). – Mr. aștiptare înseamnă în același timp „a aștepta” și „a primi, a avea oaspeți”, accepție dublă pe care Pușcariu 150 și DAR o explică prin contaminarea cu lat. exceptare sau cu alb. përes „aștept” și „primesc”; mai probabilă este evoluția normală de la „aștept oaspeți” la „am oaspeți”, cf. fr. j’attends des amis. Geheeb 17 propune etimonul lat. exceptare. – Der. așteptător, adj. (plin de speranță); neașteptat, adj. (care survine brusc, surprinzător).

cergă (cergi), s. f. – 1. Pătură. – 2. Pînză de cort. – Mr., megl. cergă „cort”. < Tc. cerga „cort” (Șeineanu, II, 101; Meyer 439; Lokotsch 412); cf. ngr. tsérga, alb. tsergë, sb. čerga, magh. cserga, cserge, țig. čerga, cu accepții care oscilează între „cort” și „pătură”. Istoria acestui cuvînt nu este clară. Pare a fi vorba despre lat. serica, trecut în gr. și de acolo în tc. (Berneker 145), de unde provin cuvintele sl. (Miklosich, Fremdw., 82). Este posibil să fi intrat în rom. prin mai multe filiere în același timp. (După Murnu 45, ngr. provine din rom.; după Meyer, Neugr. St., II, 61, din sl. A. Sacerdoțeanu, Revista istorică, XXI, 321-4, deriva rom. direct din lat.). – [Art. 1675]

brînză s. f. – Produs alimentar obținut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndză. Cuvînt care a dat naștere multor ipoteze și discuții, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicație satisfăcătoare pînă în prezent, și care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărțit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu rînză. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orașului elvețian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greșind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția bîr, idee insolită, care a fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi combinat cu rînză, ca la Hasdeu, și de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, și Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. După Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de rădăcina iraniană *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brînzoi, s. n. (Arg., cuțit); brînzos, adj. (care are multă brînză; care are consistența brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paște); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); țig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. pränts, germ. dialectală Brinse(nkäse), țig. sp. brinza „carne fiartă” (Besses 39).

bubă (bube), s. f. – Umflătură, abces, buboi. Creație expresivă, cf. lat. *buba, de unde fr. bube, sp. bu(b)a, port. bouba și pe de altă parte, gr. βουβών (Diez, Gramm., I, 91), de unde gr. μπούμπα „larvă”, alb. bubë (Cihac, II, 640); cf. și bg., sb. buba „vierme de mătase”, rut. buba „umflătură”. Nu pare posibilă der. directă din lat., propusă de Koerting 1609, cf. Densusianu, Hlr., 365; nu este sigură nici der. din sl. propusă de DAR, datorită diferențelor semantice. Este mai probabil să fie vorba de creații spontane, care coincid în multe limbi în același timp, cf. fr. bobo. Der. abubă, s. f. (dalac, bubă-neagră); buba, vb. (a avea abcese; a se molipsi de vărsat); bubat, adj. (plin de bube, care are dalac; infectat); bubat, s. n. (vărsat); bubiță, s. f. (zgaibă; boală a cartofului); buboi, s. n. (furuncul); buboios, adj. (plin de bubă); buboșa (var. boboșa), vb. (a se umfla), pe care DAR îl leagă în mod eronat de boboș; buburos, adj. (bubos); buburoșa, vb. (a se scofîlci); bubuliță, s. f. (zgaibă, coș); buburuz (var. buburuză, buburez, buburuță), s. n. (cocoloș, bulgăre, grunz, orice masă rotundă mică; gărgăriță, Coccinella septempunctata), probabil derivat pe baza suf. -ză, cum sînt coacăză, pupăză (Densusianu, Bausteine, 478, îl consideră der. de la bumb); buburuzos, adj. (granulos); bobîlcă, s. f. (amigdalită), contaminare a lui bubă cu gîlcă; bubușlie, s. f. (boabă). După Candrea, Elementele, 407, sb. bubulijca, bubolica provine din rom. bubuliță. Întrucît rezultatele spontane coincid adesea, buburuză prezintă o analogie cu sp. burujo, sard. boborrissina „furnică” (Wagner 300).

MIXER s.n. 1. Aparat sau instalație care face amestecarea unor materiale; amestecător. ♦ Amestecător hidraulic pentru prepararea laptelui de ciment folosit la cimentarea sondelor. 2. Dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice în același timp. [< fr., engl. mixer].

MONOGAMIE s.f. 1. Formă de căsătorie în care un bărbat sau o femeie nu poate avea decît o singură soție sau un singur soț în același timp. 2. (La animale) Conviețuirea cu o singură femelă. 3. Stare a unei plante monogame. [Gen. -iei. / < fr. monogamie, cf. lat. monogamis < gr. monos – unic, gamos – căsătorie].

bucium (buciume), s. n. – 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. – 2. Trunchi, buștean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului u, și în același timp, prin asimilarea lui n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi. Der. bucinar, s. m. (coșar); buciniș, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaș, s. m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210.

NONCONTRADICȚIE s.f. Principiu fundamental al gîndirii potrivit căruia nu se poate afirma și nega în același timp același predicat despre un subiect. [< fr. non-contradiction].

căciulă (-ci), s. f. – 1. Moț de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fîn. – Mr., megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moțată”, ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc”, cu coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămălie < măgălie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puțin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moțat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilință); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moț”, këculjer „ciocîrlan”, këculoń „a avea urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg. kačula „bonetă; moț”, kačulat „moțat”, kačulka „bonetă”, kačuljă se „a-și pune pe cap” (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie”; kacsulia „capră albă cu capul negru” (cf. căcior).

OPTA vb. I. intr. A face o alegere între mai multe lucruri, persoane sau situații, care nu se pot obține sau face în același timp. [< fr. opter, it., lat. optare].

PARTITURĂ s.f. Note destinate unui ansamblu muzical; text muzical cuprinzînd totalitatea notelor care se execută în același timp de către membrii unui ansamblu și care pot fi urmărite separat sau concomitent; (p. ext.) compoziție muzicală. [< it. partitura].

POLIANDRĂ adj., s.f. 1. (Femeie) care este căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. (Floare) cu mai multe stamine. [Pron. -li-an-. / < fr. polyandre].

POLIGAM adj. (Despre plante) Care are atît flori hermafrodite, cît și unisexuate pe același individ. // s.m. Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp. [< fr. polygame, cf. gr. polys – numeros, gamos – căsătorie].

PRIORITATE s.f. Întîietate; precădere. ♦ Prioritate de trecere = întîietatea de a trece printr-o intersecție nedirijată cînd la aceasta sosesc în același timp, din direcții diferite, mai multe autovehicule. [Cf. fr. priorité < lat. prior – mai înainte].

RADIOTELEVIZAT, -Ă adj. Transmis în același timp prin radio și televiziune. [Cf. fr. radiotélévisé].

REGULARITATE s.f. Însușirea a ceea ce se face totdeauna în același fel și în același timp. ♦ Uniformitate. ♦ Simetrie; proporție. ♦ (Fil.) Lege. [Cf. fr. régularité].

REZULTANTĂ s.f. 1. Forță care, aplicată unui sistem, produce același efect ca mai multe forțe date care se aplică în același timp asupra aceluiași punct material. ♦ (Mat.) Suma vectorială a tuturor forțelor unui sistem. 2. (Fig.) Efectul combinat al mai multor cauze. [< fr. résultante].

ciocan (ciocane), s. n. – 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, prevăzută cu mîner, folosită la bătut. – 2. Ciocan de lemn, mai. – 3. Ciocan de poartă. – 4. Tîrnăcop, săpăligă. – 5. Pivot de de vîrtelniță. – 6. Ciocănel percutor. – 7. Con de pin. – 8. Cocean, știulete de porumb dezghiocat. – 9. Tulpină de porumb, care rămîne în pămînt după recoltare. – 10. Cocean de zarzavat, în special de varză. – 11. Parte interioară necomestibilă, resturi de pară sau măr. – 12. Picior de ciupercă. – 13. Pahar înalt în care se servesc băuturile, mai ales țuica de prune, țoi. – 14. Pește-ciocan (Zygaena malleus). – 15. (Arg.) Membru viril. – Megl. cioc, cecan. Cuvînt care coincide în același timp cu posibilitățile expresive ale rădăcinii cioc, și cu formațiile mai mult sau mai puțin identice din alte limbi. Cf. sl. čekanŭ, bg. čukan, čekan, sb. čekanj, čekanac; rut., rus. čekan, tc. çakan, mag. csákány, csokány, ngr. τσοϰάνα, τσόϰανος, alb. tšokanë. Legătura și filiația acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 și DAR presupun că rom. provine din sl. (după Conev 66, din bg.; după Skok 63, din sb.); însă tot Miklosich, Wander., 14, derivă forma rut. din rom. După Roesler 608, izvorul cuvîntului rom. trebuie căutat în tc.; după Philippide, Bausteine, 57, în ngr., și după Philippide, II, 705, posibil în alb., în timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 și Schuchardt, ZRPh., XV, 104, se gîndesc la izvoare onomatopeice. Cuvîntul rom. nu pare să provină din sl., unde este vorba de o formație relativ modernă (cf. Berneker 135, care crede că formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, să fie formații spontane, care pot coincide în sl. și în rom., căci în ambele există condițiile necesare pentru producerea lor, respectiv rădăcina expresivă čok- și suf. -an. Pentru sensurile de „trunchi, tulpină”, cf. der. lui bot; sensul de „pahar, țoi” vine de la obiceiul de a ciocni paharele înainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adică în acele întrebuințări în care coincide și se confundă cu cocean, de asemenea m. – Cf. cioc. Der. ciocănaș, s. m. (ciocănel; băț de tobă; ciocănel de pian); ciocănaș, s. m. (miner care muncește într-o salină; plantă, conduraș, Tropaeolum maius); ciocănel, s. n. (ciocan mic; băț de tobă; pahar de băut, țoi; broderie la mînecile iilor și cămășilor tipice); ciocăni, vb. (a bate repetat într-un corp tare; a bate, a lovi; a bate în ușă; a închina; despre păsări, a mînca; a importuna, a sîcîi, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, și de asemenea cu rus. čekaniti; ciocană, s. f. (dans tipic); ciocănărie, ciocăniște, s. f. (porumbiște după ce s-a cules porumbul); ciocăneală, s. f. (acțiunea de a ciocăni); ciocănitoare, s. f. (pasăre, ghionoaie, Dryocopus Martius; morișcă, huruitoare); ciocănitor, adj. (care ciocănește); ciocănitură, s. f. (ciocăneală, bătaie); ciocănea, s. f. (sitar, Scolopax rusticola), a cărui der. nu este clară. Rămîne de lămurit și legătura cu ciocmăni, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmăneală, s. f. (ceartă), care cer o formă *ciocman.

SIMULTAN, -Ă adj. Care se petrece, care are loc în același timp; concomitent. // s.n. Demonstrație a unui șahist cu o clasificare superioară, care joacă în același timp cu mai mulți adversari de categorie inferioară. [Var. simultaneu, -ee adj. / < fr. simultané, cf. lat. t. simultaneus < simul – în același timp].

SINCRONIC, -Ă adj. 1. (Despre fapte, fenomene; op. diacronic) Care există sau se întîmplă în același timp; simultan. 2. Referitor la fapte, la fenomene sau la evenimente existente sau petrecute în același timp. 3. (Despre metode de studiu sau puncte de vedere) Independent de evoluție; static, neistoric. 4. (Despre două ceasornice) Care arată simultan timpuri egale. [< fr. synchronique, cf. gr. syn – cu, chronos – timp].

SINCRONIZA vb. I. tr. A face sincrone (două sau mai multe mișcări, fenomene etc.), a face să fie executat în același timp. ♦ A realiza sincronismul fenomenelor periodice. ♦ A face să se potrivească într-un film partea sonoră cu imaginea. [Cf. fr. synchroniser].

clucer (cluceri), s. m. – În vechea organizare, dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești; era în același timp intendent general al armatei și membru al sfatului sau divanului. Începînd din 1738, titlul său a fost numai onorific. – Clucer de arie, intendent care aproviziona cu nutreț. – Clucer de pivniță, intendent care asigura rezervele de băutură ale armatei. – Clucer de jigniță, intendent care asigura rezervele de hrană ale armatei. – Var. (înv.) cliuc(e)ar. Sl. ključarĭ (Mikoosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 291; Cihac, II, 64), cf. cliuci. Este dublet de la colcer, s. m. (Trans., persoană care, la nunțile populare, se ocupă cu aprovizionarea cu alimente și băuturi), din același cuvînt sl., dar prin intermediul pronunțării mag. kolcsar (Drăganu, Dacor., V, 364-6; DAR). – Der. clucereasă, s. f. (soția clucerului); clucerie, s. f. (ocupație de clucer); colceri, vb. (a găti mîncarea la cazan); colceriță, s. f. (femei care prepară mîncarea la cazan). Din rom. provine ngr. ϰλοτσάρις (Meyer, Neugr. St., II, 75). Nu este clară proveniența din țig. sp. clichi „cheie” (Besses 51), care pare mai curînd der. din bg. ključ „cheie.”

cofă (cofe), s. f. – 1. (Trans., înv.) Strachină, blid. – 2. Găleată de lemn. – 3. Măsură de capacitate înv., pentru lichide, în valoare de 1,33 litri. – Mr. cofă, megl. covă. Cuvînt care apare în multe limbi, pare a fi intrat în rom. pe mai multe căi în același timp; bg., sb. kova, kofa, ngr. ϰάφα „coș”, tc. kova, alb. kofé, rut., mag. kofa. Pare a fi vorba de gr. ϰάφινος, de unde arab. quffa și de aici lat. med., sp. cofa, it. coffa (Battisti, II, 1002), germ. Kufe (săs. Kof). În rom. poate proveni din bg., sb. sau mag., sau din toate trei dintr-o dată. Pare cuvînt identic cu cof, s. n. (albie, coastă, parte), puțin folosit; cf. și cofer, s. n. (găleată, coș de nuiele; polonic; mistrie), pe care DAR îl pune în legătură cu germ. Küfer. Cf. cufăr. Der. cofar, s. m. (persoană care face sau vinde găleți), după ipoteza improbabilă a lui Cihac, II, 492, provine din mag. kufár; cofări, vb. (a vinde cu bucata, mai ales alimente); cofăriță, s. f. (femeie care vinde fructe de pădure); cofaș, s. m. (Munt., mincinos, înșelător) trebuie explicat prin expresia a prinde cu cofa „a descoperi minciunile cuiva”, a duce cu cofa „a amăgi” (explicația din DAR, plecîndu-se de la cofar, pare greșită); covă, s. f. (borcan, cană), provine din tc., ca și în megl.

coromîslă (coromîsle), s. f. – 1. Cobiliță cu care se duc două găleți în același timp. – 2. La căruță, orcic. – 3. Constelația Casiopea. – 4. (Trans.) Fată vioaie și dezinvoltă. Origine incertă. Pare der. de la rus., rut. koromyslo (Cihac, II, 73); cuvîntul nu este însă sl., apare numai în aceste două limbi, și după Berneker 573 ar putea proveni din rom. curmeziș „de-a latul, pieziș”, ipoteză care de asemenea pare improbabilă. Sensul 4 pare a indica o contaminare a lui coropișniță „insectă dăunătoare” cu sălămîzdră „salamandră”; semantismul nu este însă clar pentru celelalte accepții.

cu, prep. – 1. Funcție asociativă: s-au pornit cu toată oastea (Gr. Urechiă). – 2. Funcție atributivă: om cu dreptate (Creangă). – 3. Funcție reciprocă: s-a măritat cu un învățător (Rebreanu). – 4. Funcție instrumentală: aruncau cu pietre (Bălcescu). – 5. Funcție cantitativă: un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri). – 6. În același timp, totodată (funcție temporară): de cu iarnă murit-au și craiul (Neculce). – 7. În timpul (funcție durativă): nu venea cu zilele pe-acasă (Ispirescu). – 8. Funcție modală: privea la ei cu drag (Eminescu) (cu acest uz, coincide cu formațiile romanice cu – mente). – 9. Din cauza (funcție cauzală): am răgușit cu surdul ista (Alecsandri). – 10. Deși, cu toate că (funcție concesivă, în combinație cu tot): eram trist, cu tot timpul frumos (Negruzzi). – 11. Ca la fel ca (funcție comparativă, în combinație cu mai multe adj.): potrivit cu năravul și apucăturile lui (Creangă). – Mr., megl., istr. cu. Lat. cŭm (Pușcariu 421; Candrea-Dens., 417; REW 2385; Moser 418; DAR); cf. it., sp. con, prov. com, co, port. com. Observațiile din DAR, în legătură cu folosirea art. cu această prep. nu par pertinente sau, cel puțin, nu sînt complete.

fară s. f. – Castă, rasă. – Mr. fară. Ngr. φαρα, cf. alb. farë (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare să provină din longob. fara (Pușcariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), și a fost citat ca element v. germ. în rom., nejustificat, se pare, întrucît este vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în epocă recentă. În același timp, este cuvînt incert, întrebuințat de patru ori de Petru Maior, care folosește adesea cuvinte mr. (și acesta pare a fi cazul lui fară) și o dată într-un text popular din Hațeg, în care este posibil să fie o pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul ar fi de origine tc.

AGREGAT¹ s. n. 1. ansamblu de lucruri aflate într-o conexiune. 2. grup de mașini care lucrează în același timp ca un tot unitar. 3. material inert (pietriș, nisip etc.) care se amestecă cu cimentul la prepararea betonului, mortarului etc. 4. component elementar al structurii solului. ♦ ~ mineral = concreștere de minerale în diferite formații naturale. (< rus. agregat, /3/ fr. agrégat)

AMBIVALENȚĂ s. f. 1. existența concomitentă a două semnificații sau aspecte radical diferite. 2. stare psihologică a unui individ care denotă în același timp tendințe și trăiri contradictorii. (< fr. ambivalence)

BIGAMIE s. f. situație a cuiva căsătorit cu două persoane în același timp. (< fr. bigamie)

BIJECTIV, -Ă adj. (mat.; despre funcții) în același timp surjectivă și injectivă. (< fr. bijectif)

BILOCAȚIE s. f. posibilitatea de a te afla în același timp în două locuri diferite. (< bi- + locație)

CATADIOPTRIC, -Ă adj. (despre un sistem optic) care presupune refracție și reflexie în același timp. (< fr. catadioptrique)

COINCIDE vb. intr. 1. a se întâmpla, a se produce în același timp. 2. a fi identic, a se potrivi; a corespunde întocmai. ◊ (despre linii, figuri) a se suprapune perfect. (< fr. coïncide, lat. coincidere)

CONCOMITENT, -Ă adj., adv. în același timp (cu altceva); simultan. (< fr. concomitant, lat. concomitans)

CROMOPLASTICITATE s. f. metodă de încercare a unor materiale plastice, bazată pe proprietatea acestora de a se colora diferit în momentul apariției deformațiilor plastice, pe același material și în același timp. (< fr. chromoplasticité)

DEAD-HEAT DE-DIT/ s. n. clasament la egalitate a doi concurenți care ajung în același timp la linia de sosire. (< engl. dead-heat)

DORSOLOMBAR, -Ă adj. referitor în același timp la regiunea dorsală și la cea lombară. (< fr. dorso-lombaire)

ELASTOPLASTIC, -Ă adj. (despre substanțe, materiale) care este în același timp elastic și plastic. (< fr. élastoplastique)

ELECTROMAGNETIC, -Ă adj. 1. referitor la electromagnetism. ♦ câmp ~ = stare fizică particulară a spațiului în care există, în același timp, un câmp electric și unul magnetic. 2. (despre instrumente de măsurat, relee etc.) bazat pe acțiunea unui electromagnet asupra unei piese feromagnetice. (< fr. électromagnétique)

EROICOMIC, -Ă adj. care este în același timp eroic și comic. ♦ poem ~ = poem-epopee care are un subiect comic. (< fr. héroï-comique, lat. heroicus)

EURAFRICAN, -Ă adj. referitor în același timp la Europa și Africa. (< fr. eurafricain)

HOMOGAM, -Ă adj. 1. (despre inflorescențe) cu flori de același sex. ◊ (despre flori) la care organele de reproducere ajung la maturitate în același timp. 2. (despre un hermafrodit) ale cărui organe sexuale funcționează în același timp. (< fr. homogame)

HOMOSEISTĂ s. f. curbă care unește pe o hartă punctele atinse de un cutremur în același timp. (< germ. Homoseiste)

IGIENO-DIETETIC, -Ă adj. care este în același timp igienic și dietetic. (< fr. hygiénodiététique)

INDIVIZIUNE s. f. (jur.) drept de proprietate asupra unui bun exercitat de mai multe persoane în același timp, având fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material. (< fr. indivision)

INTERCOTIDAL, -Ă adj. (despre zone marine) cuprins între limitele extreme ale oscilațiilor mareelor. ♦ linie ~ă = curbă care unește punctele de pe suprafața mărilor și oceanelor unde mareea are loc în același timp. (< fr. intercotidal)

NONCONTRADICȚIE s. f. principiu fundamental al gândirii, potrivit căruia nu se poate afirma și nega, în același timp, același predicat despre un subiect. (< fr. non-contradiction)

ONGLEU s. n. 1. tăietură în unghi ascuțit. 2. bandă de hârtie sau de pânză care se coase în același timp cu foile unei cărți pentru a le lega; falț. (< fr. onglet)

ORGANICISM s. n. 1. concepție sociologică potrivit căreia societatea omenească ar fi un organism analog cu cel biologic. 2. teorie în biologia contemporană care afirmă că forma organismelor este în același timp materială și spirituală, toate celulele având judecată. 3. teorie care susține că orice maladie provine dintr-o leziune organică. (< fr. organicisme)

PARADOX s. n. 1. enunț contradictoriu și în același timp demonstrabil, părere contrară adevărului unanim acceptat; (p. ext.) ciudățenie. ◊ fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și fals. 2. (fiz.) ~ hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma lui. (< fr. paradoxe, gr. paradoxos)

POLIANDRĂ adj., s. f. 1. (floare) cu stamine numeroase. 2. (femeie) căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. (< fr. polyandre)

POLIANDRIE s. f. 1. situație a unei femei căsătorite în același timp cu doi sau mai mulți bărbați. ◊ împerechere a mătcii albinelor cu mai mulți trântori. 2. stare a unei flori poliandre. (< fr. polyandrie)

POLIGAM, -Ă I. adj., s. m. f. (bărbat, femeie) căsătorit în același timp cu mai multe persoane. II. adj. (despre plante) care poartă în același timp atât flori hermafrodite, cât și unisexuate. (< fr. polygame)

PROMOȚIE s. f. 1. serie de absolvenți ai unei școli; totalitatea celor care absolvesc deodată un ciclu de învățământ. ◊ totalitatea militarilor care au primit grad de ofițer în același timp. 2. denumire specială pentru căsătorii dintr-o anumită perioadă de timp. (< fr. promotion, lat. promotio)

QUOTIENT CVO-/ s. n. rezultat al unei diviziuni; cât. ♦ ~ intelectual = raport între vârsta mentală și cea reală a unui copil; ~ respiratoriu = raport între volumul de bioxid de carbon eliminat și cel de oxigen absorbit în același timp de un organism animal sau vegetal. (< fr. quotient, lat. quotiens)

REPRIZĂ s. f. 1. partidă formată dintr-un anumit număr de puncte. ◊ fiecare dintre fazele diferite ale unei întreceri sportive. ◊ grup de călăreți care își dresează caii sub comandă în același timp. 2. accelerare a turației unui motor în scopul obținerii unei creșteri de putere într-un timp foarte scurt. 3. reluare a unei operații tehnice întrerupte. 4. secțiune a unei forme muzicale (sonată, fugă etc.), în care se expune din nou un material tematic prezentat anterior. (< fr. reprise)

REZULTANTĂ s. f. 1. forță care, aplicată unui sistem, produce același efect ca acela produs de mai multe forțe date care se aplică în același timp asupra aceluiași punct material. 2. (mat., mec.) suma vectorială a tuturor forțelor unui sistem. 3. (fig.) efect combinat al mai multor cauze. (< fr. résultante, germ. Resultante)

RUMOARE s. f. zgomot confuz de voci care se aud în același timp, exprimând nemulțumire, surpriză etc. (< fr. rumeur, lat. rumor)

SENZORIMOTOR, -OARE adj. care se referă în același timp la funcțiile senzoriale și la motricitate. (< fr. sensori-moteur)

SIMULTAN, -Ă I. adj. (și adv.) în același timp; concomitent. II. s. n. demonstrație a unui șahist care joacă în același timp cu mai mulți adversari. (< germ. simultan, fr. simultané, lat. simultaneus)

SINCRON, -Ă adj. 1. (și adv.) sincronic (1). ◊ (despre sisteme fizice sau tehnice) care execută mai multe operații în același timp sau operații diferite cu aceeași frecvență. 2. (inform.; despre mașini, semnale sau informații) ale căror ritmuri sunt egale, multiple sau submultiple. (< fr. synchrone)

SINCRONIC, -Ă adj. 1. (despe fapte, fenomene) care există sau se petrec în același timp; simultan, concomitent; sincron. 2. (despre metode de studiu sau puncte de vedere) independent de evoluție. 3. (despre două ceasornice) care arată simultan timpuri egale. (< fr. synchronique)

SINGENETIC, -Ă I. adj. 1. referitor la singeneză. 2. (despre animale) care provine din aceeași linie pură; gemeni univitelini. 3. (despre minerale) format în același timp cu roca în care se găsește. II. s. f. studiu al istoricului dezvoltării asociațiilor vegetale. (< fr. syngénétique)

STATURO-PONDERAL, -Ă adj. care privește în același timp statura și greutatea. (< fr. staturo-pondéral)

SUPERFECUNDAȚIE s. f. fecundare a două sau mai multe ovule, eliminate în același timp ori la scurt timp unul de altul, de către doi sau mai mulți spermatozoizi. (< fr. superfécondation)

TIME-SHARING TAIM-ȘERING/ s. n. metodă de leasing în închirierea de utilaje de valoare ridicată (ordinatoare etc.) la mai mulți abonați în același timp. (< engl. time-sharing)

TOXIINFECȚIOS, -OASĂ adj. care este în același timp toxic și infecțios. (< fr. toxi-infectieux)

UBICUITATE s. f. însușire, stare a cuiva care poate fi prezent pretutindeni sau în mai multe locuri în același timp; omniprezență. (< fr. ubiquité)

UBICUU, -UĂ adj., adv. (care se află) în același timp în două sau mai multe locuri; (care este) peste tot. (< lat. ubique)

VISCOPLASTIC, -Ă adj. (despre o substanță) în același timp vâscoasă și plastică. (< fr. viscoplastique)

glas (glasuri), s. n. – 1. Cuvînt. – 2. Limbaj, cuvînt. – 3. (Înv.) Veste. – 4. (Înv.) Urare. – 5. Gamă la muzica orientală. – Megl. glas. Sl. glasŭ (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 95), cf. bg. glas, ceh. hlas, pol. glos, rus. golos. – Der. glăsi, vb. (înv., a vorbi, a spune; înv., a cînta; Trans., a plînge, a se jelui), din sl. glasiti; glasnic, adj. (înv., faimos, celebru; înv., vocal); neglasnic, adj. (înv., consonant); glăsui, vb. (a vorbi, a rosti, a spune; a cînta, a plînge, a se jelui); glăsuitor, adj. (sonor); conglăsui, vb. (a vorbi în același timp; a coincide), format pe baza fr. consonner; conglăsuitor, adj. (conform).

gogă (-gi), s. f. – 1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.

mistreț (mistreață), adj. – Ambiguu, promiscuu. Lat. mĭxtῑcius (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1132; Candrea, Éléments, 16; Candrea-Dens., 1087; Tiktin), cf. sp. mestizo. Se zicea și se mai zice încă despre tot ce aparține în același timp la două rase sau naturi diferite (timp mistreț, timp nedeterminat, între bun și rău); sau despre plante ori despre animale sălbatice care aparțin unei specii cultivate sau domestice (măr mistreț, măr pădureț: porc mistreț, „porc sălbatic” sau „de pădure”). Pentru infixul r, cf. abruz. ammistricari față de rom. amesteca. Ipoteza unui lat. *mixturicius (Pușcariu, Dacor., VII, 478) nu e necesară. Der. din alb. mistrec „pitic” (Șeineanu, Création metaphorique, II, 1905, 92) nu e admisibilă; din contră, alb. trebuie să provină din rom. (Capidan, Dacor., VII, 154). – Der. mistricioniu, adj. (Banat, hibrid); mistrițat, adj. (Olt., hibrid; amestecat).

năpîrcă (-ci), s. f. – 1. Viperă (Vipera berus). – 2. Bici. – Var. (rar) nopîrca. Mr. nipîrtică, megl. năprotcă. Creație expresivă. Coincide cu alb. nepër(t)ke, dar nu e probabil să se explice prin el, cum se susține de obicei (Cihac, II, 719; Meyer 303; Pascu, II, 221; Philippide, II, 221; Rosetti, II, 119). Trebuie să fie o var. expresivă a lui *năpîrlă, cf. năpîrli; pentru alternanța expresivă a ambelor terminații, cf. șopîrlă și șopîrcăi, sfîrlă și sfîrc, mîrlan și mîrc etc. Atît năpîrcă, cît și năpîrli și șopîrlă nu au fost explicate satisfăcător pînă acum; provin, fără dubiu, din aceeași sursă expresivă, a cărei idee de bază pare a fi cea de „șerpuire” sau de „mișcare rapidă”, ca în ciocîrlie, cf. și țopîrlan (ca și ciocîrlan); această explicație este singura care merge în același timp pentru năpîrcă „bici”, ca și pentru înrudirea sa evidentă cu șopîrlă. Der. din lat. *viperana (Crețu 350) sau dintr-o combinație între natrix și pertica (Capidan, Raporturile, 542) este inacceptabilă. Der. năpîrcos, adj. (veninos); năpîrli, vb. (despre reptile, a-și schimba pielea; despre mamifere, a-și schimba părul; despre păsări, a-și schimba penele), cu suf. expresiv -li (după Cihac, II, 251, legat de sl. pero „pară”, cf. împotrivă Tiktin; după Conev 87, din sl. naprŭliti sau naprliti „a pîrli”, după Drăganu, Dacor., VI, 517); năpîrleală, s. f. (primenire, năpîrlire). Alb. trebuie să provină din rom.

pahar (pahare), s. n. – Vas de băut, cupă. Sl. (sb., cr., slov.) pehar (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 238), cf. alb. pehar, ceh., rut., mag. pohár. – Der. paharnic, s. m. (cupar, ceașnic; strîngător de impozite de la cîrciumi); mare paharnic, s. m. (boier care avea grijă de băutura domnului; boiernaș din Mold. care era în același timp pîrcălab de Cotnari și de Hîrlău), din sl. pachariniku (Drăganu, Dacor., VI, 247; mai puțin probabilă der. din mag. pohárnok, propusă de L. Treml, Hung. Jb., IX, 282); păhărnicească, s. f. (nevastă de paharnic); păhărnicel, s. m. (slujbaș la crama domnească); păhărnicie, s. f. (slujba de paharnic; înv., impozit, dreptul de cîrciumă); păhăruț, s. m. (lăcrimioară, Convallaria maialis). – Din rom. provin bg. pahar (Capidan, Raporturile, 223) și bg. din Trans. paharo (Miklosich, Bulg., 129).

pălăi (-ăesc, -it), vb. – 1. (Mold.) A arde cu flacără. – 2. A fîlfîi, a flutura. – Var. pălui. Creație expresivă, care se bazează în același timp pe ideea de „a arde” și pe cea de „a lovi”, proprie lui „a păli” ca și pe cea de mișcare ritmică, exprimată prin repetiția pă-lă. Se folosește mai ales în formă triplată pălălăi, vb. (a arde; a flutura; a tremura; Olt., a turui, a bîrfi), cuvînt evident expresiv (Iordan, BF, II, 185), cf. tălălăi, bănănăi etc., pe care Pascu, Suf., 200 îl reducea la pală. – Der. pălălaie, s. f. (flăcăraie; obiect exagerat de înalt); pălălău, s. n. (obiect foarte înalt; băț, prăjină); pălăpăi, vb. (Olt., a arde), încrucișare cu pîlpîi; pălăurdi, vb. (Mold., a fugi, a scăpa, a se risipi ca fumul), cu un suf. care pare de origine țig., pălățoandră, s. f. (femeie stricată), cu suf. -oandră, cf. buleandră, fleandură, hoandră (Cihac, II, 239, îl explica prin ceh. palanda „pat” și Philippide, Principii, 151, prin palat, fără îndoială înșelat de analogia aparentă cu curtezană < curte), cuvînt rar care apare numai în vechile dicționare; pălăurat, adj. (prost, țicnit), în Banat; pălăvatic, adj. (țicnit, trăznit; prost; bădăran), var. palavatic, coincide cu ngr. παλαβός, bg. palav (Scriban), rut. pulevatik (Candrea), fără să se poată hotărî pînă la ce punct depinde de ele. – Cf. păli.

pas (pasuri), s. n. – Compas de dogar sau de zidar. Origine incertă. Tiktin crede că-i vorba de o abreviere a it. compasso sau de sb. pas „centură” sau de ambele în același timp. Cea de a doua explicație este mai probabilă, avînd în vedere pe pașnic, s. n. (compas), din sb. pasnik „compas”. – Der. păsui, vb. (a trasa cercuri).

rînză (-ze), s. f. – 1. Ament, mîțișor, mugur etc. – 2. (Bucov.) Franjuri care ornează punga de tutun. – 3. Pipotă. – 4. Cheag. – 5. Stomac în general. – Var. Olt., Trans. rînsă (sensul 1). Mr. arînză. Cuvînt foarte discutat, la care se consideră în general că sensurile 1 și 2 reprezintă un cuvînt diferit de celelalte sensuri. Această separare este puțin convingătoare; cel mai probabil ar fi să se pornească de la un cuvînt de bază care să reprezinte ideea de „ciucure”, aplicabilă în același timp la mîțișor și la pipotă, cf. fr. glande „glandă” din gland „ciucure, franj”. Așa fiind, pare că trebuie să se pornească de la sl. ręsa „mîțișor, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 313; Philippide, Principii, 159; Rosetti, III, 92; Conev 89; origine admisă pentru primele sensuri ale cuvîntului de Tiktin și Candrea; combătută pentru cele din urmă de Petrovici, Dacor., X, 144), cf. bg. rĕsa „ament”, sb. resa „ament; ciucure; omușor”, pol. rzęsa „spic”. Explicația semantică pare evidentă, căci pipota seamănă cu un ciucure. Fonetismul este mai dificil de explicat, deoarece rezultatul normal rînsă, sr fi trebuit să se păstreze în general; e posibil să fi intervenit o analogie cu cuvintele compuse cu suf. -ză (cf. cinteză pupăză, coacăză) sau terminate în -ză (barză, brînză, pînză), sau să fie datorat unei alte circumstanțe pe care o ignorăm, ca în ovăs › ovăz. Cîntărind îndoielile, această soluție pare preferabilă celei care se bazează pe alb. rëndës „cheag” (Pascu, II, 216; Phlippide, II, 731; Capidan, Raporturile, 516; Rosetti, II, 121), pentru că drumul de la „cheag” la „pipotă” este mai greu de explicat decît cel de la „ament” la „pipotă” și la „cheag”; fiindcă nu știm originea cuvîntului alb.; și fiindcă soluția nu pare posibilă fonetic, decît pe baza derivării *rëndë-zë › rëndzë, care pare forțată. Giuglea, Dacor., II, 643, propune soluția unui alb. rra-ni „cheag”, cu suf. -ză, care nu este nici mai simplă nici mai logică. Der. rînzișoară, s. f. (untișor, Ranunculus pedatus, R. aureus; cretușcă, Spiraea ulmaria), probabil datorită formei florilor; rînzoș, adj. (arțăgos, ticălos). Din rom. provine rut. ryndza, rynd(z)ja (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409), pol. ryndza.

teflu (-luri), s. n. – Bot, rît de porc. – Var. Munt. tef. Creație expresivă, cf. nătăfleț, și toate creațiile verbale care sugerează ideea de „obiect rotund”. După ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., V, 852, în relație cu tc. (arab.) tefl „salivă”. Var. circulă în Dîmbovița. – Der. tufli, vb. (a înfunda, a pune o pălărie pe cap și a o turti în același timp), cuvînt citat în dicționare pentru Mold., dar care se folosește și în Munt. (îl întrebuințează Murnu; legătura cu sb. tuviti „a face socoteala” sugerată de Scriban sau cu ceh. tjukati „a turti”, propusă de Cihac, II, 425, nu este posibilă); tuflă, s. f. (Arg., portofel, portmoneu); infuflica, vb. (a se ghiftui, a se sătura); tuflu, s. n. (Arg., portofel), în loc de tuflă, sau poate din germ. Zuflucht „recurs”.

toci (tocesc, tocit), vb. – 1. A strica vîrful, a îngroșa tăișul. – 2. A strica, a uza. – 3. A învăța foarte mult, a învăța mecanic. – Megl. tuțǫs, tuțiri „a ascuți”. Sb. točiti „a ascuți”, bg. točam, rus. točitĭ „a ascuți” (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 66; Bogaci), din sl. točiti „a da tîrcoale”. Sl. trebuie să fi însemnat și „a face să funcționeze tocila de mînă sau de picior”; și de aici separarea sensului din rom. și din limbile slave, căci tocila strică în același timp cantul și ascute tăișul. Bg. și rus. au ambele sensuri. Ultimul sens, care aparține Arg. școlar, presupune un sens intermediar de „a pisa”. – Der. tocilă, s. f. (mașină de ascuțit; elev conștiincios și pisălog; Arg., bicicletă), din sl. (bg., rus.) točilo; tocilar, s. m. (ascuțitor; elev care învață mult); tocitoare, s. f. (ciubăr, putină), din același sl. točiti cu sensul de „a stoarce”, cf. pritoci.

tot (-oată), adj. – 1. În număr complet: toate cîntecele (Eminescu). – 2. Întreg, complet: toată lumea (Eminescu). – 3. Fiecare, oricare: pe atunci tot romînul era viteaz și tot viteazul era boier (Alecsandri). – 4. Orice: se poate lua la întrecere cu toate aeroplanele (Bassarabescu). – 5. Întreg, sănătos: nu-i toată, e lunatică (Voiculescu). – 6. (Pron.) Lucrul sau ființa în discuție: toate-s vechi și nouă toate (Eminescu). – Cu toții. – De toate. – Toate ca toate. – Cu toate acestea. – Cu toate că, deși. – Cu tot, inclusiv. – Cu totul, complet. – De tot, cît încape, foarte. – Peste tot, pretutindeni. – 7. (Adv.) Numai, exclusiv: tot oaspeți rari (Coșbuc). – 8. Mereu, continuu: tată-meu mă crede tot în fașe. – Tot mereu, veșnic. – Tot una, la fel. – Tot acela, el însuși. – Tot așa, egal. – 9. Mereu, la fel, în același fel: muierea-i tot muiere (Cocea). – 10. Oricum: tot era s’o dau eu de pomană (Alecsandri). – 11. În fine, pînă la urmă: s’a luptat cu dînșii trei zile și trei nopți și tot i-a biruit (Sbiera). – 12. Încă, și mai: mai încet, tot mai încet (Eminescu). – 13. Cel mult, abia, numai: să tot fie cinci ani de atunci (Vlahuță). – Mr., megl., istr. tot. Lat. tōtus (Pușcariu 1750; REW 8815), cf. it. tutto, fr. tout, cat. tot, sp., port. todo. Cf. atot-. Gen. se exprimă cu prep. a (a tot, a toate, înv. a toți), sau în limba modernă la pl. tuturor (var. pop. tutulor). În comp. cu un num. se reduce la tus-: tustrei, tuspatru etc. Cf. Sanfeld, Syntaxe, 200-9. – Der. totdeauna, adv. (mereu), comp. cu de-a una, sau mai probabil, cu de una cf. mr. totdiună; tot(de)odată, adv. (în același timp; deodată); totuși, adv. (cu toate că), cu suf. -și, cf. același; totime, s. f. (totalitate); netot, s. m. (prost), forma negativă a lui tot, 5; netoată, s. f. (proastă, neghioabă); netoție, s. f. (prostie). Der. neol. (din fr.): total, s. n.; totalitate, s. f.; totalitar, adj.; totalitarism, s. n.; totaliza, vb.; totalizator, s. m.

a face gagicării expr. (d. bărbați) 1. a avea succes la femei. 2. a avea mai multe iubite în același timp.

ADUNAREA NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, mare adunare populară convocată la Alba Iulia la 1 dec. 1918, din inițiativa Consiliului Național Central Român, și la care reprezentanții din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis, în unanimitate, unirea cu România. Moment de apogeu al luptei naționale a românilor, A. a constituit un eveniment revoluționar în cursul căruia s-au ridicat mari probleme care stăteau în fața poporului român: desăvîrșirea statului național unitar român, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalității în drepturi pentru naționalitățile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Eșuînd tratativele duse la Arad cu noul guvern ungar al contelui Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române a fost lansat un manifest Către popoarele lumii, prin care se făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației românești și, în consecință, hotărîrea națiunii române de „a-și înființa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent”. În vederea realizării acestui deziderat, în finalul manifestului se cerea sprijinul întregului popor român „cu care una vom fi de aici înainte în veci”. La Adunarea Națională ținută în ziua de 1 dec. 1918 în sala casinei din Alba Iulia participă 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale, precum și de diferite instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățămînt, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a. În același timp, pe numele Adunării Naționale au sosit mii de adrese de adeziune cu sute de mii de semnături din toate părțile Transilvaniei. În numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunării, format din: Gheorghe Pop de Băsești, episcopii Ioan I. Pop și Demetriu Radu – președinți, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraș – vicepreședinți, precum și a unui secretariat. în componența a nouă personalități transilvănene. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, salutînd pe cei prezenți, declară Adunarea de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Cuvîntarea solemnă rostită de Vasile Goldiș face o schiță de istorie românească și se încheie cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți (la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918), decretează „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”. Apoi, la tribuna adunării au luat cuvîntul reprezentanții celor două partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Național Român) și Iosif Jumanca (Partidul Social-Democrat), care evocînd lupta poporului român pentru unitate națională și dreptate socială, au subliniat rolul pozitiv al Unirii pentru dezvoltarea societății românești. Proiectul de rozoluție propus de V. Goldiș a fost adoptat de Marea Adunare Națională cu ovații prelungite, manifestîndu-se astfel nestrămutata hotărîre pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pentru cîrmuirea Transivaniei pînă la întocmirea Constituantei, Adunarea Națională hotărăște alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de A. imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național. Acesta, la rîndul său numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. După săvîrșirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia adunați pe cîmpul lui Horea aprobă cu aclamații entuziaste hotărîrea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. În timp ce la Alba Iulia se hotăra actul istoric al Unirii, în satele și orașele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare și aprobare a hotărîrilor luate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Unirii a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în ziua de 14 dec. 1918, de către o delegație a Marelui Sfat Național alcătuită din: V. Goldiș, Al. Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu. În cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiș făcînd unele considerații asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerințăa istoriei și civilizației umane, arăta „că prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor”. Prin decretele legii din 11/14 și 18/30 dec. 1918, Consiliul de Miniștri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice românești cu Țara-mamă, România. Încununare a aspirațiilor de veacuri ale poporului român pentru eliberare națională, rezultat al luptei duse de forțele social-politice ale vremii, Unirea din 1918 – eveniment cardinal în istoria românilor – a marcat desăvîrșirea procesului de realizare a statului național unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluție a economiei, științei și culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, ca zi națională a României.

ALEXANDRESCU, Grigore (1810-1885, n. Tîrgoviște), poet român. Membru al Societății Filarmonice. Unionist. Sensibil, reflesiv, dar în același timp, lucid și ironic, este influențat în poezia sa de spiritul secolului luminilor și de cel revoluționar pașoptist. Meditații și elegii romantice și preromantice, animate de elanuri umanitare și patriotice („Anul 1840”, „Umbra lui Mircea. la Cozia”, „Răsăritul lunii. La Tismana”). Lirică erotică („Eliza”), de interogație și atmosferă meditativă. A ilustrat decisiv specii literare ca fabule („Toporul și pădurea”, „Dreptatea leului”, „Boul și vițelul”) și epistola („Epistolă către Voltaire”, „Satiră. Duhul meu”), anticipînd satira eminesciană prin gravitate și ironie. Proză („Memorial de călătorie”), culegere de folclor oltenesc, traduceri și imitații după Florian, Tasso, Voltaire.

AMERICÁN, -Ă (< America), adj., s. m. și f. 1. S. m. și f. (la m. pl.) Națiune constituită pe terit. S.U.A. din populații eterogene, de religie creștină (majoritatea populației). Există c. 260 de confesiuni religioase. ♦ Persoană aparținînd populației S.U.A. 2. Adj. Care aparține Americilor sau populației acestora, privitor la Americi sau la populațiile lor; (mai ales) care aparține S.U.A. sau populației lor, privitor la S.U.A. sau la populația lor. ♦ Arta a. = arta care s-a dezvoltat pe teritoriul S.U.A. și al Canadei și care a apărut o dată cu primii colonizatori. În arhitectură, în sec. 17 și 18 este caracteristic „stilul colonial” (construcții în lemn). Către sfîrșitul sec. 18 se impune în arhitectura oficială neoclasicismul („Capitoliul” din Washington), căruia i se adaugă în prima jumătate a sec. 19 neogoticul. Din a doua jumătate a sec. 19 se afirmă în construcțiile publice și de locuit arhitectura funcțională (cea mai semnificativă creație fiind „zgîrie-norii”). Folosirea scheletului de oțel, a betonului armat și a sticlei a dat posibilitatea unor soluții noi, formele evoluînd către simplitate și eleganță (Școala din Chicago-Louis Sullivan). Artele plastice s-au dezvoltat sub influența europeană, mai ales olandeză și engleză. În sec. 17-18, John Smibert crează un realism figurativ care durează aproape un secol, avînd ca reprezentanți principali pe: John Singleton Copley, Robert Feke, Benjamin West. Sec. 19 este dominat de influența neoclasică și și romantică, constînd în apariția peisajului „cu adevărat american” și în descoperirea „bunului sălbatic”. Se remarcă George Catlin, George Caleb Bingham și, după războiul de Secesiune, Thomas Eakins și Winslow Homer. Impresionismul, reprezentat mai ales de Mary Cassat nu are o importanță deosebită în evoluția a. a.. Sec. 20 începe cu o criză de identitate a artei, a cărei depășire o încearcă Școala celor opt („Școala lăzii de gunoi”) condusă de Robert Henri. Momentul intrării a. a. în contextul artei moderne îl constituie apariția Galeriei Stieglitz (Armony show). Sub influența marilor artiști postimpresioniști din Europa lucrează – încercînd în același timp o situare prin subiect în lumea americană – Arhur B. Dove, John Marin, Georgia O’Keefe. Perioada interbelică este dominată de așa-numitul „Imn al dinamului”, acceptare și deificare a industrialului ce va determina apariția stilului „Hard edge” și a trei artiști majori: Stuart Devis, folosind în lucrări sale colajul, schematismul decorativ și variațiunile abstracte, Alexander Calder cu „Stabilele” și „Mobilele” sale realizate în metal și David Smith cu sculpturile ideografice. În timpul și după al doilea război mondial, sub influența Bauhausului, F.L. Wright caută să creeze în spirit modern o arhitectură organică. I se adaugă o suită de pionieri ai arhitecturii moderne veniți din Europa: W. Gropius, Mies van der Rohe, E. Saarinen, R. Neutra. În artele plastice, Galeria „Arta secolului” a lui Peggy Guggenheim duce la apariția expresionismului abstract (Arshile Gorky), a picturii gestuale (Jackson Pollack) și a unui expresionism de nuanță brutal-tragică (Willem de Kooning). Prin arta abstractă a lui Rothko și Barnett Newman se ajunge la Noua Școală din New York, în cadrul căreia se dezvoltă curentele Op art (Noland), sculptura minimalistă, Pop Art (Rauschenberg, George Segal) și hiperrealismul anilor ’70 (Charles Close, Noël Mahaffey, Tony Smith).

ARMENIA 1. Republica ~, stat în Europa în S Transcaucaziei; 29,9 mii km²; 3,28 mil. loc. (1989). Limba de stat: armeana. Cap.: Erevan. Orașe pr.: Leninakan, Kirovakan, Ecimiadzin. Pop. Urbană: 68 la sută. Este împărțită în 37 de raioane. Cuprinde NE Pod. Armeniei, culmi ale Caucazului Mic cu alt. max. 4.090 m (vf. Aragaț) și depr. L. Sevan. Climă temperat continentală uscată, cu precipitații de 400-500 mm/an. Pr. rîu este Araks (care formează granița cu Turcia și Iran) cu afl. său Razdan. Peste 100 de lacuri, cel mai mare fiind Sevan (1,4 mii km²), de origine tectonică, la 1.903 m alt. Peste 20 la sută din supr. țării este ocupată de păduri de fag și stejar. Resurse de subsol (cu rezerve restrînse): molibden, cupru, plumb, zinc. Ind. A. produce energie electrică (14,5 miliarde KWh, 1986), mașini unelte și strunguri, echipament energetic, produse electrotehnice și electronice, aluminiu, concentrate de cupru și molibden, mat. de constr. și ciment, cauciuc sintetic, mase plastice, acid sulfuric, fire și fibre chimice, țesături de lînă și mătase, încălțăminte, conserve, vin și coniac. Terenurile arabile care ocupă c. 16 la sută sînt cultivate cu grîu, plante tehnice (sfeclă de zahăr, tutun) și legume. În valea rîului Araks se cultivă bumbac și orez. Mari supr. de livezi și vii (240 mii t. struguri, 1986). Este dezvoltată creșterea animalelor pentru carne și lapte: bovine (0,9 mil. capete, 1987), ovine și caprine (1,9 mil. capete, 1987). C. f.: 870 km. Căi rutiere: 7,6 mil. km. Gazoducte dinspre Azerbaidjan și Gruzia. Turism în M-ții Caucaz și stațiuni climaterice. Exportă: concentrate neferoase, produse electrotehnice, chimice, bunuri industriale de consum, produse textile și alim. (vin, coniac, conserve de fructe, țigarete) și importă materii prime și semifabricate, mijloace de transport, combustibili ș.a. Istoric. Pe terit. A., locuit din timpuri străvechi, s-au stabilit armenii (mieln. 1 î. Hr.), unul dintre cele mai vechi popoare din Asia Anterioară. În condițiile dispariției puternicului stat sclavagist Urartu (sec. 9-6 î. Hr.) s-au pus bazele Regatului armean, care la scurtă vreme a căzut în stăpînirea Ahemenizilor (sec. 6-3 î. Hr.), și apoi, a Seleucizilor (sec. 3-2 î. Hr.), sub forma a două satrapii: A. Maior în est și A. Minor în vest. După înfrîngerea Seleucizilor de către romani (190 î. Hr.), Artașe (Artaxias I) proclamă independența A. Maior, își ia titlul de rege și fondează o dinastie, în timpul căreia Regatul armean a atins apogeul puterii și expansiunii terit., mai ales sub domnia regelui Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î. Hr.). Începînd din sec. 1 î. Hr., A. a fost obiectul unei acerbe rivalități între Roma și Regatul parților. În sec 3-4, relațiile feudale devin predominante. În 301 s-a adoptat creștinismul, A. fiind primul stat în care acesta a fost declarat religie oficială. Pe fondul unor grave crize social-politice, în 387, A. a fost înpărțită între Persia Sasanidă și Roma; pe o mare parte a terit. A. s-a exercitat autoritatea Persiei. În sec. 7-15, pe terit. A. a avut loc invazia arabilor, bizantinilor, selgiucizilor și mongolo-tătarilor. În sec. 11-18, A. a devenit obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei (în 1639, A. este definitiv împărțită: V țării a fost încorporat Imp. Otoman, iar E – Persiei). În urma războiului ruso-persan (1826-1828), A. răsăriteană a fost anexată la Rusia. În a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat lupta împotriva Imp. Otoman care a practicat față de populația armeană o politică de exterminare în masă (1895-1896; 1915-1916), însoțită de un mare exod al unei mari părți a armenilor. În împrejurările evenimentelor revoluționare din Rusia (1917), puterea a fost preluată de dașnaci (membrii ai partidului armean Dașnaktutiun), A. fiind ocupată, în același timp, de trupele anglo-turce. La 29 nov. 1920 s-a constituit R.S.S. Armeană: din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucaziene; la 5 dec. 1936, A. a intrat în cadrul U.R.S.S., ca republică unională. Pe fondul tensiunilor interetnice, autoritățile guvernamentale armene revendică instituirea suveranității de stat asupra reg. Nagorno-Karabah (creată în 1923 și aflată în componeneța Azerbaidjanului), cu populație majoritar armeană. La 7 dec. 1988, în A. s-a produs un devastator cutremur de pămînt, soldat cu mari distrugeri de valori materiale și zeci de mii de pierderi de vieți omenești. La 23 sept. 1991, Parlamentul A. în urma unui referendum a adoptat Declarația privind independența A. 2. Pod. Armeniei, podiș în Turcia, Iran și Armenia, limitat la N de Caucazul Mic și la S de M-ții Taurus Armean, acoperit de roci vulcanice. Alt. med.: 1.650 m. De aici izv. rîurile Kura, Araks, Tigru și Eufrat. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Azerbaidjan pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită preponderent de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.