indulgent, ~ă [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~nți, ~e / E: fr indulgent, it indulgente, lat indulgens, -tis] 1-2 smf, a (Îoc sever) (Persoană) care iartă ușor Si: iertător. 3-4 smf, a (Persoană) care manifestă indulgență (1) Si: îngăduitor, tolerant. 5 a Care trece cu vederea. 6 a Care se arată bun cu cei care au greșit Si: iertător, îngăduitor.

indulgență sf [At: NEGRUZZI, S. I, 341 / V: ~ghenție, ~ghinție / Pl: ~țe / E: fr indulgence, lat indulgentia] 1 Atitudine îngăduitoare față de greșeli Si: bunătate, îngăduință, toleranță. 2 Iertare totală sau parțială a păcatelor pe care biserica catolică o acordă credincioșilor ei în schimbul unei sume de bani. 3 (Ccr) Document ce conține textul rugăciunilor care trebuie să fie spuse pentru a obține această iertare.

indulghenție sf vz indulgență

indulghinție sf vz indulgență

INDULGENT, -Ă, indulgenți, -te, adj. Care iartă ușor, care trece cu vederea; îngăduitor. Boerescu luă o mutră de învățător indulgent care dojenește niște copii nepricepuți, REBREANU, R. II 88. Publicul era indulgent; el rîdea și aplauda, NEGRUZZI, S. I 343.

INDULGENȚĂ, (2) indulgențe, s. f. 1. Atitudine îngăduitoare față de greșeli; toleranță, îngăduință. Cu toată indulgența auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, NEGRUZZI, S. i 341. De indulgența mea acum să profitați, ALEXANDRESCU, M. 184. 2. (În biserica catolică) Iertare de păcate acordată credincioșilor în schimbul unei sume de bani.

INDULGENT, -Ă adj. Iertător; îngăduitor; blînd. [Cf. fr. indulgent, lat. indulgens].

INDULGENȚĂ s.f. 1. Atitudine îngăduitoare față de greșeli; toleranță, îngăduință, bunătate. 2. Document dat de papă pentru iertarea păcatelor credincioșilor în schimbul unei sume de bani. [Cf. fr. indulgence, lat. indulgentia].

INDULGENT, -Ă adj. care manifestă indulgență; iertător; îngăduitor; tolerant. (< fr. indulgent, lat. indulgens)

INDULGENȚĂ s. f. 1. atitudine îngăduitoare față de greșeli; toleranță, îngăduință. 2. document dat de papă pentru iertarea păcatelor credincioșilor în schimbul unei sume de bani. (< fr. indulgence, lat. indulgentia)

INDULGENT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care iartă cu ușurință greșelile cuiva; îngăduitor; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește bună înțelegere; îngăduitor; blând; blajin. Atitudine ~tă. /<fr. indulgent, lat. indulgens, ~ntis

INDULGENȚĂ ~e f. 1) Caracter indulgent. 2) Atitudine indulgentă; ușurință de a ierta; îngăduință. 3) (în biserica catolică) Iertare totală sau parțială a păcatelor acordată credincioșilor în schimbul unei sume de bani. /<fr. indulcence, lat. indulcentia

indulgent a. îngăduitor.

indulgență f. 1. ușurință de a scuza, de a ierta greșeli; 2. iertare pentru păcate, de pedepse temporale, ce acordă uneori Biserica catolică.

*indulgént, -ă adj. (lat. indúlgens, -éntis). Îngăduitor, ĭertător, care persimte mult: cu răiĭ nu trebuĭe să fiĭ indulgent. Adv. În mod indulgent.

*indulgénță f., pl. e (lat. indulgentia). Bunătate și facilitate de a ĭerta greșelile altora saŭ de a permite cuĭva ceva. Ĭertare de păcate acordată une-orĭ de biserica catolică.

indulgent adj. m., pl. indulgenți; f. indulgentă, pl. indulgente

indulgență s. f., g.-d. art. indulgenței; (acte) pl. indulgențe

indulgent adj. m., pl. indulgenți; f. indulgentă, pl. indulgente

indulgență s. f., g.-d. art. indulgenței; (acte) pl. indulgențe

indulgent adj. m., pl. indulgenți; f. sg. indulgentă, pl. indulgente

indulgență s. f., g.-d. art. indulgenței; (hârtii) pl. indulgențe

INDULGENT adj. 1. v. iertător. 2. v. concesiv.

INDULGENȚĂ s. 1. v. iertare. 2. v. îngăduință.

INDULGENT adj. 1. iertător, îndurător, îngăduitor, milostiv, (livr.) clement. (Om ~.) 2. concesiv, îngăduitor, tolerant, (înv.) răbdător. (Prea este ~!)

INDULGENȚĂ s. 1. iertare, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 2. îngăduință, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

Indulgent ≠ exigent, riguros, sever, neiertător, neîngăduitor, netolerant, strict

Indulgență ≠ exigență

INDULGÉNȚĂ (< fr., lat.) 1. Atitudine îngăduitoare față de greșelile cuiva; toleranță, îngăduință. 2. (În dreptul roman) Grațiere acordată cu prilejul unei solemnități. 3. (REL.) Act de iertare a păcatelor acordat credincioșilor catolici, inițial în schimbul penitenței publice sau al unor opere de binefacere, iar, ulterior, în schimbul unei sume de bani. I. aveau un caracter temporar și puteau fi totale (iertarea tuturor păcatelor), care erau acordate de Papă, și parțiale (iertarea anumitor păcate), ce puteau fi date și de înalți ierarhi ai Bisericii. În sec. 16, în timpul papei Leon X, comerțul cu i. a proliferat abuziv, ceea ce a constituit unul dintre principalele motive folosite de Luther, care le-a atacat cu violență, în inițierea Reformei. Conciliul de la Trento (1562) a interzis practica vânzării i., iar în 1967 papa Paul VI a revăzut modul de acordare și de aplicare a lor.