SPERIA, sperii, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A (se) umple de frică, de spaimă; a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. ◊ Expr. (Refl.) Se sperie și de umbra lui, se spune despre o ființă foarte fricoasă. 2. Tranz. A face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă; p. restr. a stârni un animal din culcuș. ◊ Expr. A-și speria (sau a-i speria cuiva) somnul = a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi. 3. Tranz. (Fam.) A uimi (prin splendoare, frumusețe, calități). ◊ Loc. adj. și adv. De speriat = ieșit din comun, uimitor; extraordinar. [Pr.: -ri-a] – Lat. *expavorere (< pavor).^[1]

speria [At: CORESI, EV. 258 / V: (îrg) spărea, spăr~ (Pzi și: spar, spai, spau / Cj: să spar 3, înv, să spare 6, să spar, înv, să spare) (reg) spăiera, (îvr) ~rea / Pzi: sperii (reg) sper, spei / E: ml *expavorere] 1-2 vtr A face să fie cuprins sau a fi cuprins de frică. Vz: teme, (înv) stidi. 3-4 vtr A face să se înspăimânte sau a fi cuprins de spaimă din cauza unui zgomot neațteptat, a unei mișcări bruște etc. 5-6 vtr (Pex) A face să-și piardă sau a-și pierde liniștea. Si: a (se) alarma (2-3), a (se) îngrijora, a (se) neliniști, a (se) tulbura. 7-8 vtr (Pan) A (se) intimida. 9-10 vtr (Îe) A-și ~ sau a(-i) ~ (cuiva) somnul A rămâne (sau a face să rămână) treaz. 11 vt (Reg; îe) A-și ~ foamea A mânca puțin pentru a-și astâmpăra foamea. 12 vt (În superstiții; îe) A ~ boalele A îndepărta bolile. 13 vt (C.i. animale) A alunga din locul unde se află. Si: a împrăștia. 14 vt (Spc) A stârni din culcuș. 15 vt(a) (Fig) A face să se mire. Si: a uimi. 16-17 vt (Îljv) De ~t Ieșit din comun. Si: nemaipomenit. 18-19 vtr (Înv; îe) A (se) ~ mintea ori mințile sau ochii cuiva A (se) minuna.

SPERIA, sperii, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A (se) umple de frică, de spaimă; a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. ◊ Expr. (Refl.) Se sperie și de umbra lui, se spune despre o ființă foarte fricoasă. 2. Tranz. A face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă; p. restr. a stârni un animal din culcuș. ◊ Expr. A-și speria (sau a-i speria cuiva) somnul = a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi. 3. Tranz. (Fam.) A uimi (prin splendoare, frumusețe, calități). ◊ Loc. adj. și adv. De speriat = ieșit din comun, uimitor; extraordinar. [Pr.: -ri-a] – Lat. *expavorere (< pavor).

SPERIA, sperii, vb. I. Tranz. 1. A face să-l cuprindă pe cineva frica; a înfricoșa. Ești frumos, ești blînd la vorbă și pe nimenea nu sperii. EFTIMIU, Î. 47. Mi-e să nu te sperie cifrele. REBREANU, R. I 188. Ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin niște lunete, văd ce se petrece în adîncimea unei tăceri viclene. DELAVRANCEA, H. T. 47. ◊ Fig. Locomotiva speria liniștea din ceasul ultim al nopții, cu semnale stridente. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 350. În grădină turturele, Două cîntă cu durere... De livezile sperie. TEODORESCU, P. P. 22. ◊ Refl. Se speriase de tresărirea iepurelui în marginea tufișurilor. DUMITRIU, N. 148. Era gras și cu o burtă de se speriau de el toți cei care-l vedeau întîia dată. CAMIL PETRESCU, O. I 15. Să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi. ISPIRESCU, L. 4. (Expr.) Se sperie și de umbra lui, se spune despre un om fricos. 2. A face ca cineva să se înfricoșeze (de o mișcare bruscă și neașteptată) și să fugă sau (fiind vorba de colectivități) să se împrăștie; (fiind vorba despre animale) a stîrni din culcuș. Izbucni acum în nenumărate schije negre un cîrd de ciori... Ceva sau cineva le speriase. DUMITRIU, N. 149. ◊ Expr. A-și speria (sau a-i speria cuiva) somnul = a rămîne (sau a face să rămînă) treaz, a face să fugă somnul (ca urmare a unei excitații psihice). Un trăsnet îmi sperie somnul. COȘBUC, P. 237. Oamenii erau veseli și Iorgovan își speriase somnul. SLAVICI, O. I 216. Împăratul se sculă cam alene și destul de mînios că [slujitorii] i-au spăriat somnul cu astfel de minciuni. RETEGANUL, P. IV 13. (Refl., cu subiectul «somnul») Cum mi s-a speriat și mie somnul... CARAGIALE, O. III 56. 3. A uimi (prin splendoare, frumusețe). [Scenele vînătorești] sperie și obosesc azi ochii călătorului. ODOBESCU, S. III 80. Mă dusă la un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV 88. (Refl.) Începură a cînta... atîta de frumos, încît se speria mintea omenească. GORJAN, H. II 165. ◊ Loc. adj. și adv. De speriat = ieșit din comun, uimitor, extraordinar. (Cu pronunțare regională) Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă?! Cucoșul său era ceva de spăriet! Elefantul ți se părea purece pe lîngă acest cucoș. CREANGĂ, P. 68.

A SPERIA sperii tranz. A face să se sperie. ~ lumea. ◊ ~ cuiva somnul a alunga cuiva somnul. ~ lupul cu pielea oii a încerca zadarnic să intimidezi pe cineva. [Sil. -ri-a] /<lat. espavorare

A SE SPERIA mă sperii intranz. A fi cuprins brusc de frică; a se înfricoșa. * Se sperie și de umbra lui se spune despre cineva foarte fricos. /<lat. espavorare

sperià v. a se înspăimânta. [Și spărià = lat. *EXPAVORARE (din PAVOR, frică)].

spăiera v vz speria corectat(ă)

spărea v vz speria

spăria v vz speria

sperea v vz speria

spărià v. Mold. V. speria.

spăriĭ, -iát, -iós, V. speriĭ.

spériĭ, a -iá v. tr. (lat. expáveo, -ére, de unde s’a făcut spaĭ, a *spăĭa, apoĭ, supt infl. luĭ paĭ și par, a părea, s’a zis spar, a spărea, a sperea, a speria și, supt alte influențe, a trecut în conj. I lăsînd o mulțime de forme vechĭ orĭ dialectale. V. spăĭmînt). Înfricoșez, spăimînt: a speria copiiĭ cu poveștĭ despre strigoĭ, a speria vînatu pin împușcături. Uimesc, emoționez, alarmez: acesta mănincă de te sperie, a speriat lumea cu talentu luĭ. V. refl. M’am speriat de țipetele luĭ, calu s’a speriat de un automobil. A țĭ se speria somnu, a se strica somnu și a nu maĭ putea adormi. A speria ĭarna, ploaĭa, a-țĭ pune prea devreme o haĭnă groasă orĭ a-șĭ lua cortelu (umbrela). – În nord spariĭ, spăriet, în Banat și Olt. spăriĭ, -ĭat, în Trans. și L. V. eŭ spaĭ, și spar, tu spaĭ și sparĭ, el spare (și spaĭre) și spaĭe, noĭ spărĭem, voĭ spăreațĭ, eĭ spar și spaĭe. În Olt și a sperea, eŭ speĭ, tu speĭ, el spere, noĭ sperem, voĭ spereațĭ, eĭ spere.

speria (a ~) (desp. -ri-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sperii, 3 sperie (desp. -ri-e), 1 pl. speriem; conj. prez. 1 și 2 sg. să sperii, 3 să sperie; ger. speriind (desp. -ri-ind)

speria (a ~) (-ri-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sperii, 3 sperie (-ri-e), 1 pl. speriem; conj. prez. 3 să sperie; ger. speriind (-ri-ind)

speria vb. (sil. -ri-a), ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. sperii, 3 sg. și pl. sperie (sil. -ri-e), 1 pl. speriem; ger. speriind (sil. -ri-ind)

speria (ind. prez. 1 sg. sperii, 1 pl. speriem, ger. speriind)

speriu, -rii 2, -rie 3, -riam 1 imp., -riind ger., -ria inf.

speria (-ii, -at), vb. – A înspăimînta, a înfricoșa, a uimi, a fi surprins. – Var. spăria, pers. I, speriu, spariu, spai(u). Mr. aspar, aspăreare, megl. spar, spărui, spăreari. Origine incertă. Pare să fie vorba de un lat. expavēre (Tiktin; REW 3036, art. suprimat), dar der. este dificilă (se presupune un rezultat spaiu › spariu ca în habet › are, sau o disimilare expavēre › *exparēre, care pare inadmisibilă). Fazele intermediare propuse de Cihac, I, 44 (lat. *expavĭlāre) și de Candrea (lat. expavorare) par și mai puțin convingătoare. Mai probabil e vorba de o confuzie între mai multe cuvinte lat., ca expārēre < pārēre „a părea”, sau experῑre „a experimenta”. Uz general (ALR, I, 90), dar cu numeroase var. locale. Der. sperietoare, s. f. (momîie; paiață, pocitanie); sperietură, s. f. (speriat, uimire); sperios, adj. (fricos; timid); speriuș, s. n. (spaimă, frică).

spaimă, spăimînta, speria Pare un lucru admis că aceste trei cuvinte provin din aceeași rădăcină, căci toate încercările făcute pînă acuma de a le explica prin rădăcini diferite s-au soldat cu eșecuri. Dar legăturile dintre ele și filiația fiecăruia în parte sînt neclare. În ce privește verbul a speria, trebuie fără îndoială să considerăm ca mai veche forma regională spăria, căci aceasta a putut, grație corelației de timbru a consoanelor, să devină speria, pe cînd o schimbare în sens invers ar fi inexplicabilă (vezi mai sus lepăda). PEW constată că toate încercările de a porni de la rădăcina lui paueo au eșuat, de aceea propune un *expariare „a desperechea în momentul acuplării”. Mă îndoiesc că cineva s-ar fi putut gîndi că latina a avut un asemenea verb, dacă nu s-ar fi căutat cu orice preț o etimologie pentru speria. TDRG ia ca punct de plecare pe expauere, unde s-ar fi introdus un r ca în are < habet (iar acolo de ce ?) sau s-ar fi produs o disimilare p – v > p – r. Acesta ar fi însă unicul exemplu de astfel de disimilare în romînește, unde de altfel intervocalic ar fi trebuit să fie eliminat. CADE pornește de la expauorere (? !), care nu mi se pare sigur că ar fi dat spăria, dar în orice caz e fabricat special pentru a-l explica pe acesta din urmă, În perioada ei istorică, latina nu forma derivate denominative de conjugarea a II-a. Ar fi trebuit deci reconstruit un *expauoriare (care nu văd cu ce ar fi fost mai rău decît *expauorere ; totuși acest din urmă monstru s-a bucurat de favoarea lui Pușcariu, DR, IV (1927), p. 706 și a DLRM; REW, 3036, l-a suprimat în ediția din 1935, astfel că a renunțat de a-și da părerea). DU a reconstruit și el un *expauorare (la feL Densusianu, HdLR, I, p. 165), care nu are decît un cusur: că trebuia să devină în romînește *spăura. Singura bază posibilă în latinește este expauere, bine atestat și cu sens potrivit pentru verbul romînesc. Aceasta este explicația la care s-a oprit Scriban, care construiește cam schematic istoria următoare : expaueo > spai > spar sub influența perechii pai și par ; de aici mai departe infinitivul a spărea, a sperea, a speria. Dar întreaga flexiune se bazează pe persoana I a indicativului prezent ? Trebuie să notăm că în latinește pauere nu avea nici perfect, nici participiu, ca mai toate verbele de stare de conjugarea a II-a. Ca adjectiv se folosea derivatul pauidus. Prin urmare în romînește nu s-a putut păstra decît o temă de prezent și nu era nici un motiv să se formeze un perfect și un participiu de conjugarea a II-a, ținînd seamă că tipurile vechi care existau în latinește au fost eliminate, iar cele noi, în -și sau -ui nu erau potrivite aici. Perfectul megl. spărui este vizibil ulterior, pentru că pornește de la rădăcina spar-. Singura posibilitate de a completa paradigma verbului în dacoromînă era trecerea lui la o conjugare regulată (I sau IV). Pornim deci de la prezentul expaueo, care trebuia să dea, și a și dat, spaiu (-u- interior a dispărut și în alte cuvinte asemănătoare ca formă). Intrînd în paralelism cu cei, pai, piei, săi, persoana a II-a sg. a indicativului, a III-a a conjunctivului la ambele numere, apoi I-a sg. a indicativului au putut căpăta forme cu -r-, care erau mai comode, deoarece pe ele se putea construi o conjugare completă. În timp ce a cere, a părea, a pieri, a sări, erau reținute la conjugările II, III, IV, grație întregii lor paradigme, spai, slab sprijinit de alte forme ale sale, a trecut la conjugarea I (ca tăia), așa cum s-a întîmplat cu a învia și cu alte verbe. Spaimă e explicat în general ca provenind de la *expaumen (singur CADE pornește de la gr. σπάσμα, neținînd seamă de faptul că limbile romanice au spasmus, nu spasma). S-ar părea că i în cuvîntul latin trebuia să fie lung. Dicționarele nu încearcă nici o explicare, afară de Scriban, care pleacă de la pauῑre „a bătători”, idee manifest greșită. Pușcariu, ZRPh, XXVIII (1904), p. 677, n. 1, explică pe spaimă nu prin *expauĭmen ( < expauĕre), ci din expauῑmen (< expauĕre). Dar expauĕre nu există, iar cantitatea lui i nu depinde de a lui e. Trecerea lui i la ῑ în sufixul -ῑmen este verosimilă, pentru că -imen era arhaic, iar -ῑmen era viu, cf. sedῑmen pentru sedimen și discuția din SLG, p. 58. La spăimînta, situația e mai complicată. TDRG, REW, Scriban pornesc de la spauento, păstrat în romanica apuseană, cu asimilarea v-n > m – n, lucru cu totul neverosimil. DU, PEW, CADE pornesc de la *expauimento, păstrat și în sardă, forma primitivă spămînta , fiind atestată în romîna veche. Dar expauimento, neatestat, ar fi derivat de la expauimentum, tot așa de neatestat. Pușcariu, loc. cit., n. 2, constatind că ae nu devine a în romînește (vezi chiae, nae), crede că spăimînt nu provine din *expauῑmento, ci din *expauamento, -ῑmentum, fiind înlocuit cu -amentum, care e mai frecvent. Ajungem astfel la a treia formă neatestată. Afară de aceasta cred că am arătat că -ῑmentum era în curs de extindere. Nu cumva avem pur și simplu de-a face cu un derivat de la pământ (pentru înțeles, vezi fr. atterrer, lat. consterno), cu prefixul s- (vezi strecura) ? Pentru vechimea derivatului în romînește pledează faptul că el apare și în grecește : ἐσπουμεντάρησε „s-a spăimîntat” (L. Roussel, Karagheuz ou théâtre d'ombres à Athènes, I, II, Athènes, 1921, p. 34), care ar trebui să vină din aromînă, deși nu mi-e cunoscută o atestare a lui în aromînă. În orice caz, i din spăimînta provine de la spaimă. În spaimă vocalele a și i s-au contras pe vremea cînd a încă nu devenise ă. Fiind neanalizabil, cuvîntul a scăpat de sub influența cuvintelor cu sufixul -ime (mulțime etc.) și astfel a putut schimba pe -e în -ă.

speria, sperii v. t. 1. a uimi. 2. (adol.) a fura.

A SE SPERIA a o băga pe mânecă, a se căca împrăștiat, a se căca pe el / pe ea, a i se face inima cât un purice, a se îngălbeni de frică, a i se ridica părul măciucă, a-i sări (cuiva) inima din loc, a-l trece nădușelile / răcorile, a-i trece (cuiva) un șarpe rece prin sân.

fugi cu ursul, că sperii copiii! expr. pleacă!

SPERIA vb. v. uimi, ului.

SPERIA vb. 1. a se teme, (înv.) a se stidi, (arg.) a se târși. (Nu mă ~ de nimic.) 2. v. îngrijora. 3. (prin Mold.) a se sâi. (Calul s-a ~.) 4. a (se) intimida, (rar) a (se) timora. (Îl ~ greutatea rolului.)

speria vb. v. UIMI. ULUI.

SPERIA vb. 1. a se teme, (înv.) a se stidi, (arg.) a se tîrși. (Nu mă ~ de nimic.) 2. a (se) alarma, a (se) frămînta, a (se) intriga, a (se) îngrijora, a (se) neliniști, a (se) tulbura, (livr.) a (se) impacienta, (reg.) a (se) îngrija, (înv.) a (se) îngriji, a (se) lărmui. (Îl ~ întîrzierea lui.) 3. (prin Mold.) a se sîi. (Calul s-a ~.) 4. a (se) intimida, (rar) a (se) timora. (Îl ~ greutatea rolului.)