URMARE, urmări, s. f. 1. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. ◊ Loc. conj. Prin (sau, înv., în) urmare = așadar, deci. ♦ Consecință, efect. 2. (Înv.) Procedeu, faptă, purtare. – V. urma.

urmare sf [At: (a. 1683) GCR I, 261/5 / V: (îvr) ~mire / Pl: ~mări / E: urma¹] 1 Ceea ce urmează după ... 2 Continuare (1). 3 (Pex) Desfășurare (6). 4 (Îe) A da ~ (unui ordin, unei dispoziții etc.) A pune în aplicare. 5 (Îvr; îf urmire) Stăpânire. 6 Cauză (2). 7 (Mat; înv) Progresie. 8 Consecință (1). 9 (Îlc) Prin (sau drept înv, în) ~ în consecință Si: în concluzie, așadar, deci² (1). 10 (Îlp) În ~a În urma. 11 Răspuns la o scrisoare, la o cerere etc. 12 (Mat; înv) Corolar¹ (2). 13 (Îrg) Mod de a proceda. 14 (Îrg) Fel de a se comporta. 15 (Îrg) Procedeu. 16 (Îrg) Comportare. 17 (Îrg) Faptă (1). 18 (Înv) Exemplu (1). 19 (Înv; pex) Deprindere (3). 20 (Îvr) Încercare. 21 (Îvr) Aplicare (întocmai) a unei măsuri, dispoziții etc. 22 (Rar) Frecventare (a unor cursuri, școli etc.). 23 (Olt; lpl) Rămășițe din firele de lână care rămân în colții daracului după dărăcit Si: (pop) știm. 24 (Reg) Fire mărunte care rămân după smulgerea cânepii.

URMARE, urmări, s. f. 1. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. ◊ Loc. conj. Prin (sau, înv., în) urmare = așadar, deci. ♦ Consecință, efect. 2. (Înv.) Procedeu, faptă, purtare. – V. urma.

URMARE, urmări, s. f. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. 1. Consecință, concluzie, rezultat. Cearta de la horă nu va rămîne fără urmări. REBREANU, I. 35. Trebuie să sufăr urmările faptelor mele. BOLINTINEANU, O. 405. Simți urmările nesocotinței sale. NEGRUZZI, S. I 25. ◊ Loc. conj. Prin (sau, învechit, în) urmare = în consecință, în concluzie, așadar, deci. Licitația se va ține prin urmare de bună seamă și ei nu vor mai putea cîrti. VORNIC, P. 190. Eu te-am văzut mititică cît o șchioapă... În urmare, mi se poate trece cîte le zic. ALECSANDRI, T. 995. 2. Ceea ce urmează după...; continuare (a unei lucrări, a unei acțiuni). Iată urmarea istoriei mele. GHICA, A. 407. Spune, ne rugăm, pînă în sfîrșit toată urmarea întîmplării. DRĂGHICI, R. 26. ◊ Expr. A da urmare (unui ordin, unei dispoziții) = a pune în aplicare, a lua în considerare, a da curs, a executa. 3. (Învechit și popular) Mod de a proceda, de a se purta; procedeu, faptă, purtare. Tată-su, care-i om bun și blajin, o mîngîie. Dar el nu știe de urmările ei, ca maică-sa. SADOVEANU, O. VIII 214. Potoliră cîrtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare. NEGRUZZI, S. I 241. Să avem milă de nesocotita lui urmare. DRĂGHICI, R. 6.

URMARE ~ări f. 1) v. A URMA. 2) Fapt care rezultă dintr-o acțiune; rezultat; efect; consecință. ◊ Prin ~ așadar; vasăzică; deci. 3) Prelungire a ceva început mai înainte; continuare. [G.-D. urmării] /v. a urma

urmare f. 1. acțiunea de a urma și rezultatul ei; 2. continuare, succesiune; 3. consecvență: prin urmare, așa dară (concluziune finală).

urmáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a urma: urmarea cursurilor universitare. Continuare: urmarea la acest articul va apărea mîne în jurnal. Consecŭență, rezultat: urmările bețiiĭ îs funeste, acțiunea luĭ n’a avut nicĭ o urmare. Pin urmare, decĭ, așa dar: cuget: pin urmare, exist.

urmire sf vz urmare

!urmare (prin ~) loc. adv.

urmare s. f., g.-d. art. urmării; pl. urmări

urmare s. f., g.-d. art. urmării; pl. urmări

urmare s. f., g.-d. art. urmării; pl. urmări

+urmare a (ca ~) loc. prep.

URMARE s. 1. continuare. (~ în numărul viitor.) 2. succedare. (~ cuiva în funcție.) 3. frecventare. (~ unei forme de învățământ.) 4. v. consecință.

URMARE s. 1. continuare. (~, în numărul viitor.) 2. succedare. (~ cuiva în funcție.) 3. frecventare. (~ unei forme de învățămînt.) 4. consecință, efect, repercusiune, rezultat, (înv.) urmă, (fig.) rod. (O ~ pozitivă ce decurge de aici.)