18 definiții pentru surd


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Lat. surdus.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Lat. surdus.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. Lipsit de auz. Pe loc am băgat de seamă că e surd. STANCU, D. 289. N-auzi bre? Ce, ești surd? REBREANU, R. I 16. Țaca Frăsina doarme în iatacul de alături, habar n-are de ce se petrece; chiar deșteaptă să fie și tot n-ar simți, pentru că-i surdă, săraca. VLAHUȚĂ, O. A. II 89. E surd, sărmanul... să strig mai tare... Moșule, n-ai văzut pe Papură-împărat? ALECSANDRI, T. I 430. ◊ Expr. A rămîne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a ignora. Poetul n-o ascultă, rămîne surd la șoaptă. IOSIF, PATR. 90. (Fig.; cu parafrazarea expresiei) Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line. EMINESCU, O. IV 171. (Franțuzism) A face urechea surdă = a face urechea toacă, v. toacă. Născuții de la Gogomănești fac urechea surdă, mănîncă la cofeturi și înghețată pe datorie și plătesc cînd n-au alta ce face. KOGĂLNICEANU, S. A. 96. ◊ (Substantivat) Se vor pune apoi pe joc pînă chiar și surzii, Cînd vor prinde dintr-un loc Să ne cînte hori cu foc, Din tilincă, sturzii. COȘBUC, P. I 302. (Expr.) Du-te (sau să te duci) unde a dus surdul roata și mutul iapa, se spune celui pe care nu vrei să-l mai vezi niciodată, nici să-i mai auzi de nume. Lipsești dinaintea mea: și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău. CREANGĂ, P. 47. S-a pornit ca surda-n joc, se spune despre cineva care, din nepricepere, face un lucru la loc și timp nepotrivit. A bate toaca (sau toba) la urechile surdului = a vorbi zadarnic cuiva care nu vrea sau nu este în stare să înțeleagă. Bate toba la urechile surdului. ISPIRESCU, L. 175. ♦ (Glumeț) Mut, afon. Măi moșule, unde ești, Ori ți-e gura surdă. TEODORESCU, P. P. 123. 2. (Lingv.; despre consoane, în opoziție cu sonor) A cărui emisiune nu comportă vibrații glotale caracteristice pentru sunetele sonore; afon. 3. (Despre zgomote) Lipsit de rezonanță, slab, înfundat, înăbușit, confuz. Larma surdă umple cîmpia. SADOVEANU, O. I 193. Lîngă poarta docului, trenurile manevrau, iar fabricile, dinlăuntrul lor, trimiteau un zgomot surd, neîntrerupt. DUNĂREANU, N. 18. Un vuiet nedeslușit și surd umplea văzduhurile. HOGAȘ, DR. II 15. Un zgomot se auzi în camerele vecine, un zgomot surd, de pași, de vorbe. BOLINTINEANU, O. 449. ◊ (Adverbial) Tunurile pocneau surd într-o duruire adîncă. SADOVEANU, O. VI 33. Prin întunerec, necunoscutul rîse încet, surd, fără poftă de harță. C. PETRESCU, A. 279. Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt, Urletul suna sinistru ca un urlet din mormînt. COȘBUC, P. I 121. Și amețit abia aude cum vuiește surd poporul. EMINESCU, O. IV 123. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte) Mocnit; ascuns, tăinuit. O încordare surdă mocnea, în atitudinea, în vorbele lor. MIHALE, O. 492. În lupta surdă a acestor zece mii de țărani romîni e multă frumusețe, mult eroism, multă măreție. BOGZA, A. Î. 598. Plin de-o surdă mînieadunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus scuturînd-o aprinsă în aer și dintr-o dată tot cerul păli luminat de văpaie. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă și neîncetată. ALECSANDRI, O. P. 134. ♦ (Despre dureri, senzații) Înăbușit, slab, nedefinit. Simți o rupere surdă în piept și ca un om care moare, șopti. VLAHUȚĂ, O. III 122.

SURD ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care este lipsit de simțul auzului. ◊ A face pe ~dul a se preface că nu aude sau că nu înțelege. A bate toba (sau toaca) la urechile ~dului a vorbi în zadar. ~dul nu aude, dar le (sau o) potrivește se spune despre cineva care dă la o întrebare cu totul alt răspuns, decât cel așteptat. Du-te (sau să te duci) unde a dus ~dul roata și mutul iapa se spune cuiva, pe care îl alungi și nu vrei să mai știi nimic despre el. 2) fig. Care vădește o nepăsare absolută; căruia nu-i pasă de necazurile altuia. 3) și substantival Care nu are rezonanță; lipsit de sonoritate; mat; șters. Vuiet ~. A răspuns ~.Consoană ~dă consoană care este emisă fără vibrarea coardelor vocale. 4) fig. (despre stări, sentimente, senzații etc.) Care este puțin pronunțat; care nu se manifestă acut. Durere ~dă. /<lat. surdus

surd a. 1. care nu poate auzi sau aude rău; 2. fig. care nu vrea s’asculte, neînduplecat: a rămas surd la rugămințile mele; 3. puțin sonor: sgomot surd. [Lat. SURDUS]. ║ m. cel lipsit de auz.

surd, -ă adj. (lat sŭrdus, it. sp. sordo, pv. cat. sort, fr. sourd. V. absurd). Care n’aude saŭ aude răŭ: popa nu toacă de doŭă orĭ pentr’o babă surdă. Fig. Care nu vrea s’audă, neînduplecat: a rămînea surd la rugămințile cuĭva. Rar. Surda saŭ de surda. adv. În zadar. – Fals zgomot surd (după fr.) îld. „zgomot înfundat” orĭ „înăbușit”.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

surd adj. m., pl. surzi; f. súrdă, pl. súrde

surd adj. m., pl. surzi; f. sg. súrdă, pl. súrde


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SURD adj. 1. (MED.) (Bucov. și Mold.) pliurd, (prin Olt. și Munt.) purd. (Om ~; ureche ~.) 2. (FON.) afon. (Consoană ~.) 3. v. înăbușit.

SURD adj. v. ascuns, confuz, difuz, imprecis, indefinit, indiferent, neclar, nedefinit, nedeslușit, nelămurit, nepăsător, neprecis, nesimțitor, reținut, tăinuit, vag.

SURD adj. 1. (MED.) (Bucov. și Mold.) pliurd, (prin Olt. și Munt.) purd. (Om ~; ureche ~.) 2. (FON.) afon. (Consoană ~.) 3. înăbușit, înfundat, slab, stins, (fig.) vătuit. (Zgomote, sunete ~.)

surd adj. v. ASCUNS. CONFUZ. DIFUZ. IMPRECIS. INDEFINIT. NECLAR. NEDEFINIT. NEDESLUȘIT. NELĂMURIT. NEPRECIS. REȚINUT. TĂINUIT. VAG.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

surd (-dă), adj.1. Care nu aude. – 2. Slab, care nu se aude. – Mr., megl., istr. surd. Lat. surdus (Pușcariu 1700; REW 8474); cf. it., sp. sordo, prov., cat. sort, fr. sourd, port. surdo, alb. surdh; (Philippide, II, 656). – Der. de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluție asemănătoare lat. absurdus, cf. fr. dialogue de sourds (contaminarea cu degeaba, Gamillscheg, Olt., 111, nu pare să prezinte interes), mr. na surda; surdă, s. f. (becață, Gallinazo gallinula), după fr. sourde; surdomut, s. m., după fr. sourd-muet; surditate, s. f., după fr. surdité; surzi (var. asurzi), vb. (a face să-și piardă auzul; a rămîne surd; a amortiza, a atenua zgomotul), din lat. surdescĕre, vulgar *surdῑre; surzie (var. surdenie), s. f. (surditate); surzilă, s. m. (poreclă pentru un surd); surdină, s. f., din fr. sourdine.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SURD, -Ă adj. (< lat. surdus): în sintagma consoană surdă (v.).


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a vorbi în deșert / la pereți / surzilor expr. a vorbi fără a reuși să-și impună punctul de vedere, să se facă înțeles, să obțină lucrul dorit etc.

surd toacă expr. complet surd.

Intrare: surd
surd adjectiv
adjectiv (A3)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • surd
  • surdul
  • surdu‑
  • surdă
  • surda
plural
  • surzi
  • surzii
  • surde
  • surdele
genitiv-dativ singular
  • surd
  • surdului
  • surde
  • surdei
plural
  • surzi
  • surzilor
  • surde
  • surdelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)