mocnit, ~ă [At: DDRF / V: (reg) mogn~, mohn~ / Pl: ~iți, ~e / E: mocni] 1 a (D. foc) Care arde înăbușit, fără flacără. 2 a (D. foc) Care este pe punctul de a se stinge. 3 av (Îe) A fierbe ~ A fierbe înăbușit. 4 av (îae) A fierbe încet. 5-6 a, av (D. sunete, zgomote) (Care este) fără rezonanță Si: înăbușit, stins. 7 a (Nob; d. culori) Mohorât 8 a (D. vreme, atmosferă) înnorat. 9 a (D. vreme, atmosferă) Umed. 10 a (D. vreme, atmosferă) Înăbușitor. 11 a (D. ploaie) Mărunt și potolit, dar persistent. 12 a (Reg; d. alimente) Cu gust rău. 13 a (Reg; d. alimente) Alterat. 14 a (D. apă) Sălciu. 15 a (Fig; d. oameni) Închis în sine Si: tăcut, necomunicativ. 16 a (D. oameni) Posomorât. 17-18 a, av (D. sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) (Care esre) reținut, tăinuit vreme îndelungată, dar gata să izbucnească. 19 (Fig) Fără viață, care lâncezește Si: inactiv, toropit. 20 a (Fig) Care pare că ascunde o amenințare Si: apăsător, sumbru. 21 a (Fig) Trist.

MOCNIT, -Ă, mocniți, -te, adj. 1. Care arde înăbușit, înfundat. (Fig.) Fața îi era mai întunecată ca de obicei și în ochi avea o pîlpîire mocnită. REBREANU, R. II 55. ◊ (Adverbial) Umple groapa cu jăratec și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. CREANGĂ, P. 29. 2. Fig. (Despre oameni) Închis în sine, posomorît; (despre sentimente) ascuns, înăbușit. Pricepu în sfîrșit că tovarășul zilelor ei, mocnit și neguros tovarăș... era cu sufletul gol. SADOVEANU, M. 126. Ca să arate că dezaprobă... stătea toată ziua mocnit și mormăind. C. PETRESCU, C. V. 84. Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale. IOSIF, PATR. 72. ◊ (Adverbial) Vereștencele plîngeau mocnit. CAMILAR, N. II 348. ♦ Întunecat. Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu. EMINESCU, O. I 82. 3. Fig. Lipsit de vioiciune, fără viață, inactiv. Orașul doarme-n miezul zilei, Mocnit sub arșița de vară. VLAHUȚĂ. O. A. I 74. Satul Humulești în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate. CREANGĂ, A. 71. 4. (Despre ploaie) încet și potolit, dar stăruitor, de durată. Ploaia mocnită pătrunsese prin girezi. SADOVEANU, P. S. 11. După cinci zile de ploaie mocnită, un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II 69. ◊ (Adverbial) Afară ploua mocnit de patruzeci de ceasuri, dintr-un cer de plumb. SADOVEANU, O. VI 525. 5. (Regional; despre alimente) Cu gust rău, alterat; (despre apă) stătut; (despre aer) închis, viciat.

MOCNIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A MOCNI. 2) (despre ploaie) Care este liniștită, înceată, dar de lungă durată. 3) (despre stări de lucruri) Care ascunde o amenințare (gata să se declanșeze). 4) (despre vreme, atmosferă) Care devine mai întunecos din cauza norilor; înnourat; mohorât. 5) (despre sunete) Care nu are sonoritate. 6) (despre apă) Care stă mai mult timp într-un loc; neîmprospătat. /v. a mocni

mocnit a. și adv. 1. înnăbușit, înfundat: să ardă focul mocnit CR.; 2. fig. ascuns, tăcut: noaptea cea mocnită și pustie din sicriu EM.

mocnít, -ă adj. (d. mocnesc). Ascuns, înfundat: foc mocnit. Fig. Posomorît: noapte, ploaĭe mocnită. Tăcut, posac, bosomelnic, necomunicativ: om mocnit. Adv. În mod mocnit: a arde mocnit. V. tenebros.

mognit, ~ă a vz mocnit

mohnit, ~ă a vz mocnit

MOCNIT adj. v. acrit, acru, alterat, ascuns, clocit, descompus, fermentat, împuțit, înăcrit, răsuflat, reținut, stătut, stricat, tăinuit, trezit.

MOCNIT adj., adv. înăbușit, înfundat. (Foc ~; focul arde ~.)

mocnit adj. v. ACRIT. ACRU. ALTERAT. ASCUNS. CLOCIT. DESCOMPUS. FERMENTAT. ÎMPUȚIT. ÎNĂCRIT. RĂSUFLAT. REȚINUT. STĂTUT. STRICAT. TĂINUIT. TREZIT.

MOCNIT adj., adv. înăbușit, înfundat. (Foc ~; arde ~.)

MOCNIT, -Ă adj. 1. (Despre foc) Care arde înăbușit, înfundat, fără flacără; care este pe punctul de a se stinge. Cf. ALEXI, W. Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vînât focul. IOSIF, PATR. 12, cf. ȘEZ. VIII, 159. [Focul] îi mognit. ALR II/I h 282/279. ◊ (În context figurat) Fața îi era mai întunecată ca de obicei și în ochi avea o pîlpăire mocnită. REBREANU, R. II, 55. ◊ (Adverbial) Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. CREANGĂ, P. 29. Dă-i o pîrlealâ bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnit. id. A. 111. Focul de tor arde mocnit. STANCU, D. 19. (F i g.) Patriotismul acestor mase nu s-a stins a doua zi după dictatul de la Viena, el continuă să ardă mocnit. BENIUC, M. C. I, 60. ♦ (Adverbial, ca determinant al lui „fierbe”) înfundat, înăbușit; încet, pe îndelete. Pe plită fierbeau, mocnit, două oale. BRĂESCU, A. 78. Uitînd ulcelele ce fierbeau mocnit, la vatră, se repezea arsă. id. ib. (Despre sunete, zgomote) Fără rezonanță, înăbușit, stins. (Adverbial) Tractoarele băteau mocnit, ca minutarul unui uriaș ceasornic al pămîntului. MIHALE, O. 318. ♦ (Neobișnuit, despre culori) Mohorît, închis. Din mocnita culoare gîndăcie, Încet se lămurește icoana din ungher. LESNEA, P. E. 30. 3. (Despre vreme, atmosferă) înnorat, umed, mohorît; stătut, dospit, înăbușitor. Numai scîrțîitul roților neunse turbură căldura mocnită. REBREANU, N. 115. Cînd e nour și burează zic vreme mohnită. H X 534. ♦ (Despre ploaie) Încet, mărunt și potolit, dar persistent. Ploaia mocnită pătrunsese prin girezi. SADOVEANU, P. S. 11. Luni porni o ploaie măruntă și mocnită de septemvrie. id. M. C. 148. După cinci zile de ploaie mocnită, un vînt cald mînă norii spre miazănoapte, dezvelind cerul adînc. C. PETRESCU, Î. II, 69. ◊ (Adverbial) Cînd am venit, ploua; încet, mocnit, fără capăt. IORGA, ap. TDRG. Afară ploua mocnit de patruzeci de ceasuri, dintr-un cer de plumb. SADOVEANU, O. VI, 347. 3. (Regional, despre alimente) Cu gust rău; alterat, stricat. Cf. COMAN, GL, ALR II/I h 20/272. ♦ (Despre apă) Sălciu; stătut, clocit. Din băltoacă îi răspunse cu tonuri scurte de flaut broaștele. Era o apă mocnită, smîrcoasă. CĂLINESCU, E. O. I, 120, cf. com. MARIAN, ALR I 798/214, 218, 370, 571, ALR II 4 146/365. 4. F i g. (Despre oameni) Închis în sine; tăcut, posomorit, necomunicativ. Cf. DDRF. Pe urmă cu groază pricepu în sfîrșit că tovarășul zilelor ei, mocnit și neguros tovarăș, care trecuse prin viață ca printr-o prelungă suferință, era cu sufletul gol și sterp. SADOVEANU, M. 126, cf. com. MARIAN, ALR I 1573/371, 394. ◊ (Rar, despre animale) [Cotoiul] ca să arate că dezaprobă întru totul această alegere a stăpînilor, stătea toată ziua mocnit și mornăind, în ungherul cel mai întunecos de sub canapea. C. PETRESCU, C. V. 84. ♦ (Despre sentimente, manifestări etc. ale oamenilor) Reținut, tăinuit vreme îndelungată (dar gata să izbucnească) Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale. IOSIF, PATR. 72. Băiatul crezu că mînia mocnită a tatălui se datorește pricinilor de totdeauna din familie. VORNIC, P. 21. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze, fără venituri lesnicioase, . . . dar aspirînd în taină, cu o îndărjire mocnită și un fel de încăpățînat optimism, spre o îmbogățire utopică. V. ROM. septembrie 1954, 137. ◊ (Adverbial) Își închidea mocnit în piept veninul. SADOVEANU, O. III, 27. Vereștencele plîngeau mocnit. CAMILAR, N. II, 348. După aceea, săptămâni și luni întregi. . . au rămas adeseori să-și mistuie mocnit mînia năpastelor și a nedreptăților ce-i loveau. GALAN, Z. R. 37. ♦ F i g. Fără viață, care lîncezește; inactiv; toropit. Satul Humuleștii în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate. CREANGĂ, A. 71. 5. F i g. Care (pare că) ascunde o amenințare ; apăsător, trist, sumbru. Adînc întuneric, tăcere mocnită. C. STAMATI, P. 217. Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de rîu Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu. EMINESCU, O. I, 82. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastră. id. ib. 84. Mocnită se lăsase seara și Sandu de mult isprăvise lucrul. ap. DDRF. Astăzi ceața e rece și mocnită și nici o vedenie zveltă și fină nu-i întrerupe somnul lung și greu. PETICĂ, O. 250. – Pl.: mocniți, -te. - Și: (regional) mognit, -ă, mohnít, -ă adj. – V. mocni.