SUPUȘENIE s. f. (Înv.) 1. Supunere, ascultare. 2. Faptul de a se bucura de cetățenia unei țări sau de protecția juridică specială a unei țări. – Supus + suf. -enie.

supușenie sf [At: CADE / E: supus + -enie] 1-2 Cetățenie (1-2). 3 (Rar) Supunere (8). 4 (Pex) Slugărnicie.

SUPUȘENIE s. f. 1. Supunere, ascultare. 2. Faptul de a se bucura de cetățenia unei țări sau de protecția juridică specială a unei țări. – Supus + suf. -enie.

SUPUȘENIE s. f. Faptul de a se bucura de cetățenia unei țări sau de protecția juridică specială a unei țări.

SUPUȘENIE f. 1) Caracter supus. 2) înv. Situație a unei persoane supuse unei țări; cetățenie. /supus + suf. ~enie

supușie sf [At: XENOPOL, I. R. IV, 150 / E: supus + -ie] 1 (Îvr) Situația țăranului supus (16). 2 Dependență (2). 3-6 Supușenie (1-4).

supușíe f. (d. supus). Calitatea de supus, naționalitate: supușia românească. – Și -șénie.

supușenie (înv.) (desp. -ni-e) s. f., art. supușenia (desp. -ni-a), g.-d. supușenii, art. supușeniei

supușenie (înv.) (-ni-e) s. f., art. supușenia (-ni-a), g.-d. supușenii, art. supușeniei

supușenie s. f. (sil. -ni-e), art. supușenia (sil. -ni-a), g.-d. supușenii, art. supușeniei

supușenie, -niei gen. a.

SUPUȘENIE s. (JUR.) cetățenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)

SUPUȘENIE s. v. ascultare, cumințenie, docilitate, supunere.

SUPUȘENIE s. (JUR.) cetățenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)

supușenie s. v. ASCULTARE. CUMINȚENIE. DOCILITATE. SUPUNERE.