cetățenie sf [At: DICȚ. / Pl: ~ii / E: cetățean + -ie] 1 Calitate de cetățean. 2 Drept de cetățean (7).

CETĂȚENIE sf. 1 Calitatea de cetățean ¶ 2 ⏲ Dreptul de cetățean: a căpăta cetățenia.

CETĂȚENIE s. f. Calitate, drept de cetățean. A dobîndi cetățenia. ▭ Cetățenilor străini și persoanelor fără cetățenie, indiferent de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, li se poate acorda la cerere cetățenia Republicii Populare Romîne. B. O. 1952, 38. La o mică depărtare... unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă... pe care se află mai multe nume de soldați, cărora li se acorda dreptul de cetățenie. GHICA, S. 162.

CETĂȚENIE s. f. Calitate, drept de cetățean. – Din cetățean + suf. -ie.

CETĂȚENIE f. Drept juridic de cetățean; calitatea de a fi cetățean. A acorda ~. A dobândi ~. ◊ Dublă ~ stare de a fi cetățean a două state. [Art. cetățenia; G.-D. cetățeniei; Sil. -ni-e] /cetățean + suf. ~ie

cetățenie f. calitatea, drepturile de cetățean.

cetățeníe f. (d. cetățean). Calitatea de cetățean al statuluĭ, indigenat, naturalizare, împămîntenire, supușie: supt Caracalla, cetățenia fu acordată tuturor locuitorilor imperiuluĭ roman.

cetățenie s. f., art. cetățenia, g.-d. art. cetățeniei; pl. cetățenii

cetățenie s. f., art. cetățenia, g.-d. art. cetățeniei; pl. cetățenii

cetățenie s. f., art. cetățenia, g.-d. art. cetățeniei; pl. cetățenii

CETĂȚENIE s. (JUR.) supușenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)

CETĂȚENIE s. (JUR.) supușenie, (impr.) naționalitate. (~ unei persoane.)