naționalitate sf [At: IST. M. XII/18 / P: ~ți-o~ / Pl: ~tăți / E: fr nationalité, ger Nationalităt] 1 Ansamblu al însușirilor care caracterizează o națiune (3) și o deosebește de altele. 2 Apartenență a unei persoane la o anumită națiune (3) Si: (rar) națiune (4). 3 Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat Si: (rar) națiune (5). 4 Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional Si: (îvp) națiune (2). 5 (Iuz; îs) ~ conlocuitoare Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, care locuiește pe teritoriul unui alt stat Si: minoritate.

*NAȚIONALITATE sf. ⏲ 1 Condițiunea, calitatea unei mulțimi de oameni cari alcătuesc o națiune: ~a română ¶ 2 Calitatea unei persoane cu privire la națiunea căreia-i aparține: e de ~ franceză [fr.].

NAȚIONALITATE, naționalități, s. f. 1. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minorități, pe teritoriul unui stat național. Grecii... erau singura naționalitate din imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. ♦ (Învechit) Popor. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național; specific etnic. Colonii romani... se traseră în Munții Carpați, unde-și păstrară naționalitatea și independența lor. BĂLCESCU, O. II 12. 3. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni; cetățenie, supușenie. Majoritatea locuitorilor Republicii Populare Romîne sînt de naționalitate romînă.

NAȚIONALITATE s.f. 1. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni. ◊ Naționalitate conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui alt stat. 2. Caracterul specific, propriu al unei națiuni. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. nationalité].

NAȚIONALITATE s. f. 1. ansamblul însușirilor proprii unei națiuni. 2. apartenența unui individ la o anumită națiune. ♦ ~ conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceeași limbă și origine, locuind ca minoritate pe teritoriul unui alt stat. (< fr. nationalité, germ. Nationalität)

NAȚIONALITATE ~ăți 1) Comunitate de oameni cu limbă și cultură comună, care s-a constituit istoricește pe un teritoriu dat. 2) Apartenență a unei persoane la o anumită națiune. [G.-D. naționalității; Sil. -ți-o-] /<fr. nationalité, germ. Nationalität

naționalitate f. 1. ceeace constitue caracterul definitiv al unei națiuni; 2. origina celui ce face parte dintr’o națiune.

* naționalitáte f. (d. național). Totalitatea caracterelor care disting o națiune, caracteru național. Supușie, calitatea de a face parte din cetățeniĭ unuĭ stat: Mulți Jidanĭ n’au nicĭ o naționalitate. Națiune, popor: naționalitățile din Austro-Ungaria în ainte de 1918.

lez-naționalitate sf [At: XENOPOL, I. R. XIV, 16 / E: lez- + naționalitate cf fr lèse-nation] (Îvr; îs) Crimă de ~ Ofensă adusă naționalității.

naționalitate (desp. -ți-o-) s. f., g.-d. art. naționalității; pl. naționalități

naționalitate (-ți-o-) s. f., g.-d. art. naționalității; pl. naționalități

naționalitate s. f. (sil. -ți-o-), g.-d. art. naționalității; pl. naționalități

Sovietul Naționalităților

NAȚIONALITATE s. v. cetățenie, supușenie.

naționalitate s. v. CETĂȚENIE. SUPUȘENIE.

NAȚIONALITATE CONLOCUITOARE s. etnici (pl.), minoritate națională.

NAȚIONALITATE CONLOCUITOARE s. minoritate națională.

NAȚIONALITATE s. f. 1. Ansamblul însușirilor care caracterizează o națiune (1) și o deosebește de altele; caracter național (1). Românii, pentru a-și pute păstra naționalitatea și neatîrnarea, s-au văzut nevoiți a începe două războaie. IST. m. XII/18. Colonii romani... se traseră în Munții Carpați, unde-și păstrară naționalitatea și independența lor. BĂLCESCU, m. v. 7, cf. 8. Au păzit a lor naționalitate și limba. calendar (1855), 103/8. Imperiile și națiile au avut mărirea și căderea lor; ele însă și-au păzit naționalitatea subt orice împregiurări. NEGRUZZI, S. I, 200. 2. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune (1); (rar) națiune (2). v. cetățenie. A treia clasă, cea mai numeroasă sau adeca propriul popor țăran din partea cea mai mare a țării, era lipsită, fără nici o distincțiune, de naționalitate și religiune..., de orice drept civile și politic. BARIȚIU, P. a. I, 8. Poporul, după naționalitatea mumei, îl numi Ioan Armeanul. HASDEU, ap. VIANU, m. 249. Aceleași drepturi și datorii, fără deosebire de sex, rasă sau naționalitate. contemp. 1962, nr. 796, 1/5. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat; (rar) națiune (2). cf. DER. 4. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minoritate, pe teritoriul unui stat național; (învechit și popular) națiune (1). Împărăția romană trebui să cază... ca să facă loc unei organizări progresive... produsă prin armonia naționalităților libere. BĂLCESCU, m. v. 6. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. Grecii erau poporul cel mai luminat din tot orientul, aveau oameni învățați, erau singura naționalitate din Imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. Venind Nicu Bălcescu cu Iancu Bălăceanu la Constantinopol, am conceput împreună ideea formării unei legiuni române în Transilvania, care să lupte alături cu ungurii în contra absolutismului și pentru liberarea naționalităților. id. a. 175. Cînd – zise primarul – pun la dispoziție acest templu locuitorilor acestui oraș, doresc din inimă ca fiecare naționalitate să-l folosească pentru prosperitatea și înflorirea culturei sale proprii. F (1900), 585. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: (4) naționalități. – Din fr. nationalité, germ. Nationalität.