SUPUNERE s. f. Acțiunea de a (se) supune și rezultatul ei. ♦ Respect. Loc. adv. Cu supunere = umil, smerit, cu respect. – V. supune.

supunere sf [At: BIBILIA (1688), 57²/18 / V: (înv) ~nire, (îvr) ~puire / S: ~ppun~ / Pl: ~ri / E: supune] 1 (Îvr) Suport (1). 2 Ascundere (1). 3 Luare în stăpânire a unor teritorii, așezări, populații, prin forță armată Si: cucerire (2), înrobire, ocupare, subjugare, (îvr) supunăciune (3), supusăciune (3), (liv) sumisiune (1). 4 (Fig) Înfrângere. 5 (Îvr) Dirijare (2). 6 (Îvr; îe) A lua în ~ A înrobi. 7 (Spc; îvr) Asimilație (1) (fiziologică). 8 Cedare în fața unei influențe, a unei forțe, a unei cereri Si: ascultare (22), docilitate, (rar) supușenie (2), (îvr) sujecțiune. 9 Acceptare a subordonării în fața autorității cuiva sau a ceva Si: dependență (3), subordonare, (înv) subordinație, (îvr) subjecțiune. 10 (Îvr; ccr; lpl) Omagii. 11 (Îvr) Aducere sub acultare. 12 (Pan) Respectare strictă a unor indicații. 13 Acceptare a dependenței politice Si: (înv) închinare. 14 Faptul de a face să sufere o acțiune. 15 Punere într-o anumită situație. 16 (Înv) Prostituție. 16 Expunere a unui material, a unei substanțe la o anumită acțiune, la un anumit tratament. 17 (Înv) Presupunere.

SUPUNERE, supuneri, s. f. Acțiunea de a (se) supune și rezultatul ei. ♦ Respect. ◊ Loc. adv. Cu supunere = umil, smerit, cu respect. – V. supune.

SUPUNERE s. f. Acțiunea de a (se) supune și rezultatul ei. 1. Aducere sub ascultare (în urma unei victorii); capitulare, închinare (în urma unei înfrîngeri). Vatamanul făcu semnul de supunere deplină cu brațul sănătos. SADOVEANU, O. VII 41. Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie și care se țineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei. ISPIRESCU, M. V. 42. ♦ Acceptare a autorității (cuiva); ascultare, subordonare. De supunerea-mi adîncă deseori am dat dovadă Și-aș voi supusă veșnic ochii voștri să mă vadă. EFTIMIU, Î. 21. Conflictul părea tranșat, ordinea și siguranța podului restabilită prin supunerea oarbă la hotărîrea șefului. BART, S. M. 89. Jură-mi-te... că mi-i da ascultare și supunere întru toate. CREANGĂ, P. 206. ♦ Respect. Vorbea cu înțelepciune și supunere. ISPIRESCU, L. 22. ◊ (Învechit, în formule de politețe) Cucoană Chiriță... mai întîi mă închin cu supunere. ALECSANDRI, T. I 190. 2. Expunere a unui material, a unei substanțe la o anumită acțiune, la un anumit tratament.

supunere f. 1. acțiunea de a se supune; 2. dispozițiune de a se supune, demonstrațiune respectuoasă; respect: a vorbi cu supunere.

supunére f. Acțiunea de a saŭ de a se supune. Respect, ascultare, dispozitiune spre supunere: a vorbi cu supunere.

subpunere^[1] sf vz supunere

supuire sf vz supunere

supunire sf vz supunere

supunere s. f., g.-d. art. supunerii

supunere s. f., g.-d. art. supunerii

supunere s. f., g.-d. art. supunerii

SUPUNERE s. v. ipoteză, presupunere, prezumție, prostituție, supoziție.

SUPUNERE s. 1. v. subjugare. 2. aservire, înrobire, robie, robire, subjugare, (fig.) înfeudare, îngenunchere. (~ unui popor străin.) 3. v. dependență. 4. v. ascultare. 5. v. smerenie.

SUPUNERE s. 1. cucerire, ocupare, subjugare. (~ Galiei.) 2. aservire, înrobire, robie, robire, subjugare, (fig.) înfeudare, îngenunchere. (~ unui popor străin.) 3. aservire, atîrnare, dependență, subordonare, (livr.) servitute. (Stare de ~.) 4. ascultare, cumințenie, docilitate, (livr.) obediență, (rar) cuminție, sumisiune, supușenie, (înv.) ascultămînt, plecăciune, subordinație. (A dovedit multă ~.) 5. plecare, smerenie, umilință, (înv.) plecat, umiliațiune, umilitate. (~ în fața divinității.)

supunere s. v. IPOTEZĂ. PRESUPUNERE. PREZUMȚIE. PROSTITUȚIE. SUPOZIȚIE.

Supunere ≠ nesupunere

supunere oarbă expr. umilință; smerenie; obediență totală.