cumințenie sf [At: VLAHUȚĂ, ap. TDRG / Pl: ~ii / E: cuminte + -enie] 1 (Pop) Înțelepciune. 2 (Pop) Judecată dreaptă. 3 (Pop) Pricepere. 4 (Pop) Prudență. 5 (Pop) Seriozitate. 6 (Pop) Chibzuință. 7 Purtare bună.

CUMINȚENIE s. f. 1. Purtare de om așezat, seriozitate. Alte dăți auzeau din poartă gura horii; acum o găsiră tăcută, de o neobicinuită cumințenie. VLAHUȚĂ, O. A. III 153. 2. Deșteptăciune, înțelepciune; prudență. Lică... mai mult se bizuia pe chiar a sa cumințenie. SLAVICI, O. I 174. – Pronunțat: -ni-e.

CUMINȚENIE f. 1) Comportare a copilului sau a omului cuminte. 2) Judecată sănătoasă; deșteptăciune. /a (se) cuminți + suf. ~enie

cumințénie f. (d. cuminte). Prudență, înțelepcĭune.

cumințenie (desp. -ni-e) s. f., art. cumințenia (desp. -ni-a), g.-d. cumințenii, art. cumințeniei

cumințenie (-ni-e) s. f., art. cumințenia (-ni-a), g.-d. cumințenii, art. cumințeniei

cumințenie s. f. (sil. -ni-e), art. cumințenia (sil. -ni-a), g.-d. cumințenii, art. cumințeniei

cumințenie, -niei gen. a.

CUMINȚENIE s. 1. v. ascultare. 2. v. chibzuială.

CUMINȚENIE s. 1. ascultare, docilitate, supunere, (livr.) obediență, (rar) cuminție, sumisiune, supușenie, (înv.) ascultămînt, plecăciune, subordinație. 2. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, rațiune, socoteală, socotință, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scumpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Procedează cu multă ~.)