Definiția cu ID-ul 962562:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SUPUNERE s. f. Acțiunea de a (se) supune și rezultatul ei. 1. Aducere sub ascultare (în urma unei victorii); capitulare, închinare (în urma unei înfrîngeri). Vatamanul făcu semnul de supunere deplină cu brațul sănătos. SADOVEANU, O. VII 41. Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie și care se țineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei. ISPIRESCU, M. V. 42. ♦ Acceptare a autorității (cuiva); ascultare, subordonare. De supunerea-mi adîncă deseori am dat dovadă Și-aș voi supusă veșnic ochii voștri să mă vadă. EFTIMIU, Î. 21. Conflictul părea tranșat, ordinea și siguranța podului restabilită prin supunerea oarbă la hotărîrea șefului. BART, S. M. 89. Jură-mi-te... că mi-i da ascultare și supunere întru toate. CREANGĂ, P. 206. ♦ Respect. Vorbea cu înțelepciune și supunere. ISPIRESCU, L. 22. ◊ (Învechit, în formule de politețe) Cucoană Chiriță... mai întîi mă închin cu supunere. ALECSANDRI, T. I 190. 2. Expunere a unui material, a unei substanțe la o anumită acțiune, la un anumit tratament.