23 de definiții pentru sfârșit (s.n.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SFÂRȘÍT1, sfârșituri, s. n. 1. Faptul de a (se) sfârși, partea care sfârșește sau cu care se sfârșește ceva; moment final; fine. ◊ Loc. adj. Fără sfârșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată. ◊ Loc. adv. În sfârșit = în cele din urmă, în fine. La sfârșit = la urmă. ◊ Expr. A face (sau a pune) sfârșit = a face să înceteze, a termina. A lua sfârșit = a se termina, a se isprăvi. 2. Moarte. ◊ Expr. A-și da sfârșitul (sau obștescul sfârșit) = a muri. 3. (Înv.) Scop, țintă. [Var.: (reg.) fârșít s. n.] – V. sfârși.

SFÂRȘÍT1 s. n. 1. Faptul de a (se) sfârși; partea care sfârșește sau cu care se sfârșește ceva; moment final; fine. ◊ Loc. adj. Fără sfârșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată. ◊ Loc. adv. În sfârșit = în cele din urmă, în fine. La sfârșit = la urmă. ◊ Expr. A face (sau a pune) sfârșit = a face să înceteze, a termina. A lua sfârșit = a se termina, a se isprăvi. 2. Moarte. ◊ Expr. A-și da sfârșitul (sau obștescul sfârșit) = a muri. 3. (Înv.) Scop, țintă. [Var.: (reg.) fârșít s. n.] – V. sfârși.

SFÂRȘÍT ~uri n. 1) Partea cu care se termină sau se încheie ceva. ~ul drumului.În ~ în cele din urmă. La ~ la urmă. A se apropia de ~ a fi aproape pe terminate. Fără ~ a) care nu se termină niciodată; b) mereu; întruna; tot timpul. 2) Element morfologic variabil care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima forme sau paradigme flexionare; terminație; desinență. 3) Stingere din viață; moarte. ◊ A-și da obștescul ~ a muri. /v. a sfârși

sfârșit n. 1. capăt, punct sau moment final: sfârșitul zilei; 2. moarte: sfârșitul s’apropie; 3. sfârșeală: niște sfârșituri îmi vin PANN. ║ a. 1. terminat: lucru sfârșit; 2. stors: sfârșit de puteri; 3. stins: cu un glas sfârșit.

happy-end sn [At: DN3 / P: hepi~ / Pl: ~uri / E: eg happy-end] 1 Sfârșit fericit al unei creații dramatice, cinematografice etc. 2 (Pex) Final fericit al unei întâmplări.

SFÎRȘÍT1 s. n. 1. Momentul în care se sfîrșește ceva, perioadă în care se apropie de capăt, locul unde se termină ceva; fine, încetare, încheiere. Soarele bătea călduț, în acest sfîrșit de toamnă luminos și melancolic, după două săptămîni de ploaie și vînturi. C. PETRESCU, A. 425. Taina sufletului său își va avea sfîrșitul. EMINESCU, N. 40. Pe la sfîrșitul lui octobre, Caragea a putut ieși din Constantinopol. GHICA, S. A. 54. ◊ (În concepția biblică) Sfîrșitul lumii (sau al pămîntului) = prăbușirea cosmosului, isprăvirea vieții pe pămînt; judecata de apoi. V. judecată. Afară e-o mișelie ș-un potop, de parcă vine sfîrșitul lumii. SADOVEANU, O. VII 149. ◊ Loc. adj. Fără sfîrșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată; fără capăt. Gîngu cu ochii închiși ascultă curgerea ploii fără sfîrșit de afară. C. PETRESCU, S. 52. D-ta nu știi... că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Loc. adv. În sfîrșit = în cele din urmă, în fine. Ai îndrăznit în sfîrșit să te înfățișezi domnului tău. SADOVEANU, Z. C. 100. Ordonanța găsește, în sfîrșit, mult căutata pătură. CAMIL PETRESCU, U. N. 350. În sfîrșit sînt slobodă să mă mărit și eu. ALECSANDRI, T. I 59. La sfîrșit = la urmă. La sfîrșit se ridică tremurînd în picioare. DUMITRIU, N. 47. Bine! făcu la sfîrșit și ieși urmată de aproape de Grigore. REBREANU, R. I 232. ◊ Expr. Pe sfîrșite = pe terminate, aproape gata. De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sînt pe sfîrșite. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Uneori, seara, ieșeau amîndoi la plimbare... Toamna era pe sfîrșite. VLAHUȚĂ, O. A. III 90. Tîrgul era cam departe și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, O. A. 147. A lua sfîrșit = a se termina. După patru ore, festivitatea a luat sfîrșit. STANCU, U.R.S.S. 94. A face (sau a pune) sfîrșit = a termina, a pune capăt, a face să înceteze. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete: Fă un sfîrșit durerii... vin la sînu-mi! EMINESCU, O. I 200. 2. Capătul vieții; moarte. Sfîrșitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei. SADOVEANU, O. VII 172. Prin sfîrșitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei. BART, E. 256. Durerea mi s-a înăsprit din ce în ce tot mai rău și acum mi-aștept sfîrșitul din ceas în ceas. MIRONESCU, S. A. 85. ◊ Expr. A-și da sfîrșitul sau obștescul sfîrșit = a muri. În odaia aceasta și-a dat Pușkin sfîrșitul. STANCU, U.R.S.S. 145. Sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. Aici mi-e sfîrșitul = aici am să mor. Scoate-mă de-acolea, din groapă, c-aici mi-i sfîrșitu. ȘEZ. IV 195. 3. (Învechit) Scop, țintă. Aveam de gînd să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfîrșit, am citit multe din criticile ce s-au scris despre dînsul. GHEREA, ST. CR. I 7. Aceleași pietre, teșite le vedem... întrebuințate ca arme agresive de către popoarele Dunării de jos; acelea au fost adoptate, pentru același sfîrșit, în armata romînă. ODOBESCU, S. II 145. – Formă gramaticală: (în expr.) sfîrșite. – Variantă: fîrșít (BUDAI-DELEANU, Ț. 103, ȘEZ. IV 198) s. n.

sfîrșít n., pl. urĭ. Capăt, fine, punct orĭ moment final: sfîrșitu pămîntuluĭ, al lumiĭ, al liniiĭ, al lupteĭ, al zileĭ. A pune sfîrșit, a pune capăt, a curma (de ex., o suferință). Moarte: ĭ-a sosit sfîrșitu. Sfîrșeală (Rar): niște sfîrșiturĭ îmĭ vin (Pan). În sfirșit, în fine, la urma urmelor: în sfîrșit, după atîta muncă, am ajuns. Pe sfîrșite, aproape de sfîrșit: baniĭ îs pe sfîrșite. – Vechĭ și pop. și fîrș-.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

sfârșít s. n., pl. sfârșíturi

sfârșít s. n., pl. sfârșíturi (și: sfârșíte în loc. pe ~)

!happy-end (angl.) [pron. hépiend] s. n., art. happy-endul; pl. happy-enduri

sfârșíte (pe ~) loc. adv.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SFÂRȘÍT s. 1. v. terminare. 2. v. capăt. 3. v. încheiere. 4. încheiere, (înv.) istov. (După ~ul nunții.) 5. încetare, terminare, (înv. și reg.) spargere, spart. (După ~ul horei.) 6. (înv.) săvârșenie. (~ul zilei.) 7. final, urmă. (A venit abia la ~.) 8. deznodământ, soartă. (~ul bătăliei s-a decis.) 9. deznodământ, epilog, final, încheiere, (livr.) fine. (~ul acțiunii unui roman.) 10. coadă, fine. (Poanta e plasată la ~.) 11. consumare, epuizare, isprăvire, sfârșire, terminare. (~ul tuturor proviziilor.) 12. (fig.) apus. (A ajuns la ~ul vieții.) 13. v. moarte.

Sfârșit ≠ început, introducere, nesfârșit

SFÎRȘIT s. 1. isprăvire, isprăvit, încheiere, sfîrșire, terminare, terminat, (pop.) gătare, istovire, mîntuire, (înv.) săvîrșire. (~ tuturor treburilor.) 2. cap, capăt, final, fine, încheiere, (înv.) concenie, coneț, cumplire, săvîrșit, sfîrșenie, sfîrșitură, termen. (A dus-o cu bine la ~.) 3. încheiere, închidere, terminare. (La ~ ședinței.) 4. încheiere, (înv.) istov. (După ~ nunții.) 5. încetare, terminare, (înv. și reg.) spargere, spart. (După ~ horei.) 6. (înv.) săvîrșenie. (~ zilei.) 7. final, urmă. (A venit abia la ~.) 8. deznodămînt, soartă. (~ bătăliei s-a decis.) 9. deznodămînt. (Un roman cu un ~ fericit.) 10. epilog, final, încheiere, (livr.) fine. (~ acțiunii unui roman.) 11. coadă, fine. (Poanta e plasată la ~.) 12. consumare, epuizare, isprăvire, sfîrșire, terminare. (~ tuturor proviziilor.) 13. (fig.) apus. (A ajuns la ~ vieții.) 14. decedare, deces, dispariție, moarte, pieire, prăpădire, răposare, stingere, sucombare, (livr.) exitus, extincție, repauzare, (mai ales în limbajul bisericesc) repaus, (înv. și pop.) săvîrșire, (pop.) pierzanie, pierzare, (reg.) pieiște, topenie, (înv.) petrecanie, petrecere, pierdere, piericiune, prăpăditură, pristăvire, săvîrșenie, săvîrșit, scădere, sconcenie, (ir.) crăpare, (arg.) mierleală, mierlire, verdeș. (~ unei persoane.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

SFÎRȘIT. Subst. Sfîrșit, sfîrșire, moment final, punct final, final, fine (livr.), cap, capăt; coneț (înv. și reg.); extremă, extremitate, margine, limită; încheiere, încheiat, închidere, epilog (fig.). Terminare, terminat, isprăvire, isprăvit, gătire (reg.), săvîrșire, realizare, desăvîrșire, mîntuire (pop.); împlinire, înfăptuire, întregire, definitivare, definitivat (rar), finalizare. Încetare, expirare, oprire, ștagnare, suspendare, suprimare, curmare, contenire; extincție. Moarte. Finiș. Terminus. Terminație, desinență. Adj. Final, terminal; extrem. încheiat. Vb. A se sfîrși; a lua sfîrșit, a se termina, a se isprăvi, a se încheia, a expira; a se închide, a se găti (reg.), a se mîntui (pop.), a ajunge la capăt; a se săvîrși, a se realiza, a se desăvîrși, a se înfăptui; a se epuiza, a se consuma, a fi gata. A înceta, a se opri, a se curma (fig.), a conteni. A sfîrși, a termina, a face (a pune) sfîrșit, a fini (înv.), a pune capăt, a pune punct, a isprăvi, a mîntui (pop.), a găti (reg.J, a încheia; a realiza, a săvîrși, a împlini, a îndeplini, a înfăptui, a întregi, a definitiva, a finaliza, a duce la bun sfîrșit, a duce pînă la capăt, a ajunge la capăt, a da de capăt. A înceta, a opri, a stopa, a curma (fig.), a suspenda, a suprima. Adv. La sfîrșit, în final, în fine, finalmente (rar), în cele din urmă, la urmă, în sfîrșit, la urma urmelor, în încheiere; pe sfîrșite, pe terminate, pe isprăvite; pînă la capăt, pînă la sfîrșit. V. dispariție, distrugere, moarte, timp.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

AB OVO USQUE AD MALA (lat.) de la ouă (până) la mere – De la început până la sfârșit. Romanii începeau prânzul cu ouă și îl terminau cu mere.

FINIS CORONAT OPUS (lat.) sfârșitul încununează opera – Ovidiu, „Heroides”, II, 85. Abia la capătul unei acțiuni poate fi apreciată valoarea ei.

MORS NATURAE FINIS EST, NON POENA (lat.) moartea este sfârșitul firesc, nu o pedeapsă – Cicero, „Pro Milone”, 37, 101.

QUIDQUID AGIS, PRUDENTER AGAS ET RESPICE FINEM (lat.) orice ai face, fă cu băgare de seamă și ai în vedere sfârșitul – „Gesta Romanorum” (culegere de povestiri, legende, anecdote inspirate din istoria poporului roman, datând din sec. 14). 103. V și Age quod agis.

USQUE AD FINEM (lat.) până la sfârșit – A rezista usque ad finem.

Intrare: sfârșit (s.n.)
sfârșit2 (s.n.) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sfârșit
  • sfârșitul
  • sfârșitu‑
plural
  • sfârșituri
  • sfârșiturile
genitiv-dativ singular
  • sfârșit
  • sfârșitului
plural
  • sfârșituri
  • sfârșiturilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)