19 definiții pentru persoană


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PERSOÁNĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ În persoană =loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat. + (înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație, instituție etc. care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența acestora. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. 4. (Rel.) Subiectul care este și își asumă în mod individual substanța comună a lui Dumnezeu: Dumnezeu este unu în trei persoane, Hristos este unu ca persoană. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

PERSOÁNĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ◊ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența ei. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect, deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

PERSOÁNĂ, persoane, s. f. 1. Ființă omenească; individ, ins. Tînără persoană care mă onorase cu vecinătatea ei era cam de aceeași vîrstă cu mine. GALACTION, O. I 57. Publicul Bucureștilor nu suferă nulități; el cere persoane cu talente, care să știe a ocupa rolurile sale. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ (Familiar, urmat de pronumele posesiv, indică pe cel care, cu care sau despre care se vorbește) Prieteni are, gîndește, Care persoana lui o slăvesc. ALEXANDRESCU, M. 350. ◊ Loc. adj. În persoană = a) însuși, personal, singur (fără intermediul altora). Iată că se pomenește la redacție c-un tînăr... Era Dinicu în persoană. VLAHUȚĂ, O. A. III 80. Cum spusei, cocoana a venit să mă roage să merg la văru-său...De ce nu te duci d-ta în persoană? îți este văr bun. CARAGIALE, O. II 335; b) întruchipat în carne și oase, personificat. Tartuffe este ipocrizia în persoană.Persoană juridică v. juridic. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, indicînd pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează vorbitorul sau pe cel despre care se vorbește. La persoana a III-a se deosebesc forme pentru genul masculin și genul feminin. GRAM. ROM. I 192.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

persoánă s. f., g.-d. art. persoánei; pl. persoáne


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PERSOÁNĂ s. 1. chip, față, figură, individ, ins, om, (pop.) creștin, suflet, (Ban. și Transilv.) nat, (înv.) ipochimen, obraz, (fam.) mutră, tip, (peior.) creatură, specimen. (Am văzut acolo multe ~ cunoscute.) 2. v. om. (~ iubită.) 3. cap, individ, ins, om, (fig.) căciulă. (Câte 5000 de lei de ~.) 4. (PSIH.) personalitate.

PERSOÁNĂ s. v. erou, personaj.

PERSOÁNĂ s.f. 1. Ființă omenească; om; individ, ins. ♦ În persoană = a) personal, însuși; b) în carne și oase. ♦ (Jur.) Persoană fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații; persoană juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, fiind recunoscută ca subiect de drept. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, care indică pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează sau pe cei despre care se vorbește. [< lat. persona, cf. it. persona, fr. personne].

PERSOÁNĂ s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea însușirilor fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ în ~ = a) personal. b) în carne și oase. ♦ (jur.) ~ fizică = om privit ca subiect cu drepturi și obligații. ~ juridică = întreprindere, instituție etc. căreia legea îi acordă drepturi și datorii, recunoscută ca subiect de drept. 2. categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume, care indică pe cel căruia i se adresează sau pe cel despre care se vorbește; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă această categorie. (< lat. persona, fr. personne)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

persoánă (persoáne), s. f. – Ființă umană, individ. Fr. personne.Der. personaj (var. personagiu), s. m., din fr. personnage, var. din it. personaggio; personal, adj. (de persoană, al persoanei; s. n., tren de persoane), din fr. personnel; personalitate, s. f.; personifica, vb.; impersonal, adj., toate din fr.

PERSOÁNĂ ~e f. 1) Reprezentant al speciei umane privit în ansamblul trăsăturilor sale fizice și psihice; ființă umană; om; individ; ins. 2) Om (sau organizație) luat în raport cu societatea și privit ca subiect cu drepturi și cu obligații. 3) lingv. Categorie gramaticală, proprie pronumelor și verbelor, care indică vorbitorul, interlocutorul sau pe cel despre care se vorbește. [G.-D. persoanei] /<lat. persona, germ. Person, fr. personne

persoană f. 1. ființă, un bărbat sau o femeie: o persoană amabilă; 2. persoană civilă (juridică), se zice de Statul și de unele așezăminte considerate de lege ca indivizi: comunele sunt persoane civile; 3. Gram. rolul vorbelor în cuvântare, subiectul verbului: pronume de a treia persoană; 4. una din fețele Sfintei Treimi: cele trei persoane divine.

*persoánă (oa dift.) f., pl. e (lat. persóna, mască, rol de actor, personagiŭ de teatru, persoană). Om (bărbat orĭ femeĭe), ins: ședeaŭ la masă cincĭ persoane, la intrare se plătește un franc de persoană (pop. de cap, de căcĭulă). Om, individ considerat în parte: fericirea depinde de persoană. Gram. Persoana întîĭa, aceĭa care vorbește; persoana a doŭa, aceĭa cu care vorbeștĭ; persoana a treĭa, aceĭa despre care se vorbește. Teol. Cele treĭ persoane divine, sfînta Treime. În persoană, în carne și oase, realmente, în ființă chear, singur: mă duc eŭ în persoană. Persoană morală saŭ juridică, societate recunoscută de tribunal și considerată ca cum ar fi o persoană reală. Fără considerațiune de persoane, fără nicĭ o preferență pentru nimenĭ. A plăti cu persoana ta, a suferi urmările unuĭ pericul.

persoánă s. f., g.-d. art. persoánei; pl. persoáne

PERSOA s. 1. chip. față, figură, individ, ins, om, (pop.) creștin, suflet, (Ban. și Transilv.) nat, (înv.) ipochimen, obraz, (fam.) mutră, tip, (peior.) creatură, specimen. (Am văzut acolo multe ~ cunoscute.) 2. cap. individ, ins, om, (fig.) căciulă. (Cîte 5 lei de ~.) 3. (PSIH.) personalitate.

persoa s. v. EROU. PERSONAJ.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

PERSOÁNĂ s. f. (< lat. persona, cf. it. persóna, fr. personne, germ. Person): categorie gramaticală flexionară nespecifică, purtătoare a raportului ce se stabilește între locutor (vorbitor), interlocutor, cel care nu este prezent și acțiunea exprimată de verb. Este proprie pronumelor (personale, posesive, de întărire și reflexive) și verbelor. Se manifestă solidar și simultan cu categoria numărului. În limba română există trei p.: p. I, reprezentată de locutor (de cel care vorbește cu cineva, de vorbitor; de cel care pune întrebări cuiva, de cel care emite o comunicare destinată cuiva de față, de emițător); p. a II-a, reprezentată de interlocutor (de cel cu care se vorbește, de cel care răspunde la întrebările puse de locutor) și p. a III-a, reprezentată de cel despre care se vorbește în discuția dintre locutor și interlocutor, de cel care nu ia parte la această discuție și poate fi reprezentat printr-o persoană sau printr-un obiect.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

AD HOMINEM (lat.) la om, la persoanăArgumentum ad hominem, mod de argumentare care vizează adversarul ca persoană, și nu fondul afirmațiilor sale.

ERIPITUR PERSONA, MANET RES (lat.) persoana piere, lucrul rămâne – Opera supraviețuiește întotdeauna creatorului ei.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

A STA LA PÂNDĂ PENTRU A PREVENI APARIȚIA INOPINATĂ A UNEI PERSOANE NEDORITE a sta de șase / de șest, a sta la perghea / de șest, a ține de șase, a ține lacătul / marginea.

Intrare: persoană
persoană substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • persoa
  • persoana
plural
  • persoane
  • persoanele
genitiv-dativ singular
  • persoane
  • persoanei
plural
  • persoane
  • persoanelor
vocativ singular
plural