OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati.

ocărî vt [At: DEX / V: (îvp) ~ri / Pzi: ~răsc / E: slv окарꙗти] 1 (Pop) A certa. 2 (Îvp) A denigra.

OCĂRÎ (-ărăsc) vb. tr. A înfrunta cu vorbe urîte, de necinste, rușinoase: cela ce-și va rîde de altul... acela se va pedepsi ca și cînd l-ar fi înjurat și ocărît cu cuvîntul (PRV.-MB.); Ci cînd postești, fă și bine, nu amăgi, nu fura, Nu pizmui, nu ucide, nu ~, nu jura (PANN); refl. (P): cine se laudă singur, se ocărăște pe sine [vsl. okarjati].

OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. și pop.) A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati.

OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni (pe cineva). O să mă ocărască mătușa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Baba scoase alte grăunțe, le aruncă, apoi prinse a ocărî găinile îndrăznețe și inima-i creștea de bucurie privindu-și vietățile. DUNĂREANU, CH. 71. Gazda a să înceapă... a ocărî pe bietul țigan bucătar. NEGRUZZI, S. I 239. ◊ Absol. Se așeză pe scaun, ocărind: nu ești bun de nimic, mă. STĂNOIU, C. I. 101. 2. A vorbi de rău, a defăima. Pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ISPIRESCU, L. 347. Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. – Variantă: ocări (REBREANU, R. I 236) vb. IV.

A OCĂRÎ ~ăsc tranz. A trata cu vorbe de ocară; a certa; a batjocori. /<sl. ocarjati

ocărî v. a (se) face de ocară.

ocări v vz ocărî

OCĂRÎTOR adj. verb. OCĂRÎ. Care ocărăște; de ocară: în zadar Sinan mustra pe ostașii ce fugeau acum, cu cuvinte ocărîtoare (BĂLC.).

ocărăsc, a -î și (vechĭ) -résc, -rí v. tr. (vsl. okariati, a defăĭma, uk-, a imputa, ukoriti, koriti, a trata aspru; sîrb. ukoriti, a ocărî. V. ocară). Mustru adresînd cuvinte aspre și chear insultătoare (unuĭ inferior): a ocărî niște copiĭ obraznicĭ. Vechĭ. Compromit: nimic așa nu ocărește pre domn ca cuvîntul nestătător (Cost. 1, 286).

ocărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, 2 sg. ocărăști, 3 sg. ocărăște, imperf. 1 ocăram; conj. prez. 1 sg. să ocărăsc, 3 să ocărască

ocărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. 3 sg. ocăra, perf. s. 3 sg. ocărî, 3 pl. ocărâră; conj. prez. 3 să ocărască; ger. ocărând; part. ocărât

ocărî vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. 3 sg. ocăra; conj. prez. 3 sg. și pl. ocărască

ocărî (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. ocăra, conj. ocărască)

ocărăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -rît prt., -rîtor adj. v.

ocărî (ocărăsc, -ît), vb. – A insulta, a înjura. Sl. okarjati „a mustra”, ukarjati „a acuza” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb. okarati, pol. ukaráć. – Der. ocară, s. f. (injurie, insultă, oprobiu, rușine); ocărîtor, adj. (care înjură); ocărît, adj. (înv., rușinos); ocarnic, adj. (înv., rușinos).

OCĂRÎ vb. v. admonesta, bârfi, blama, calomnia, certa, cleveti, dăscăli, defăima, denigra, desconsidera, discredita, disprețui, dojeni, moraliza, mustra, nesocoti, ponegri.

OCĂRÎ vb. v. înjura.

ocărî vb. v. ADMONESTA. BÎRFI. BLAMA. CALOMNIA. CERTA. CLEVETI. DĂSCĂLI. DEFĂIMA. DENIGRA. DESCONSIDERA. DISCREDITA. DISPREȚUI. DOJENI. MORALIZA. MUSTRA. NESOCOTI. PONEGRI.

OCĂRÎ vb. a drăcui, a înjura, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce îl ~ toată ziua?)

ocărî, ocărăsc, v.t. A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (Scriban; DEX, MDA).

ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (DER).

OCĂRÎ vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni; a înjura. Și se vă ocărire dereptu numele lu h[risto]s, fericați seți. cod. vor. 160/10. Și pre apostoli încă-i făcea vinovați, și-i ocărîia, căce nu putură vindeca boala acelui fecior. coresi, ev. 79. Eu drac n-am, ce cinstescu pre tatăl mieu și voi mă ocărîț. n. test. (1648), 117^v/8. Acesta... a ocărî pre Israil s-au suit. biblia (1688), 2081/27, cf. anon. car., budai-deleanu, lex. Începu a șî-l ocărî și a-l certa zgornindu-l afară. i. golescu, ap. gcr ii, 256/22, cf. lb. Au început a ocărî pe oamenii cei lacomi. drăghici, r. 70/25. Cineva or de-al cinstește, or cu vorba-l ocărește, el una le prețuiește. pann, ap. ddrf. Gazda a să înceapă... a ocărî pre bietul țigan bucătar. negruzzi, s. i, 239. Fă bine de ocărește pe Bolliac că nu mi-a respuns la scrisoarea ce i-am scris. ghica, a. 537. Du-te la treabă, că soarele-i sus și te-a ocărî bărbatu-meu de te-a găsi tot aici. alecsandri, t. 1531, cf. cihac, ii, 223. Știu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreți, dar lasă să mă ocărască..., să mă bată... CARAGiALE, o. vi, 159, cf. n, 273. Dar nici acesta nu se lasă bătut: il amenință și-l ocărăște cum i se cuvine, așa că, la urma urmelor, trebuie să-l lase în pace. candrea, f. 427. Cîteodată îi treceau suliți reci prin inimă și o podideau lacrimile... atunci cînd Codrea ocărea prea rău copiii. rebreanu, nuv. 192. Nu se supără niciodată. Cînd îl ocărăști, îți face plecăciune. stănoiu, c. i. 84. Manole nu se putea stăpîni să n-o bodogănească și ocărască pe Sultana. demetrius, a. 6. Care fată-i rumenită Trebe bine ocărită... Să nu se mai rumenească. pop., ap. gcr ii, 310. Și mi ți-l sfădi mi ți-l ocări..., de gîndeai că-n veci nu s-or mai împăca. reteganul, p. iv, 23, cf. șez. ii, 74. Am venit în țară streină, Unde mă ocără fără vină. bibicescu, p. p. 113. Împăratul ocărî și înfruntă pre slugile cele vechi, că de ce nu grijesc mai bine de cai și de grajdiuri. cătană, p. b. i, 29, cf. podariu, fl. 28. ◊ Absol. Nece se află minciuri în rostul lui, cel ce ocăritu nu ocăriia, chinuindu nu se lăuda. cod. vor. 150/2. Apostolul... ocăriia că nu se-au preceput ce-au făcut (cca 1569 1575). gcr* 15/17. Cela ce va înceape întăi a sudui ș-a ocări și a să svădi și a să prici... să va certa. prav. 115. Blăstămații ies afară... ocărind și suduind. beldiman, e. 23/8. Se așeză pe scaun, ocărind: – Nu ești bun de nimic, mă. stănoiu, c. i. 101, cf. corn. pașca, alr i 442/795, ib. 597/600. ◊ refl. recipr. Oarță... se ocăra în curte cu un gînsac mînios. c. petrescu, r. dr. 68. 2. (Învechit și popular) A vorbi de rău pe cineva sau ceva, a bîrfi, a ponegri, a defăima. Și ocăriră (defăimară D, uriră h) țeara deșiderată. psalt. 225. Iară deaca se duce el de lîngă noi, noi-l clevetim și ocărim pre el. coresi, ev. 327, cf. 340. Și-l ocărîia pr-ins, știind c-au murit. varlaam, c. 293. Cela ce va sudui și va ocărî pri cel mort să să cearte. prav. 222, cf. 247. Nemică nu ocăreaște pre domnul așea ca cuvîntul nestătător. m. costin, ap. gcr i, 198/27. Omul cel carele ocărește înțelepciunea și învățătura ticălos este (a. 1775). uricariul, i, 75. Advocatul, ...de va cuteza a ocărî sau de față sau în taină pre acela cu carele să judecă, dovedindu-l, să se necinstească. pravila (1814), 20/13. Ca un orb la a sale întru sine nici zărește Acele rele pe cîte în altul le ocărește. conachi, p. 284, cf. polizu. Baba punea parte fetei sale și pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ispirescu, l. 347. Pe drum însă îi păru rău că a ocărît pe șef... Te pomenești că proprietăreasa... i-o spune. Rebreanu, nuv. 59. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. jarnik-bîrseanu, d. 31. ◊ refl. Cine se laudă, singur se ocărește pe sine. românul glumeț, 46. 3. (Învechit) A desconsidera, a disprețui, a batjocori, a înjosi. Voi ocăriți (micșuraț n. test. 1648, ați necinstit biblia 1688) mișelulu. cod. vor. 118/13. Toți ce me vădzură ocăriră-me (mă batgiocuriră D, bătără și gioc h). psalt. 36. Începutul trufei dosădire arată-se, că ocărăște pre alalți și întru o nemică nu-i socoteaște pre aceia. coresi, ev. 15. Îl ocăria ceialanți laconi de-i zicea: „Aristodim cel fricos.” herodot (1645), 494. Ce osîndă sau rușine-m va fi că ce-m vor rușina și-m vor ocărî ciolanele? dosofte,i, v. s. septembrie 16^r/13. Iară cei răi ficiori ocărăscu și stîngu numele părinților buni. n. costin, l. 429. Tu lume înșălătoare!... te urăsc și te ocărăsc (a. 1773). gcr ii, 95/25. ◊ refl. Am ajuns să ne și ocărim și să ne rușinăm cu însuși numele nostru. piscupescu, o. 6/4. Părerea înaltă... cu cît mai cu mărire se slăvește, cu atîta mai in prăpastie prăvălindu-se se ocărește. odobescu, s. iii, 487, cf. șăineanu. ◊ refl. pas. Nu lăsa noi se fim răi, se nu se ocărească slăvitul numele tău cu noi (a. 1619). gcr i, 55/7. ♦ A mînji, a murdări. Îș ocăra obrazul, feștelindu-l cu frecare de pulbere neagră și cu ungere de tină. aethiopica, 9^r/18. – prez. ind.: ocărăsc și (regional) ocăr. – Și: (învechit și popular) ocări vb. IV. – Din v. sl. οκαριατπ.