MUȚENIE, muțenii, s. f. 1. Stare a celui mut, lipsă a capacității de a vorbi; mutism, muție. 2. Tăcere, liniște deplină. [Pr.: -ni-e] – Mut + suf. -enie.

muțenie sf [At: ALECSANDRI, ap. DDRF / Pl: ~ii / E: mut + -enie] 1 Stare a celui mut Si: mutism, (rar) muție (1), (reg) muțeală, muțitură (1). 2 Incapacitate de a vorbi Si: (rar) muție (2), muțitură (2). 3 Stare a celui care, într-o anumită împrejurare, tace cu încăpățânare. 4 Lipsă totală de zgomot, de mișcare, de viață Si: liniște, tăcere, (rar) muție (3).

MUȚENIE, muțenii, s. f. 1. Stare a celui mut, lipsă a capacității de a vorbi; mutism, muție. 2. Tăcere, liniște deplină. – Mut + suf. -enie.

MUȚENIE s. f. 1. Starea celui mut, lipsa capacității de a vorbi. 2. Tăcere. Vorbea repede, ca și cum tot ce adunase într-o viață de muțenie trebuia spus acum. DUMITRIU, V. L. 83. Eu am canon muțenia, el singurătatea. SADOVEANU, Z. C. 292. O muțenie nesfîrșită stăpînea zările. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23.

MUȚENIE f. 1) Stare a celui mut. 2) fig. Liniște totală; tăcere deplină. /mut + suf. ~enie

muțenie f. 1. starea celui mut; 2. fig. tăcere: în muțenia odăilor AL.

muțénie f. (d. mut). Starea omuluĭ mut. Fig. Mare liniște: muțenia becĭuluĭ. Tăcere indiferentă, mutizm. – Muțenia e o infirmitate legată de surzenie, al căreĭ rezultat este. Rare orĭ muțenia e cauzată de defectele organelor vocale. De ordinar, mutu nu vorbește fiind-că n’a auzit nicĭodată vorbindu-se. Abatele Francez de l’Épée († 1789) și continuatoru opereĭ lui, abatele Sicard († 1822), aŭ inventat un alfabet compus din semne făcute din degete, pin care se poate vorbi cu surdo-muțiĭ. Chear și mișcările buzelor și ale fețeĭ contribue a-ĭ face pe surdo-muțĭ să te înțeleagă și a-ĭ face să pronunțe sunete, deși nu le aud.

!muțenie (desp. -ni-e) s. f., art. muțenia (desp. -ni-a), g.-d. art. muțeniei

!muțenie (-ni-e) s. f., art. muțenia (-ni-a), g.-d. art. muțeniei; pl. muțenii, art. muțeniile (-ni-i-)

muțenie s. f. (sil. -ni-e), art. muțenia (sil. -ni-a), g.-d. art. muțeniei; pl. muțenii

MUȚENIE s. 1. v. mutitate. 2. mutism, tăcere, (rar) muție, (reg.) muțeală, muțitură. (Nu ieșea din ~ lui.)

MUȚENIE s. mutism, tăcere, (rar) muție, (reg.) muțeală, muțitură. (Nu ieșea din ~ lui.)

Muțenie ≠ gălăgie

MUȚENIE s. f. 1. Starea celui mut (I 1), incapacitate de a vorbi; mutism, (rar) muție, (regional) muțeală, muțitură. Muțenie, la copii. N. LEON, MED. 137, cf. CANDREA, F. 309. 2. Starea celui care, într-o anumită împrejurare, tace (cu încăpățînare). Cf. m u t (I 3). Nu-ți poți închipui . . . cum îmi năsprește nervii muțenia lui. DELAVRANCEA, T. 186. Căzu iarăși în muțenie și înlemnire. AGÎRBICEANU, a. 412. Au venit aici luîndu-și canon pe doi ani, muțenia. SADOVEANU, O. IX, 190, cf. id. Z. C. 292. E mai utilă insuportabila limbuție a Olguții decît muțenia scumpă la vorbă și la scris a Benjaminului. TEODOREANU, M. II, 156. Dădeau din umeri cu dezolare și . . . se cufundau în muțenie. PAS, Z. IV, 259. Prinse a rîde din toate puterile către țăranul căzut în muțenie. CAMILAR, N. I, 237. Se ascundea sub carapacea unei muțenii îndîrjite. V. ROM. august 1954, 35. Rămase îngîndurat, parcă întristat de ceva, închis într-o muțenie otrăvită, amară, deznădăjduită. ib. mai 1958, 76. 2. Lipsă totală de zgomot, de mișcare, de viață; tăcere, liniște, (rar) muție (2). Cf. m u t (I 6). Și toate, în muțenia odăilor, erau triste și reci. ALECSANDRI, ap. DDRF. Mi se păru că mă aflu în pustii locuri unde nu întîlneam decît nemărginire, muțenie și cer albastru. DELAVRANCEA, T. 39. Dorinți necunoscute încă Și nențelese te cuprind, Cînd în muțenia adîncă Zărești o umbră-ncet viind. VLAHUȚĂ, O. A. I, 30. Din cînd în cînd s-aude pe la posturi glasul santinelelor, zbucnind răsunător și prelung în adînca muțenie a nopții. id. N. 180. Pe Dunăre plutea o tăcere sfîntă, iar muțenia solemnă a portului aducea aminte oamenilor că-i zi de odihnă. DUNĂREANU, CH. 164. O muțenie nesfîrșită stăpînea. zările. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. – Mut + suf. -enie.