mutism sn [At: COSTINESCU / Pl: -e / E: fr mutisme] 1 Muțenie (1). 2 (Pex) Tăcere (îndelungată, încăpățânată).

MUTISM s. n. (Franțuzism rar) Muțenie; p. ext. tăcere încăpățînată.

MUTISM s.n. Stare a celui care este mut. ♦ Atitudine de tăcere; muțenie; (p. ext.) tăcere încăpățînată. [< fr. mutisme, cf. lat. mutus – mut].

MUTISM s. n. muțenie; (p. ext.) tăcere încăpățânată. (< fr. mutisme)

MUTISM n. 1) Stare patologică constând în lipsa capacității de a vorbi. 2) rar Nedorință încăpățânată de a vorbi. /<fr. mutisme

mutism n. 1. muțenie; 2. fig. tăcere îndărătnică.

*mutízm n., pl. e și urĭ (fr. mutisme, d. lat. mutus, mut). Muțenie, starea omuluĭ mut. Fig. Tăcere indiferentă.

mutism s. n.

mutism s. n.

mutism s. n.

mutism.

MUTISM s. v. muțenie.

MUTISM s. muțenie, tăcere, (rar) muție, (reg.) muțeală, muțitură. (Nu ieșea din ~ lui.)

MUTISM s. n. Muțenie (1); p. e x t. tăcere (îndelungată, stăruitoare, încăpățînată). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Paloarea, mutismul minează-al meu piept Pe satele ninse crai-nou cînd apare. BACOVIA, O. 48. În mutismul ăsta deghizat, suspinele se strecoară ca picăturile norilor în încețoșarea toamnei. KLOPȘTOCK, F. 326, cf. 330. – Din fr. mutisme.