LOCOTENENȚĂ, locotenențe, s. f. (Înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (În epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova) Locotenență domnească = formă de guvernământ provizoriu instituită pe timpul cât scaunul domnesc rămânea vacant sau al absenței domnului; căimăcămie. – Din it. locotenenza.

locotenență sf [At: (a. 1848) DOC. EC. 952 / V: (iuz) ~nință, ~nție, locuțiență, locuțiință, locuținție / Pl: ~țe / E: it locotenenza, lm locumtenentia] 1 Funcție de locțiitor. 2 (Îs) ~ regală Guvernare provizorie exercitată de una sau mai multe persoane în timpul minoratului, absenței sau bolii unui monarh. 3 (În Țara Românească și în Moldova; îs) ~ domnească (sau, rar, princiară) Organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita atribuțiile acestuia Si: (înv) căimăcămie. 4 (Pex) Persoană care făcea parte dintr-o locotenență (3). corectat(ă)

LOCOTENENȚĂ, locotenențe, s. f. (Înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (În epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova) Locotenență domnească = organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita atribuțiile acestuia; căimăcămie. – Din it. locotenenza.

LOCOTENENȚĂ, locotenențe, s. f. (Învechit) Organ administrativ-politic (compus de obicei din mai multe persoane) care ține locul domnitorului (sau al monarhului) și exercită atribuțiile acestuia în timpul absenței, a incapacității lui sau în cazul cînd tronul este vacant. V. regență, căimăcămie. Popularitatea locotenenței mergea descrescînd. GHICA, A. 38.

LOCOTENENȚĂ s.f. (În trecut) Organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia; persoană (sau persoanele) care deținea(u) această demnitate. [< it. luogotenenza].

LOCOTENENȚĂ s. f. (în trecut) organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia. (< it. locotenenza)

LOCOTENENȚĂ ~e f.: ~ domnească organ administrativ-politic, care ținea locul domnului, exercitând atribuțiile acestuia. /<it. lougotenenza

locotenență f. 1. funcțiunea locotenentului și gradul său; 2. în special, interimatul după abdicarea lui Cuza (1866): Locotenența domnească.

*locotenénță f., pl. e (it. loco- și luogotenenza, fr. lieutenance). Funcțiunea saŭ gradu de locotenent. Locotenență domnească, una saŭ maĭ multe persoane care țin locu unuĭ domn (cum a fost la 1866 în România după detronarea luĭ Cuza).

locotenință sf vz locotenență

locotenție sf vz locotenență

locuțiență sf vz locotenență

locuțiință sf vz locotenență

locuținție sf vz locotenență

locotenență s. f., g.-d. art. locotenenței; pl. locotenențe

locotenență s. f., g.-d. art. locotenenței; pl. locotenențe

locotenență s. f., g.-d. art. locotenenței; pl. locotenențe

LOCOTENENȚĂ s. v. regență.

locotenență s.f. 1 (milit.) <înv.> leitenanță. Locotenența este funcția de locotenent. 2 (în Ev. Med., în Țările Rom.) locotenență domnească = caimacamlâc, căimăcămie, <rar> locotenență princiară, <înv.> căimăcămire, căimăcămit. Locotenența domnească era forma de guvernământ provizoriu instituită în timpul când tronul rămânea vacant sau pe timpul absenței domnului; (rar) locotenență princiară v. Caimacamlâc. Căimăcămie. Locotenență domnească. 3 (polit.; înv.; și locotenență regală) v. Regență.

locotenență s. v. REGENȚĂ.

LOCOTENENȚĂ DOMNEASCĂ s. v. căimăcămie.

LOCOTENENȚĂ DOMNEASCĂ s. (IST.) căimăcămie.