JUSTIȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Activitate fundamentală a statului, care constă în soluționarea litigiilor. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justiția.

justiție sf [At: DA / V: (înv) iu~ / Pl: ~ii / E: fr justice, lat justiția] 1 Dreptate. 2 Putere de a face dreptate fiecăruia, de a răsplăti sau de a pedepsi. 3 Totalitate a organelor de jurisdicție dintr-un stat. 4 Ansamblu al legilor și al instituțiilor judecătorești. 5 Sistem de funcționare a instanțelor judecătorești. 6 Formă fundamentală a activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. 7-8 (Îe) (A chema sau) a se prezenta în fața ~ei (A cita sau) a se prezenta la judecată. 9 (Mit) Zeiță a dreptății, reprezentată printr-o femeie legată la ochi, stând pe tron și ținând în mâna dreaptă o balanță, iar în mâna stângă o sabie.

JUSTIȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Una dintre formele fundamentale ale activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.

JUSTIȚIE s. f. 1. Ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. Ministerul Justiției. ▭ Justiția vremii, aservită claselor exploatatoare, este de asemenea un subiect de predilecție al lui Caragiale. V. ROM. ianuarie 1952, 232. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. A ataca în justiție v. ataca. 2. (În limbajul curent) Echitate, dreptate. În romane, tragedii, poeme, balade, acest poet [Pușkin] nu încetează o clipă de a avea în vedere adevărul, justiția și libertatea. SADOVEANU, E. 209.

JUSTIȚIE s.f. 1. Totalitatea instanțelor judecătorești și a legilor unei țări; sistem de funcționare a instanțelor judiciare. 2. Echitate, dreptate. [Gen. -iei. / < lat. iustitia].

JUSTIȚIE s. f. 1. totalitatea instanțelor judiciare; sistem de funcționare a acestor instanțe. 2. activitate fundamentală a statului, în soluționarea litigiilor. 3. echitate, dreptate. (< fr. justice, lat. iustitia)

JUSTIȚIE ~i f. 1) Totalitate a instanțelor judecătorești și a legilor unui stat. ◊ A chema (sau a se prezenta) în fața ~ei a cita (sau a se prezenta) la judecată. 2) Activitate a instanțelor judiciare ale unui stat; exercițiu al puterii judiciare. 3) Principiu moral având ca esență conformitatea cu adevărul. 4) Caracter just; echitate; justețe. [G.-D. justiției; Sil. -ți-e] /<lat. justitia, fr. justice

justiție f. 1. virtute morală care ne face să respectăm drepturile altuia; 2. bună dreptate: a recunoaște justiția unei cauze; 3. putere de a răsplăti sau pedepsi, de a face dreptate fiecăruia: justiție umană; 4. magistrații cari dau dreptate: a se plânge justiției; Ministru de justiție, dela care depind afacerile judiciare și care dirijează curțile și tribunalele. Justiția se distinge în civilă și criminală; cea dintâi, care regulează diferendele între particulari, coprinde judecătoriile de pace și tribunalele de prima instanță; cea d’a doua judecă contraven-țiunile de resortul judecătoriilor de pace, delictele de resortul tribunalelor corec-ționale și crimele de resortul Curții cu jurați. Curțile de apel revizuiesc apoi cauzele judecate de tribunalele corecționale, iar Curtea de Casație poate casa hotărîrile tuturor tribunalelor și curților și a ordona o nouă judecare.

* justițíe f. (lat. justitia, d. justus, drept). Dreptate, virtutea de a da fiecăruĭa ceĭa ce e al luĭ. Drept, dreptate: justiția era de partea luĭ în proces. Puterea de a pedepsi saŭ răsplăti, de a face dreptate: justiția luĭ Dumnezeŭ, a oamenilor. Corpu magistraților: mutărĭ în justiție. Personificarea justițiiĭ supt forma uneĭ zeițe legate la ochĭ și ținînd o balanță: statuĭa Justițiiĭ.

iustiție sf vz justiție

justiție (desp. -ți-e) s. f., art. justiția (desp. -ți-a), g.-d. justiții, art. justiției (dar: Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției s. proprii art.)

justiție (-ți-e) s. f., art. justiția (-ți-a), g.-d. justiții, art. justiției

justiție s. f. (sil. -ți-e), art. justiția (sil. -ți-a), g.-d. justiții, art. justiției

justiție, -ției gen. a.

JUSTIȚIE s. 1. v. instanță. 2. v. dreptate.

JUSTIȚIE s. 1. (JUR.) instanță. (S-a prezentat în fața ~.) 2. dreptate, echitate, (înv.) lege. (A restabilit ~ cauzei cuiva.)

Justiție ≠ injustiție

CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE v. Organizația Națiunilor Unite.

FUNDAMENTUM EST JUSTITIAE FIDES (lat.) conștiința stă la baza justiției – Cicero, „De officiis”, I, 7, 23.

Justiție à la Piso, adică o judecată absurdă (vezi: Fiat iustitia, pereat mundus). IST.