JUDE, juzi, s. m. 1. (În vechea organizare a Țărilor Române) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative; stăpân de rumâni. ♦ Principe, cneaz. 2. (În vechea organizare a Țării Românești) Țăran devenit liber după răscumpărarea din rumânie. 3. Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani. 4. (Înv.) Judecător (1). 5. (Reg.; înv.) Primar. [Var.: (2) judec, pl. judeci, s. m.] – Lat. judex, -icis.

jude sm [At: PSALT. SCH. 91/1 / V: ~ec, ~ece / Pl: juzi, ~eci / E: ml judex, -icem] 1 (În vechea organizare a țărilor române) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative. 2-3 (Persoană care îndeplinea) funcție de jude (1). 4 (Iuz) Stăpân de rumâni. 5 Țăran liber. 6 (Iuz) Principe. 7 Cneaz. 8-10 (Înv) Judecător (1, 5, 9). 11 (Trs; iuz; șîc ~-mare) Primar. 12 (Trs; iuz; îc) ~-mic Viceprimar. 13 Persoană care conduce ceata de colindători. 14 Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani.

JUDE, juzi, s. m. 1. (În vechea organizare a țărilor românești) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative; stăpân de rumâni. ♦ Principe, cneaz. 2. (În vechea organizare a Țării Românești) Țăran devenit liber după răscumpararea din rumânie. 3. Cârmuitor și judecător al mai multor sălașe de țigani. 4. (Înv.) Judecător (1). 5. (Reg.; ieșit din uz) Primar. [Var.: (2) judec, pl. judeci, s. m.] – Lat. judex, -icis.

JUDE, juzi, s. m. 1. (Învechit și arhaizant) Judecător. Guță Mereuță, jude de ședință, adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. 2. (Transilv., ieșit din uz) Primar. Trebuie pus în sat chinez (birău sau jude). ȚICHINDEAL, F. 66. Că și hrana judelui E-n spinarea satului. MARIAN, S. 128. Bine-i ține ca un măr mare-nflorit, Ca un jude-mpodobit. BIBICESCU, P. P. 236. 3. (În vechea organizație a țării) Demnitar cu atribuții judecătorești și administrative. 4. (Învechit) Cneaz. Un cnezat sau județ era condus de un cneaz, jude sau jupan. IST. R.P.R. 64.

JUDE juzi m. înv. Jurist angajat oficial pentru soluționarea proceselor judiciare în cadrul unei instanțe judecătorești; judecător. /<lat. judex, ~icis

jude m. 1. judecător: singurul său jude e judele ceresc AL.; 2. judecător de sat; 3. inspector de țigani. [Vechiu-rom. judece = lat. JUDICEM].

júde m., pl. juzĭ (din nom. lat. judex, judecător. V. judec 1). Vechĭ. Rar. (Doc. 1592, 1605, 1623) Judec, stăpîn de șerb (cnez). Vătăman, șoltuz rural. Vătav de Țiganĭ. Căpitan, șef, conducător (de colindătorĭ). L.N. Judecător. – Înainte de întemeĭerea domniiĭ, stăpînu șerbilor era și judele lor. După întemeĭerea domniiĭ, judele n’a maĭ judecat, ci a rămas numaĭ stăpîn de șerbĭ (Giur. 101).

judec sm vz jude

judece sm vz jude

1) júdec m. (lat. júdicem, ac. luĭ judex, judecător; it. giúdice, pv. cat. jutge, fr. juge, sp. juez, pg. juiz. Cp. cu oaspete, purice, șoarice, berbece față de oaspe, purec, șoarec, berbec). Trans. Sec. 16-17. Jude, domn, stăpîn, om liber, megiaș, coproprietar. Și azĭ în Maram. P.P. Judecător: nu mă lasă la focu, Judeca-m’a judecu, dac’oĭ mere (merge) la dinsu (Șez. 31, 51). – Din Gĭur.: Pe cînd traducătoriĭ care eraŭ familiarizațĭ cu vechile traducerĭ ale școaleĭ de la sfîntu Gheorghe, ca Dionisie eclesiarhu, mențin încă pe judec, ceilalțĭ, ne maĭ înțelegînd acest cuvînt, care pe la 1750 dispare din uz, redaŭ pe cnez pin boĭer și proprietar orĭ moșnean. Această nu maĭ era însă o traducere, ci o interpretare (93). Numele de judecĭ îl întîlnim deobiceĭ în actele relative la rumînĭ. Judecu apare maĭ tot-de-a-una în opozițiune cu rumânu. Unu e omu liber, cel-lalt șerbu (104). Orĭ-cine scapă de rumînie e judec. Liberarea se numește judecire (107). În sec. 17 judec orĭ megiaș era tot una (110). Un doc. din 1697 zice: „Noĭ moșneniĭ judecĭ din Dîlga, vindem o parte de moșie egumenuluĭ de la Șegarcea”. Cîtă vreme a existat rumânia, miciĭ proprietarĭ au păstrat și purtat cu mîndrie titlul de judec. Slavonescu cnez se traduce pin jude stăpîn al rumînuluĭ, și judec, om liber (114).

jude s. m., art. judele; pl. juzi

jude s. m., pl. juzi

jude s. m., pl. juzi

JUDE s. v. căpetenie, conducător, judecător, primar, vătaf.

jude s.m. 1 (în sec. 16-17, în Țara rom.) cneaz. Judele conducea un sat liber. 2 (adm.; înv. și reg.) v. Primar. 3 (în tradiții și obiceiuri populare; reg.) v. Căpetenie. Conducător. Vătaf. 4 (jur.; înv.) v. Judecător.

jude s. v. CĂPETENIE. CONDUCĂTOR. JUDECĂTOR. PRIMAR. VĂTAF.

jude (juzi), s. m. – 1. În vechea organizare socială, judecător municipal care îndeplinea uneori și funcția de primar cu puteri limitate. Apare în Moldova, cu acest nume, din 1409; funcția sa era pe viață și se transmitea. – 2. În Munt., în sec. XVII, om liber. – 3. În textele religioase, domn, domnitor. – 4. Judecător, magistrat. – 5. (Trans.) Primar. – 6. Conducător, căpetenie a unei companii sau a unei bresle. – Var. judec. Lat. iūdex (Pușcariu 913; Candrea-Dens., 908; REW 4599; DAR), cf. alb. dzük, it. giudice, prov., cat. jutge, fr. juge, sp. juez, port. juiz. Pl. vechi era judeci, din lat. iudices (cf. cap-capete, om-oameni), de unde s-a refăcut sing. analogic judec. Primele 3 sensuri sînt înv. – Der. judeceasă, s. f. (Trans., nevastă de primar); judeci, vb. (înv., a elibera); judecie, s. f. (înv., libertate; înv., funcție de judecător; înv., judecătorie). – Cf. județ, judeca.