JAR¹ s. n. Grămadă de cărbuni în stare de incandescență care ard fără flacără; jăratic, jărăgai (1), jeg (2), jariște. ♦ P. ext. Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Fierbințeală, febră; suferință arzătoare. – Din sl. žarŭ.

jar² sn [At: LB / V: jer / Pl: ~uri / E: slv жаръ] 1 Grămadă de cărbuni în stare de incandescență care ard fără flacără Si: jariște, jăratic, jărăgai, (reg) jeg, jeguiață. 2 (Pop; îe) Fiecare își trage ~ul la oala lui Fiecare își urmărește propriile interese. 3 (Pop; îe) ~ul potolit te arde Se spune despre un om ascuns care pare blând. 4 Arșiță. 5 (Fig) Febră. 6 (Fig) Suferință arzătoare. 7 (Înv; fig) Strălucire a unei pietre prețioase. 8 (Fig; îe) A sta ca pe ~ A fi foarte nerăbdător.

JAR¹ s. n. Grămadă de cărbuni în stare de incandescență care ard fără flacără; jeratic, jărăgai (1), jeg (2), jariște. ♦ P. ext. Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Fierbințeală, febră; suferință arzătoare. – Din sl. žarŭ.

JAR s. n. 1. Totalitatea cărbunilor incandescenți care rămîn în foc după ce s-a terminat arderea cu flacără. V. jăratic. Feliile de mămăligă rece, perpelite la jar, din care și-au astîmpărat foamea. C. PETRESCU, A. R. 188. Am luat ibricul și l-am pus pe jar. STĂNOIU, C. I. 118. [Mămăliga] se prăjește pe jar. ȘEZ. V 52. ◊ (Adesea în comparații) Inima-mi arde ca jarul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Arșiță, dogoare. De-al soarelui jar cotropit, Pămîntul sub vrajă rămîne. MACEDONSKI, O. I 180. Și moare emirul, sub jarul pustiei. id. ib. 147. 2. Fig. Fierbințeală, febră; suferință arzătoare. Potoleau jarul răniților, fierbîndu-le ceaiuri. PAS, Z. III 49. Dă-i apă, jarul rănilor s-aline. TOMA, C. V. 45.

JAR n. 1) Cărbuni incandescenți care ard fără flacără; jăratic. 2) Căldură foarte mare, emanată de o sursă; dogoare. 3) fig. Temperatură ridicată a corpului (ca indice al îmbolnăvirii); febră; fierbințeală. /<sl. žaru

jar n. 1. jeratec; 2. fig. foc: m’arde un jar nestins [Slav. JARŬ, arșița focului].

jar n., pl. urĭ (bg. sîrb. rut. pol. žar, jaratic. V. pojar). Vest. Jaratic. Fig. Pasiune. V. jeg.

jer sn vz jar² corectat(ă)

JAR¹ (pl. jaruri) sn. 1 Jăratec: cît de... frumos pare la lumina galbenă a ~ului care se stinge! (dlvr.) ¶ 2 Dogoare, arșiță: zăpada... începînd a se topi de ~ul unui soare de primăvară (grig.) ¶ 3 figurativ Foc: nu pot astîmpăra ~ul din mine [sl.].

jar s. n.

jar s. n.

jar (cărbuni, păr) s. n.

jar

JAR s. jăratic, jărăgai, (reg.) jeg, (prin Mold. și Transilv.) șperlă, (înv.) jariște. (~ din sobă.)

JAR s. v. arșiță, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, febră, fierbințeală, friguri, năbușeală, năduf, nădușeală, pârjol, pojar, temperatură, toropeală, zăduf, zăpușeală.

jar s.n. I jăratic, <pop.> jărăgai, <reg.> jeg, șperlă, <înv.> jariște. Îi place porumbul copt în jar. II fig. 1 (meteor.) arșiță, caniculă, călduri (v. căldură), dogoare, dogoreală, fierbințeală, înăbușeală, năbușeală, năduf, nădușeală, pârjol, pojar, toropeală, zăduf, zăpușeală, <fig.> cuptor. A plecat la munte, pentru a scăpa de jarul verii. 2 (med., med. vet.) călduri (v. căldură), febră, fierbințeală, friguri (v. frig), temperatură. E gripat și are jar.

jar s. v. ARȘIȚĂ. CANICULĂ. CĂLDURI. DOGOARE. DOGOREALĂ. FEBRĂ. FIERBINȚEALĂ. FRIGURI. NĂBUȘEALĂ. NĂDUF. NĂDUȘEALĂ. PÎRJOL. POJAR. TEMPERATURĂ. TOROPEALĂ. ZĂDUF. ZĂPUȘEALĂ.

JAR s. jărăgai, jeratic, (reg.) jeg, (prin Mold. și Transilv.) șperlă, (înv.) jariște. (~ din sobă.)

jar (-ruri), s. n. – Cărbuni care ard. – Mr., megl. jar. Sl. žarŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 191; Tiktin; Conev 62), cf. pojar și sb., cr., slov., pol. žar. Este dublet al lui jar, s. n. (țăruș, jalon), din sb. zar. – Der. jariște, s. f. (jar; cenușă; zgură; resturi de la ardere; ardere; porțiune de pădure arsă); jerui, vb. (a răscoli jarul; a înteți, a înviora; a îndoi pînza făcută în casă pe jumătatea lățimii), ultimul sens de la jeruitor, s. n. (vătrai; dispozitiv de îndoit); jeratic, s. n. (jar), din sl. žaratŭkŭ sau žeratŭkŭ, cu var. jeratec, jăratec; jeregai (var. jărăgai), s. n. (jar; arsură, usturime), a cărui der. nu este clară (după Tiktin, cu suf. din mucegai, putregai; după DAR, din sl. žegati „a arde” încrucișat cu jar), cf. jigărae, care îl explică poate mai bine, prin intermediul unei metateze provocate de ideea asemănării acestui cuvînt cu jar. Der. rom. provine ngr. ζιάρι (Murnu, Lehnw., 25; Meyer, Neugr. St., II, 28 îl derivă direct din sl., însă cf. împotrivă Miklosich, Slaw. Elemente im Neugr., 16). Cf. jeg, jigăraie.