19 definiții pentru ființă

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

FIINȚĂ, ființe, s. f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ◊ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. 3. (Fil.) Temei necesar, autosuficient, perfect, etern, identificat cu Binele și Dumnezeu; cea mai generală proprietate a oricărei realități, formând obiectul cercetării metafizice. – Fi + suf. -ință.

ființă sf [At: MSS. (a. 1654), ap. GCR. I, 164/28 / V: (reg) hi~ / Pl: ~țe / E: fi + -ință] 1 Existență. 2 Viață. 3 (Înv; îe) A avea ~ (pe lume) A se naște. 4 (Îae) A exista. 5 (Îla) În ~ Existent. 6 (Îlav) În ~ În realitate Si: aievea. 7 (Îe) A fi (sau a sta, (rar) a se ține) în ~ A exista. 8 (Îae) A se menține. 9 (Îae) A dăinui. 10 (Îe) A da ~ A naște. 11 (Îae) A realiza. 12 (Îae) A concretiza. 13 (Îuz; mai ales complinit prin „de față”) Prezență. 14 (Înv) Natură. 15 (Înv) Substanță. 16 (Înv) Fire (8). 17 (Înv; nob) Avere. 18 Tot ceea ce are viață (și se mișcă) Si: creatură (2), vietate, viețuitoare, (îvp) făptură (9), (îvr) fire (32). 19 (Spc) Om. 20 (Spc) Persoană.

FIINȚĂ, ființe, s. f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ◊ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.

FIINȚĂ, ființe, s. f. 1. (În opoziție cu lucru) Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate. Începînd bătălie cu troianul, deodată simți în el putere și îndîrjire și nu se opri pînă ce nu-l birui, ca pe-o ființă. SADOVEANU, B. 68. Nu poți ciunti dintr-o ființă vie organele absolut necesare vieții. CARAGIALE, O. III 256. Toată ființa cea simțitoare Cată un reazăm mîngîietor: Floarea, un zîmbet de dulce soare, Sufletul gingaș, un frățior. ALECSANDRI, O. 149. ♦ Om; persoană. Toți, pe gînduri, își închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru ființa ceea uitată. BART, E. 177. Gîndeam la toate acele ființe pe care le iubisem. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Poetic) Făptură. Nici cîntecele, nici ghicitorile nu puteau ajuta pe sărmanii pămînteni: ființa lor era la discreția unei clici nemilostive și lacome. SADOVEANU, C. 130. Toată ființa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! DELAVRANCEA, A. 59. Ființa i se scufundă într-o odihnă profundă, caldă și binefăcătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Existență, viață. În curgerea timpurilor acest popor... și-a păstrat ființa cu limba și datinile. SADOVEANU, E. 24. Înainte de anul acela... nici nu-i bănuisem măcar ființa pe lume. M. I. CARAGIALE, C. 33. ◊ În ființă = a) (loc. adj.) existent. Academiile în ființă pe atunci și-au propus să redacteze dicționare explicative. L. ROM. 1953, nr. 2, 23; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. Rămase năuc de bucurie, cînd văzu în ființă toate cele ce îi spusese zîna. ISPIRESCU, L. 235. ◊ Expr. A avea ființă (pe lume) = a exista. De unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? CREANGĂ, P. 194. Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea ființă, Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. EMINESCU, O. I 141. A da ființă = a da viață; a făuri, a concretiza. A fi (sau a sta, mai rar a se ține) în ființă = a exista. Bolta este în ființă și pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi. ODOBESCU, S. III 106. ♦ (Învechit; uneori determinat prin «de față») Prezență. Popa au încremenit la ființa lui de față. SBIERA, P. 18. Ființa funcționarilor civili și militari... da acestei priveliști o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I 36. Dar ființa de față a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostași. BĂLCESCU, O. II 62.

FIINȚĂ ~e f. 1) Ceea ce are viață; vietate; viețuitoare. 2) Existență reală; viață. ◊ A da ~ a) a da viață, a da naștere; b) a realiza, a făuri. [G.-D. ființei; Sil. fi-in-] /<lat. fientia

ființă f. 1. ceeace este, existență: treptat se pierde a neamului ființă AL.; 2. individ viu: ființele omenești; ființa supremă, D-zeu; 3. fig. realitate: n’are ființă pe lume CR.; 4. prezență: cercetarea se face în ființa procurorului. [Tras din a fi].

ființă f., pl. e (d. a fi). Existență: ființa raseĭ. Pînea noastră cea spre ființă, pînea noastră care ne ține vĭața, pînea cea de toate zilele. Vietate, creatură, animal: acest om e o ființă nesuferită. A lua ființă, a apărea, a se naște, a se înființa. A avea ființă, a fi în ființă, a exista. A da ființă, a înființa, a naște, a produce. Rar. În ființă, în persoana, în carne și oase, el însuși: era el în ființă: în prezență, de față cu: în ființa mea.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

ființă s. f., g.-d. art. ființei; pl. ființe

ființă (fi-in-) s. f., g.-d. art. ființei; pl. ființe

ființă s. f. (sil. fi-in-), g.-d. art. ființei; pl. ființe

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

FIINȚĂ s. 1. v. existență. 2. v. animal. 3. v. om. 4. v. viață.

FIINȚĂ s. 1. animal, creatură, dobitoc, făptură, lighioană, necuvîntător, vietate, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~ele pădurii.) 2. viață. (Pe cînd nu era ~.)

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

FIÍNȚĂ (< fi) s. f. Tot ceea ce are viață; viețuitoare, vietate. ♦ Om, persoană. ♦ Făptură (1). 2. (FILOZ.) Ceea ce este un lucru în esență, considerat în mod formal, și nu după determinațiile lui sensibile, făcând abstracție deci de existența sa efectivă. F., în această accepție, este identificată, în filozofia tradițională, cu formele platonice, substanța aristotelică etc. Uneori, însă, f. este asimilată cu existența; filozofii existențialiști pun conceptul f. în legătură cu existența specific umană, insistând asupra sensului acesteia. ◊ Loc. În ființă = existent; în realitate. ◊ Expr. A da ființă = a naște, a crea, a făuri.

ANTHROPOS PHYSEI ZOON POLITICON (Aυθρωποζ φὑσει ξωου πολιτιϰόυ) (gr.) omul este prin natura lui o ființă socială – Aristotel, „Politica”, I, 9.

OMNE VIVUM EX OVO (lat.) orice ființă vie provine dintr-un ou – Maximă aparținând lui W. Harvey; a devenit un principiu al embriologiei moderne sub formularea mai generală: „Omne vivum ex vivo” („Tot ce-i viu provine din viu”).

Omne vivum ex vivo (lat. „Orice ființă vie provine dintr-o ființă vie”) – axiomă de bază a biologiei moderne. Rezultă din formularea mai veche a medicului englez William Harvey (sec. XVII): Omne vivum ex ovo (Orice viețuitoare provine dintr-un ou, dintr-un germene). ȘT.

Intrare: ființă
  • silabație: fi-in-ță info
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ființă
  • ființa
plural
  • ființe
  • ființele
genitiv-dativ singular
  • ființe
  • ființei
plural
  • ființe
  • ființelor
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

ființă, ființesubstantiv feminin

  • 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă). DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Începînd bătălie cu troianul, deodată simți în el putere și îndîrjire și nu se opri pînă ce nu-l birui, ca pe-o ființă. SADOVEANU, B. 68. DLRLC
    • format_quote Nu poți ciunti dintr-o ființă vie organele absolut necesare vieții. CARAGIALE, O. III 256. DLRLC
    • format_quote Toată ființa cea simțitoare Cată un reazăm mîngîietor: Floarea, un zîmbet de dulce soare, Sufletul gingaș, un frățior. ALECSANDRI, O. 149. DLRLC
    • 1.1. prin specializare Om, persoană. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Toți, pe gînduri, își închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru ființa ceea uitată. BART, E. 177. DLRLC
      • format_quote Gîndeam la toate acele ființe pe care le iubisem. NEGRUZZI, S. I 57. DLRLC
    • 1.2. poetic Făptură. DLRLC
      sinonime: făptură
      • format_quote Nici cîntecele, nici ghicitorile nu puteau ajuta pe sărmanii pămînteni: ființa lor era la discreția unei clici nemilostive și lacome. SADOVEANU, C. 130. DLRLC
      • format_quote Toată ființa ta mi-e dragă, că te iubesc, Oană! DELAVRANCEA, A. 59. DLRLC
      • format_quote Ființa i se scufundă într-o odihnă profundă, caldă și binefăcătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 102. DLRLC
  • 2. Existență, viață. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote În curgerea timpurilor acest popor... și-a păstrat ființa cu limba și datinile. SADOVEANU, E. 24. DLRLC
    • format_quote Înainte de anul acela... nici nu-i bănuisem măcar ființa pe lume. M. I. CARAGIALE, C. 33. DLRLC
    • 2.1. învechit Uneori determinat prin «de față»: prezență. DLRLC
      sinonime: prezență
      • format_quote Popa au încremenit la ființa lui de față. SBIERA, P. 18. DLRLC
      • format_quote Ființa funcționarilor civili și militari... da acestei priveliști o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I 36. DLRLC
      • format_quote Dar ființa de față a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostași. BĂLCESCU, O. II 62. DLRLC
    • chat_bubble locuțiune adjectivală În ființă = existent. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: existent
      • format_quote Academiile în ființă pe atunci și-au propus să redacteze dicționare explicative. L. ROM. 1953, nr. 2, 23. DLRLC
    • chat_bubble locuțiune adverbială În ființă = în realitate. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: aievea
      • format_quote Rămase năuc de bucurie, cînd văzu în ființă toate cele ce îi spusese zîna. ISPIRESCU, L. 235. DLRLC
    • chat_bubble A avea ființă (pe lume) = exista. DLRLC
      sinonime: exista
      • format_quote De unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? CREANGĂ, P. 194. DLRLC
      • format_quote Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea ființă, Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. EMINESCU, O. I 141. DLRLC
    • chat_bubble A da ființă = a da viață. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: naște
    • chat_bubble A da ființă = concretiza, făuri, realiza. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • chat_bubble A fi (sau a sta, mai rar a se ține) în ființă = exista. DLRLC
      sinonime: exista
      • format_quote Bolta este în ființă și pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi. ODOBESCU, S. III 106. DLRLC
  • 3. filozofie Temei necesar, autosuficient, perfect, etern, identificat cu Binele și Dumnezeu; cea mai generală proprietate a oricărei realități, formând obiectul cercetării metafizice. DEX '09
etimologie:
  • Fi + sufix -ință. DEX '09 DEX '98

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.