discordie sf [At: HELIADE, O. II, 54 / V: (înv) ~dă, ~rd (pl: ~uri) sn, des~, descord sn / P: ~di-e / Pl: ~ii / E: lat discordia, it discordia cf fr discorde] 1 Neînțelegere între oameni, colectivități, popoare etc. Si: dezacord, disensiune. 2 Ceartă. 3 Vrajbă. 4 (Îs) Mărul ~i (sau măr de ~) Cauza neînțelegerii sau al dușmăniei dintre mai multe persoane, țări etc.

DISCORDIE, discordii, s. f. (În opoziție cu concordie, armonie) Neînțelegere, dezbinare, nepotrivire, disensiune, dezacord; p. ext. ceartă, sfadă, vrajbă, gîlceavă. Pricinuise discordie între bărbatul care voia să plece... și femeia care voia să rămînă. C. PETRESCU, Î. II 155. Luați aminte la cele ce-am decis: Deja pînă acuma discordii intestine De trei ori se iviră. MACEDONSKI, O. II 88. ◊ Mărul discordiei = obiect pentru care se ceartă mai multe persoane; subiect de ceartă.

DISCORDIE s.f. Dezbinare, neînțelegere, dezacord; (p. ext.) vrajbă, ceartă. ◊ Mărul discordiei = subiect de ceartă. [Pron. -di-e, gen. -iei. / < lat., it. discordia, cf. fr. discorde].

DISCORDIE s. f. dezbinare, neînțelegere, dezacord; (p. ext.) vrajbă, ceartă. (< lat., it. discordia)

DISCORDIE ~i f. Neînțelegere violentă între persoane; dezbinare. [Art. discordia; G.-D. discordiei; Sil. -di-e] /<lat., it. discordia

discordie f. ceartă, neînțelegere între persoane.

Discordie f. Mit. 1. zeiță rău făcătoare, aruncă la nunta lui Peleu mărul de aur, pe care Paris îl adjudecă Venerii, ceea ce irită grozav pe Junona; 2. fig. mărul Discordiei, pricină de ceartă.

* discórdie f. (lat. discordia. V. concordie). Disensiune, neunire: A trăi în discordie. Mit. O zeiță care întreținea discordia și care, la nunta luĭ Peleŭ, a aruncat un măr de aur pe care Páride l-a adjudecat Veneriĭ, ceĭa ce a supărat-o teribil pe Junona și pe Minerva. Măru discordiiĭ, obĭect de ceartă.

discord² sn vz discordie

discordă sf vz discordie

discordie (desp. -di-e) s. f., art. discordia (desp. -di-a), g.-d. art. discordiei; pl. discordii, art. discordiile (desp. -di-i-)

discordie (-di-e) s. f., art. discordia (-di-a), g.-d. art. discordiei; pl. discordii, art. discordiile (-di-i-)

discordie s. f. (sil. -di-e), art. discordia (sil. -di-a), g.-d. art. discordiei; pl. discordii, art. discordiile (sil. -di-i-)

DISCORDIE s. 1. v. neînțelegere. 2. v. dușmănie.

DISCORDIE s. 1. animozitate, ceartă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discuție, disensiune, dispută, divergență, gîlceavă, învrăjbire, litigiu, neînțelegere, vrajbă, zîzanie, (înv. și pop.) price, pricină, sfadă, (pop. și fam.) cîrcotă, dihonie, rîcă, (pop.) harță, (înv. și reg.) pricaz, scîrbă, toi, (reg.) bucluc, hîră, poancă, sfădălie, zoală, (Mold. și Transilv.) poară, (Bucov. și Transilv.) șcort, (înv.) dezunire, gîlcevire, împoncișare, județ, neașezare, neunire, pîră, pricinuire, pricire, prigoană, prigonire, zavistie, zurbavă, (grecism înv.) filonichie, (fig.) ciocnire. (~ dintre două persoane.) 2. animozitate, dușmănie învrăjbire, ostilitate, pornire, ură, vrajbă, vrăjmășie, zîzanie, (livr.) inimiciție, (înv. și pop.) price, (pop. și fam.) dihonie, (pop.) pică, (înv. și reg.) ceartă, pizmă, pizmuire, scîrbă, (Mold.) poxie, (înv.) mozavirie, neprietenie, patos, scandală, sfadă, urîciune, vrăjbie, (latinism înv.) rancoare. (Ce e ~ asta între voi?)

Discordie ≠ armonie, concordie

discordie (discordii), s. f. – Neînțelegere; ceartă; vrajbă. Lat. discordia (sec. XIX). – Der. discorda, vb., din fr. discorder; discordant, adj., din fr.; discordanță, s. f., din fr. discordance. Cf. dezacorda, vb.; dezacord, s. n., din fr.

Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur (lat. „Concordia mărește valoarea lucrurilor mici, discordia năruie și valoarea celor mari”). La romani, Concordia – fiica lui lupiter și a zeiței Themis – era zeița bunei înțelegeri, simbolic reprezentată prin două mâini care se strîng. Citatul latin e extras din Viața lui Iugurtha (10, 6), o lucrare a istoricului latin Sallustius. Și dacă cuvintele lui se cer traduse, spre a fi înțelese, tîlcul lor nu mai are nevoie de tălmaci, spre a fi folosit. IST.

Mărul discordiei – Discordia (pe numele grecesc Eris) era zeița învrăjbirii. Hesiod spunea că e fiica nopții și mama crimei, a mizeriei, a foametei, a bătăliilor. Iar Vergiliu o considera tovarășa lui Marte, zeul războiului. Și fiindcă pînă și în cer, printre zei, provocase zîzanii, Iupiter a alungat-o din Olimp. Izgonită fiind, bineînțeles că n-a mai fost invitată la nunta zeiței Thetis cu regele Peleu. Furioasă și răzbunătoare, Discordia, urmărind să tulbure festinul, a aruncat pe masa de nuntă un măr de aur pe care scria: „celei mai frumoase”, ceea ce a iscat într-adevăr gîlceavă între cele trei zeițe de față, care, bizuindu-se pe frumusețea lor, își revendicau fiecare mărul. Luat ca arbitru, Paris a decernat acest măr Afroditei, stîrnind astfel ura zeițelor Hera și Pallas Athena, celelalte două concurente. De aici – spune legenda – a ieșit vestitul război al Troiei. Dar tot de aici a mai ieșit ceva: expresia Mărul Discordiei, aplicată unui obiect, unei cauze, unei persoane chiar, care provoacă ceartă, vrajbă, încăierări; deci oricărei surse de procese, de conflicte, războaie, sau alte ciocniri și dispute, mai mari sau mai mici. MIT.