14 definiții pentru defăimare


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

defăimare sf [At: DOSOFTEI, PS. 42/12 / V: ~fai~, ~faium~, ~fam~, ~ăm~, desf~, difaim~ / Pl: ~mări / E: defăima] 1 (Înv) Îndepărtare cu dispreț și dojană a unei persoane Si: defăimat1 (1), (înv) defăimăciune (1), defăimătură (1). 2 (Înv) Subapreciere. 3 (Înv) Desconsiderare. 4 (Înv) Înjosire. 5 (Înv) Umilire. 6 (Înv) Detestare. 7 Vorbire de rău a cuiva Si: bârfire, defăimat1 (7), ponegrire, (înv) defaimă (1), defăimăciune (7), defăimătură (7). 8 Blamare. 9 Calomniere. 10 Hulire. 11 (Îvr; îe) A lua în ~ A lua în batjocură. 12-13 Compromitere a cuiva (de către sine însuși sau) de către altcineva Si: defăimat1 (11-12), (înv) defăimăciune (11-12), defăimătură (11-12). 14 (Înv) Decădere. 15 (Înv) Profanare. 16 (Înv) Critică vehementă Si: defăimat1 (15), (înv) defăimăciune (15), defăimătură (15). 17 (Înv) Condamnare. 18 (Înv) Stigmatizare. 19 (Îvr) Anulare a unui act Si: defăimat1 (18), (înv) defăimăciune (18), defăimătură (18). 20 (Reg; îf desf~) Prefăcătorie.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei; bârfire, ponegrire, calomniere. ♦ (Înv.) Dispreț, desconsiderare; umilire, batjocură. – V. defăima.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei; bârfire, ponegrire, calomniere; dispreț, desconsiderare; umilire, batjocură. – V. defăima.

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei. 1. Ponegrire, clevetire, calomnie, hulă. Nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bîrfeala... toate îi păreau deopotrivă bune. M. I. CARAGIALE, C. 20. 2. (Învechit) Dispreț, desconsiderare, umilire, batjocură. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor. CREANGĂ, P. 89. Cîte umiliri rabdă, cîte defăimări sufere! NEGRUZZI, S. I 323.

defăimare f. acțiunea de a defăima și rezultatul ei.

defăĭmáre f. Acțiunea de a defăĭma.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

defăimáre (-făi-) s. f., g.-d. art. defăimắrii; pl. defăimắri

defăimáre s. f. (sil. -făi-), g.-d. art. defăimării; pl. defăimări


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DEFĂIMÁRE s. v. calomniere.

DEFĂIMÁRE s. v. desconsiderare, desconsiderație, dispreț.

DEFĂIMARE s. bîrfă, bîrfeală, bîrfire. bîrfit, calomnie, calomniere, cleveteală, clevetire, clevetit, denigrare, discreditare, ponegreală, ponegrire, șoaptă, (pop.) hulă, hulire, năpăstuire, pîră, (înv. și reg.) ponosluire, (Ban.) tonocie, (înv.) balamuție, catigore, clevetă, mozavirie, (fam. fig.) încondeiere, înnegrire. (Nu te pleca la ~ lor; o ~ ordinară.)

defăimare s. v. DESCONSIDERARE. DESCONSIDERAȚIE. DISPREȚ.

Defăimare ≠ elogiere, glorificare, venerare


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

DEFĂIMARE. Subst. Defăimare, ponegrire, ponegreală, denigrare, comeraj (rar), vituperație (livr.), discreditare, dezonoare; blasfemie, calomnie, calomniere, bîrfă (fam.), bîrfit, bîrfeală, bîrfire, ponos (pop.), clevetire (pop. și fam.), cleveteală (pop. și fam.), clevetă (înv.). Jignire, ofensă, ofensare, apostrofă, insultă, insultare, hulă (pop.), hulire (pop.), vorbă grea, ocară (pop.), ocărîre (rar), injurie, înjosire, umilire, umilință, ultragiu, ultragiere. Defăimător, difamator (franțuzism), denigrator, detractor (livr,), calomniator, hulitor, ponegritor, clevetitor, clevetici, bîrfitor, infamator (rar), criticant (rar), mahalagiu, mahalagioaică, mahalagiță (reg.). Gurile rele. Adj. Defăimător, infamator (rar), infamant, difamant (franțuzism), ponegritor, denigrator, calomniator, calomnios, bîrfitor, batjocoritor. Jignitor, ofensator, ofensant (rar), insultător, hulitor, injurios, înjositor. Defăimat, denigrat, calomniat, bîrfit, terfelit (fig.). Jignit, ofensat, insultat, umilit, înjosit, ultragiat. Vb. A defăima, a ponegri, a denigra, a vitupera (livr.), a detracta (livr.), a blasfemia (livr.), a discredita, a dezonora, ă batjocori, a terfeli (fig.), a calomnia, a vorbi cu păcat, a face (pe cineva) cîrpă de șters, a face pe cineva troacă (albie) de porci; a bîrfi, a ponosi (înv. și reg.), a cleveti (pop. și fam.), a vorbi de rău, a-i scoate (scorni) cuiva nume, a da pe cineva prin tîrg, a scorni minciuni, a-i scoate cuiva cîntece, a împroșca (a azvîrli) cu noroi în cineva, a tîrî în noroi, a lega tinicheaua de coada (cuiva). A jigni, a ofensa, a insulta, a aduce o jignire, (o ofensă, o insultă), a huli (pop.), a ocărî (pop.), a umple pe cineva de bogdaproste, a porcăi (fam.), a înjosi, a ultragia, a face de ocară (de vorbă, de rîs), a înjura, a da (a lua) în tărbacă (tărbăceală); a se alege cu ocări, a se umple de bogdaproste, a intra în gura lumii. Adv. (În mod) defăimător, calomnios, insultător. V. batjocură, blestem, discreditare, dispreț, neprincipialitate, ofensă, provocare; rtmilință.

Intrare: defăimare
defăimare substantiv feminin
  • silabație: de-făi-
substantiv feminin (F113)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • defăimare
  • defăimarea
plural
  • defăimări
  • defăimările
genitiv-dativ singular
  • defăimări
  • defăimării
plural
  • defăimări
  • defăimărilor
vocativ singular
plural

defăimare

etimologie:

  • vezi defăima
    surse: DEX '98 DEX '09