cercui vt [At: ANON. CAR. / Pzi: ~esc / E: cerc + -ui] (Înv) 1-2 (Apune cercuri sau) a strânge în cercuri un vas cu doage Si: a încercui (1-2). 3 (Spc) A lega butucul roții de lemn cu cercuri, ca să nu crape Si: a încercui (3). 4-5 (Subiectul e cercul, brățara) A cuprinde. 6 A fixa nuiele de alun în pereții casei, înainte de a-i lipi cu lut. 7-8 (C.i. vița de vie) A tăia și lega de araci primăvara. 9-14 A încercui (5-10). 15 A asedia.

CERCUI, cercuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la un vas de doage, la o roată de car etc.) A pune cercuri, a lega, a strînge cu (sau în) cercuri. Așezai pe căpătîie, lîngă ușa pivniței, singur un butoi, în rotunzimea lui cercuită, părea vesel știind poate că, oricît de întunecat e afară pe ziua aceea ploioasă, tot mai întunecat trebuie să fie înăuntru, în întunecimile hrubei. ANGHEL, PR. 94. Au făcut îndată polobocul... și l-au cercuit bine, cerc lîngă cerc. SBIERA, P. 78. 2. Fig. A cuprinde ca într-un cerc, a înconjura. Pe împăratul... îl cercuiră, cu mîngîieri și dezmierdări, odrasla lui de trei fete. DELAVRANCEA, S. 83. 3. Fig. A mărgini, a limita, a circumscrie. Cercuind lumea întreagă în poienița înflorită... voinicul năpustise codrii, urîse izbînzile vieței sale de mai nainte. ODOBESCU S.III 203. 4. Intranz. A se așeza în formă de cerc, a face roată în jurul cuiva. Oamenii... cercuiesc în jurul tăciunilor și povestesc. DELAVRANCEA, S. 81. 5. Fig. A însemna în formă de cerc. Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă Ca anii cercuiți în trunchiul stejarului. BENIUC, V. 24.

CERCUI, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strînge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc. ♦ Fig. A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. Îl cercuiră cu mîngîieri și dezmierdări (DELAVRANCEA). 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Din cerc.

A CERCUI ~iesc 1. tranz. (butoaie, roți etc.) A strânge cu cercul. 2. intranz. A se așeza în formă de cerc; a face roată. /cerc + suf. ~ui

cercuì v. 1. a pune cercuri la o butie; 2. a lega cu cercuri: a cercui vița; 3. a înconjura, a cantona.

cercuĭésc v. tr. (d. cerc 1). Pun cercurĭ la butoaĭe. Pun un cerc la capătu unuĭ lemn ca să nu roadă, ca la butucu roateĭ. Leg vița de vie. Fig. Lit. Circumscriŭ, îngrădesc, limitez. V. încercuĭesc.

cercui (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cercuiesc, 3 sg. cercuiește, imperf. 1 cercuiam; conj. prez. 1 sg. să cercuiesc, 3 să cercuiască

cercui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cercuiesc, imperf. 3 sg. cercuia; conj. prez. 3 să cercuiască

cercui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cercuiesc, imperf. 3 sg. cercuia; conj. prez. 3 sg. și pl. cercuiască

cercui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cercuiesc, conj. cercuiască)

cercuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

CERCUI vb. 1. a lega. (~ un butoi.) 2. v. freta.

CERCUI vb. 1. a lega. (~ un butoi.) 2. (TEHN.) a freta. (~ două piese metalice.)

cercui, cercuiesc, v.t. (înv.) A bate lețuri pe pereții casei de lemn, ca să se prindă lutul; a lețui. – Din cerc + suf. -ui (MDA).