23 de definiții pentru atribut

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Însușire (esențială) a unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. (Lingv.) Parte secundară a propoziției care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. 3. (Fil.) Calitate a unei substanțe. 4. (Rel.) Atributele divine = perfecțiuni atribuite lui Dumnezeu, altele decât propria sa esență. – Din fr. attribut, lat. attributum.

atribut sn [At: NEGRUZZI, S. II, 195/18 / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: fr attribut, lat attributum] 1 Calitate sau fel de a fi considerat ca propriu unei persoane sau unui obiect Si: calitate, însușire, proprietate. 2 (Înv) Emblemă caracteristică unui personaj mitologic, unei meserii etc. Si: simbol. 3 (Înv; ipr) Atribuție. 4 (Spc; grm) Parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia. 5 (Pex) Calificativ. 6 (Pex) Epitet. 7 (Înv) Titlu.

*ATRIBUT (pl. -ute) sn. 1 Însușire, proprietate distinctivă a cuiva: dreptul de a grația este ~ul Suveranului 2 Simbol prin care e caracterizată o figură mitologică sau alegorică și care o deosibește de altele: vulturul era ~ul lui Jupiter 3 📖 Calificativ pus pe lîngă un substantiv; ceea ce se afirmă sau se neagă despre subiectul unei propozițiuni: în propozițiunea „Dumnezeu e etern”, cuvîntul „etern” e ~ul lui „Dumnezeu” [fr. < lat.].

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Însușire (esențială) a unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Din fr. attribut, lat. attributum.

ATRIBUT, atribute, s. m. 1. Însușire inseparabilă a unui obiect sau a unui fenomen, fără de care obiectul sau fenomenul respectiv nu poate nici să existe și nici să fie conceput. Mișcarea este un atribut al materiei. ◊ (Concretizat) Simbol, semn, emblemă. Sabia și cumpăna erau în antichitate atributele zeiței Dreptății.Copiii... sînt încîntați să poarte această legătură ( = cravată), care pare un atribut al supleții și dezinvolturii lor. BOGZA, C. O. 281. 2. Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. În propoziția «omul cinstit apără «pacea», cuvîntul «cinstit» e atribut pe lîngă «om».

ATRIBUT, atribute, s. n. 1. Însușire inseparabilă a unui obiect sau a unui fenomen, fără de care ele nu pot să existe. ♦ (Concr.) Simbol, semn distinctiv, emblemă. 2. Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. – Fr. attribut (lat. lit. attributum).

ATRIBUT s.n. 1. Însușire esențială proprie unui obiect, unui fenomen etc. ♦ Semn distinctiv, simbol. 2. Parte secundară de propoziție, care determină un substantiv sau un substitut al acestuia. [< lat. sc. attributum, cf. fr. attribut].

atribut s. n. 1. însușire esențială proprie unei ființe, unui fenomen, lucru etc. ♦ semn distinctiv, simbol al unei funcții, al unui personaj alegoric. 2. parte secundară a propoziției care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. 3. (inform.) Informație care însoțește o categorie sintactică. (<fr. attribut, lat. attributum)

ATRIBUT ~e n. 1) Însușire esențială a unui obiect; semn distinctiv. ~e ale puterii de stat. 2) Parte secundară de propoziție care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. /lat. attributum, fr. attribut

atribut n. 1. ceea ce-i propriu unei persoane sau unui lucru: sborul e atributul păsărilor; 2. semn distinctiv, simbol: atributele regalității; 3. Gram. vorba care determină sau califică subiectul.

*atribút n., pl. e (lat. attribútum). Ceĭa ce e propriŭ, (particular) cuĭva: imensitatea e unu din atributele luĭ Dumnezeŭ. Simbol: o sabie, o balanță sînt atributele Dreptățiĭ. Log. și Gram. Ceĭa ce se afirmă saŭ se neagă despre subiectu uneĭ propozițiunĭ, vorba care face asta.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

atribut (însușire, rol gramatical) (desp. a-tri-) s. n., pl. atribute

atribut (a-tri-) s. n., pl. atribute

atribut s. n. (sil. -tri-), pl. atribute

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ATRIBUT s. v. emblemă, epitet, simbol.

ATRIBUT s. 1. v. însușire. 2. v. apelativ.

ATRIBUT s. 1. calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Un ~ esențial al acestui proces este...) 2. apelativ, calificativ, nume. („Țînc” este un ~ pentru copii.)

atribut s. v. EMBLEMĂ. EPITET. SIMBOL.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

atribut predicativ-epitet, forma cea mai puternic expresivă a epitetului și anume acel adjectiv (sau un echivalent al său) care exprimă în propoziție, mai rar în frază, un atribut al numelui subiect sau obiect, dar stă pe lângă verbul predicativ ca un complement circumstanțial de mod; este un adjectiv care are, prin topică, și funcție adverbială, deși își păstrează valoarea proprie prin flexiune și acord (A): „Când ochii tăi tot încă mari Se uită dulci și galeși.” (Eminescu)

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

atribut, atribute s. n. 1. Însușire esențială a unui obiect, a unui fenomen, a unei ființe etc. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol. 2. (Gram.) Parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. 3. (Teol., la pl.) Proprietăți reale ale firii dumnezeiești, care se constată în creație, în purtarea de grijă prin care Dumnezeu Se comunică și Se manifestă ca ființă personală potrivit cu starea noastră. După sf. Maxim Mărturisitorul, acestea sunt: existența, existența veșnică, bunătatea și înțelepciunea, pe care Dumnezeu le-a împărtășit ființei raționale în vederea susținerii, conservării și mântuirii acesteia. – Din fr. attribut, lat. attributum.

TEMERITAS EST FLORENTIS AETATIS, PRUDENTIA SENESCENTIS (lat.) cutezanța este atributul tinereții, iar prudența al bătrâneții – Cicero, „De senectute”, 6, 20.

Intrare: atribut
  • silabație: a-tri-but info
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • atribut
  • atributul
  • atributu‑
plural
  • atribute
  • atributele
genitiv-dativ singular
  • atribut
  • atributului
plural
  • atribute
  • atributelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

atribut, atributesubstantiv neutru

  • 1. Însușire (esențială) a unui obiect. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    sinonime: însușire
    • format_quote Mișcarea este un atribut al materiei. DLRLC
    • 1.1. concretizat Semn distinctiv. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
      • format_quote Sabia și cumpăna erau în antichitate atributele zeiței Dreptății. DLRLC
      • format_quote Copiii... sînt încîntați să poarte această legătură ( = cravată), care pare un atribut al supleții și dezinvolturii lor. BOGZA, C. O. 281. DLRLC
  • 2. lingvistică Parte secundară a propoziției care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia. DEX '09 DLRLC DN
    sinonime: epitet
    • format_quote În propoziția «omul cinstit apără «pacea», cuvântul «cinstit» e atribut pe lângă «om». DLRLC
  • 3. filozofie Calitate a unei substanțe. DEX '09
  • 4. în concepțiile / practicile religioase (Rel.) Atributele divine = perfecțiuni atribuite lui Dumnezeu, altele decât propria sa esență. DEX '09
  • 5. informatică Informație care însoțește o categorie sintactică. MDN '00
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.