12 definiții pentru amar (jale)

AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., amaruri, s. n. I. Adj. 1. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necăjit. ◊ Expr. Pâine amară = mijloace de existență câștigate cu multă trudă. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit. 3. Fig. Răutăcios. II. S. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin, necaz. ◊ Expr. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. A-șí vărsa amarul = a face destăinuiri, a-și spune durerea, suferința. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai! 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime, grămadă. Amar de vreme.Lat. amarus.

AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., amaruri, s. n. I. Adj. 1. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necăjit. ◊ Expr. Pâine amară = mijloace de existență câștigate cu multă trudă. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit. 3. Fig. Răutăcios. II. S. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin, necaz. ◊ Expr. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. A-și vărsa amarul = a face destăinuiri, a-și spune durerea, suferința. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai! 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime, grămadă. Amar de vreme.Lat. amarus.

AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., amaruri, s. n. I. Adj. 1. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necăjit. ◊ Expr. Pâine amară = mijloace de existență câștigate cu multă trudă. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strașnic, cumplit. 3. Fig. Răutăcios. II. S. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin, necaz. ◊ Expr. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. A-și vărsa amarul = a face destăinuiri, a-și spune durerea, suferința. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai! 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime, grămadă. Amar de vreme.Lat. amarus.

AMÁR1, (rar) amaruri, s. n. 1. Jale, tristețe. Mă duceam acasă, mă culcam, mă sculam mai plin de amar. CAMILAR, TEM. 200. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-samarul. COȘBUC, P. I 60. Un vis ce își moaie aripa-n amar. EMINESCU, O. I 37. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui și cîtă jale în inima soției sale! NEGRUZZI, S. I 41. ◊ (Poetic, personificat) Paște jalea prin zăvoi Și amarul sus pe coastă. BENIUC, V. 158. ♦ Loc. adv. Cu amar = a) jalnic. A început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Vîntul geme prin codri cu amar. EMINESCU, O. I 98; b) greu. Cu amar are să-i vină și lui la urma urmelor. ISPIRESCU, L. 27. 2. Suferință, chin, necaz. Pentru amarul zilelor toate... Cu fruntea-n țărină conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. Și-acolo umblai, un drum ce avea să-mi fie-n urmă Izvor de multe amaruri. MURNU, O. 102. Sînt suflet în sufletul neamului meu Și-i cînt bucuria și-amarul. COȘBUC, P. II 291. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă in seamă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A-i fi amar = a suferi. De-ar fi fost el un viteaz, Nu mi-ar fi așa necaz, Dar a fost un biet tîlhar Și de aceea mi-e amar! ALECSANDRI, P. P. 230. A-și vărsa amarul = a-și povesti necazurile, a se tîngui, a se jeli. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. Mult amar am înghițit. ALECSANDRI, P. P. 379. A-și mînca amarul împreună cu cineva = a duce trai (greu) împreună cu cineva. Ei se hotărîră ca să nu se desparță și să rămîie să-și mănînce amarul împreună. ISPIRESCU, L. 97. (Cu valoare de interjecție, construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «de») Vai! Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Amar mie! Amar mie!... Ce-am fost eu și ce-am ajuns! ALECSANDRI, P. II 102. (Uneori întărit prin repetare sau prin «vai») Noroc... că era fată robace și răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai și amar de pielea ei. CREANGĂ, P. 283. Vai de el, amar de ea. ALECSANDRI, P. P. 28. 3. (De obicei precedat de adverbe de cantitate și urmat de substantive la plural, de colective sau de abstracte, indică un număr sau o cantitate mare) Mulțime, grămadă. O chema feciorul mereu la București, la dînsul, ca să nu se mai trudească și să fie tihnită. după atîta amar de muncă. REBREANU, R. I 150. Din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume! CREANGĂ, P. 318. N-ai fost pe la dînsul d-atît-amar de vreme. NEGRUZZI, S. II 202. (Întărit prin repetare) Am mai umblat pe-aici... dar sînt Amar de ani, amar! COȘBUC, P. I 228. 4. (Rar) Gust amar; lucru amar. Pîn’ nu-i gusta amarul nu știi ce-i dulcele. ȘEZ. I 219.

AMÁR1, (rar) amaruri, s. n. 1. Jale, tristețe; suferință, chin; necaz. ◊ Expr. A-și vărsa amarul = a-și povesti necazurile. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. A-și mânca amarul (împreună) cu cineva = a duce trai (greu) împreună cu cineva. ♦ (Cu valoare de interjecție) Vai! 2. Mulțime, grămadă. Am mai umblat pe aici... dar sunt Amar de ani (COȘBUC). – Lat. amarum.

amár (-ră), adj.1. Care are gustul fierii, pelinului etc. – 2. (S. n.) Amăreală, gust amar. – 3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca atît, cît, ce, ce de, mult). – Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amǫr. Lat. amārus (Pușcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR); cf. vegl. amuár, it. amaro, v. prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia amar de mine, amar mie coincide cu sicil. amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morărescu, BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie pop., din expresia atîta *mare de (timp), interpretat ca atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleași ca it. mare „abundență”, sp. la mar de. Cf. observațiile împotriva acestei explicații ale lui L. Spitzer, BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatică a adj. (ca în cazul lui biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidentă și în uzul constant al lui atîta în locul lui atît (cf. nuanța de atîta curaj, față de atît curaj). În privința valorii exacte a expresiei, o construcție de tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arată clar că trebuie să se înțeleagă ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, și numai în al doilea rînd ideea de cantitate. Der. amărăcios, adj. (amar), pe care Pușcariu 74 și REW 403 îl reduc la un lat. *amaritiōsus, de la amarĭties, dar care este probabil un der. cu suf. -cios ca supărăcios, căcăcios etc.; amărăciune, s. f. (mîhnire, amărîre); amărăluță, s. f. (gențiană, Cicendia filiformis); amăreală, s. f. (amărăciune, plantă, Polygala vulgaris); amăreață, s. f. (amărăciune), considerat în general ca reprezentant al lat. *amarĭtia, în loc de amarĭties (Pușcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipsește în DAR), cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi și o formație internă; amărel, s. m. (ciulin); amărie, s. f. (amărăciune); amăriu, adj. (amărui); amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit); amărui, adj. (cu gust ușor amar); mărunc(ă), s. f. (Crizantemă, Chrysanthemum vulgare). Amărî, vb. (a face să capete gust amar; a mîhni), cf. mr. amărăscu, s-a încercat să se explice pe baza lat. *amărῑre, din clasicul amărēscĕre (Pușcariu 75; REW 400; DAR; Pușcariu, Dacor., V, 67). Se opune acestei der. rezultatul î, care indică o der. în interiorul rom., ca în pîră › pîrî, ocară › ocărî (cf. Graur, BL, V, 87), pe cînd lat. ar fi dat *amări. Explicațiile încercate pentru a justifica prezența în forma lat. a unui grup rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu *amarrῑre), din v. germ. *marrjan, după Giuglea, Dacor., II, 390 și Gamillscheg, Rom. germ., II, 263; sau cu marrubium după Jos. Brüch, ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingătoare. – Der. amărîre, s. f. (amărăciune; gust amar); amărît, s. m. (nefericit, nenorocit; sărac); amărîtor, adj. (care amărăște; descurajator).

AMÁR2 ~uri n. 1) Stare de tristețe; jale. ◊ Cu ~ a) jalnic; b) greu. 2) Senzație de suferință; chin; necaz. ◊ A-și vărsa ~ul a-și spune necazul. A-și înghiți ~ul a suferi în tăcere. 3) Cantitate mare; număr mare; mulțime. ~ de muncă. /<lat. amarus

amar a. 1. aspru și neplăcut la gust; 2. fig. trist, rău: 3. amarnic: e ger amar, cumplit ! AL. [Lat. AMARUS]. ║ n. durere, necaz, jale: s’o acopere ’n vieață de a zilelor amaruri AL. ║ adv. rău, foarte: plâng amar, amar oftez ! AL. ║ int. vai! cât de mult, amar de noi, ne lipsești la amândoi! AL.

amar n. Mold. mare număr, ceva foarte mult: după atâta amar de trudă și primejdii CR. de mult amar de vreme după el sufletu-mi geme AL. [Locuțiunea moldovenească: atâta amar de... corespunde celei muntenești atâta mare de (cf. atâția mari de ani ISP.), dela adj. mare].

amár, -ă adj. (lat. amárus, it. amáro, pv. amar, fr. amer). De un gust aspru și neplăcut (ca chinina orĭ pelinu), în opoz. cu dulce: migdale amare. Fig. Trist, plin de suferință: viața amară, zile amare. Care arată adîncă tristeță: lacrimĭ amare. Agonisit cu multă suferință: o pîne [!] amară. S. n., pl. urĭ. Chin, necaz, suferință: cine n' a gustat amaru nu știe ce-ĭ zaharu (Prov.). A-țĭ mînca amaru cu cineva (saŭ undeva), a trăi gustînd cu cineva (saŭ undeva) zile bune saŭ rele. A-țĭ înghiți amaru, a suferi în tăcere. A-țĭ vărsa amaru, a-țĭ descărca necazu. Mare număr, mare cantitate: după atîta amar de anĭ, atîta amar de lume. O băutură alcoolică amară aperitivă originară din Olanda (și numită și biter). Cu amar, cu amărăciune: a plînge cu amar. Interj. Vaĭ: vaĭ și amar de voĭ, amar de viața ta!


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

a-și îneca amarul / grijile / necazurile în băutură expr. a se apuca de băut (din cauza unei decepții, a unor supărări etc.).

Intrare: amar (jale)
amar (jale) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular amar amarul
plural amaruri amarurile
genitiv-dativ singular amar amarului
plural amaruri amarurilor
vocativ singular
plural