zău² sm vz zeu

zău¹ i [At: PALIA (1581), 126/4 / V: (îrg) zeu, (reg) zo, zoaia, zoala, zoio / E: ns cf zeu¹] (Pop) 1 (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Jur (că ...) Si: într-adevăr, (reg) zăuc. 2 (Îe) A zice ~ A (se) jura. 3 (Îe) Ba (nu) ~ (sau nu ~) Dimpotrivă (6). 4 (Îae) Te asigur (că ...). 5 (Rar; îcr „ba”) Da (1). 6 (Mai ales în formule fixe ca: „nu știu, ~”, „da ~”, „nu ~” exprimă o nedumerire) Mă mir (că ...). 7 (În aceleași formule) Mă întreb (dacă ...). 8 (În aceleași formule) Mă minunez (că ...). 9 (Însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog.

zău interj. 1 (întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea, jur că... Zău, nu știu ce se poate întîmpla (C. NEGR.). ◊ (întărit prin „așa”, „că da”, „că nu”, „aceea” etc.) Am să-ți dăruiesc ceva să nu mă mai uiți... Zău așa! (DELAVR.). ◊ Expr. (pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău! sau nu zău! = a) (iron.) să fim serioși!; b) să fim drepți!; c) chiar așa este! 2 (cu sens atenuat) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Eu, zău, nu înțeleg de ce mai vii. 3 (mai ales în formule fixe ca „nu știu, zău”, „da zău” exprimă o nedumerire, o îndoială, o uimire) Mă mir; mă întreb (dacă...). Nu știu, zău, cum a sta și asta (CR.). ◊ Expr. Așa zău! sau zău așa! v. așa. 4 (însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog. Hai, zău, cu mine la oraș (VLAS.). • și zeu interj. /lat. deus.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea; jur că... Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Mamă! zău că este tata. ISPIRESCU, L. 217. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Întărit prin «așa») Să mă crezi! – Zău? – Zău așa! DELAVRANCEA, O. II 320. Parcă l-am învățat eu, zicea mama cu părere de bine: am să-l cinstesc, zău așa, cînd l-oi întîlni. CREANGĂ, A. 46. ◊ Expr. (Popular) A zice zău = a jura. Poți tu, mîndră, zice zău Că nu te-am sărutat eu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că..., vorbesc serios- Știi una, vere Lăcustă? – Ba zău, nici două. ALECSANDRI, T. I 467. Pus-am gînd s-o părăsesc... Drept să fie, sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. 2. (Dă pregnanță unei întrebări, unei nedumeriri sau unei îndoieli) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Stăi și te uită dumneata cît îs de minunate răchițile acestea. Zău, mai mare dragul să treci pe sub ele. MIRONESCU, S. A. 136. De la noi pînă la Cluj, Viorele și lemnuș... Da, zău, cine le-o cosi? Bădița cînd o veni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Pe pîrăul cu spini verzi Mere Ana cu scoverzi; Și zău, oare cui le duce?... Pare că la gură dulce! id. ib. 408. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. 3. (Însoțește și întărește o rugăminte) Te rog. Dă-mi drumul... zău, dă-mi drumul! REBREANU, I. 17. Vino, bade, zău, la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? id. ib. 155.

ZĂU interj. pop. 1) (se folosește pentru a întări o afirmație) Pe legea mea; pe cuvânt de cinste. 2) Cu siguranță; fără îndoială. /<lat. deus

zău! int. spre a întări zisa cuiva (în formule de jurământ: zău, pe legea mea! zic zău! așa să-mi ajute Dumnezeu! [Lit. Dumnezeule! sensul arhaic al vorbei (v. zeu)].

zăŭ, interj. de jurat (lat. dĕus, zeŭ, Dumnezeŭ). Zăŭ nu știŭ, mă jur pe Dumnezeŭ că nu știŭ. Zăŭ nu, zăŭ da, jur că nu, jur că da. – În nord zăŭ că...

zeu¹ i vz zău¹

zo¹ i vz zău¹ corectată

zoaia i vz zău¹

zoala i vz zău¹ corectată

zoio i vz zău¹

zeu² interj. v. zău.

zo- Elem. de compunere „animal”. • și zoidio-, zoo-. /<fr. zo(o)-, zoïdio-; cf. gr. ζῷον „animal”, ζῷδιον „animal mic”.

zeu m. 1. (rar) Dumnezeu: Hristos, zeul credinței, ieșit-au din mormânt AL.; 2. divinitate păgână, idol (sens particular limbei moderne); 3. fig. om de o mare superioritate: zeul poeziei. [Lat. DEUS; vechiu românește indiferent dumnezău și zău (sens conservat și în exclamațiunea omonimă)].

zeŭ m. (lat. dĕus. V. zăŭ, adiĭo, deific). Ps. S. ș. a. (Zeŭ și Zăŭ), Dumnezeŭ. Azĭ. Neol. Divinitate păgînească: Joĭe era zeu cel maĭ mare. Fig. Om superior: zeu poeziiĭ.

zău interj.

zău !

+nu zău loc. interj.

zeu s. m., art. zeul; pl. zei, art. zeii

ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)

zắu interj. – Jur pe Dumnezeu! – Mr. niți dzău „nici un cuvînt”. Lat. deus (Pușcariu 1929; REW 2610), cf. it. dio, logud., port. deus, prov., fr. dieu, cat. deu, sp. dios și Dumnezeu. Este dubletul lui zeu, s. m. (Dumnezeu; divinitate păgînă, idol), care este tot moștenit. – Der. zeesc, adj. (divin); zeire, s. f. (divinitate), înv.; zeiță, s. f. (divinitate păgînă feminină); zeitate, s. f. (divinitate); zeoaică, s. f. (zeiță), toate der. neol. Pentru expresia zo te cuște, în Trans. de V, care trebuie să provină din lat. Deus te constet, cf. Drăganu, Dacor., I, 308.

zău, (dzău, zo), interj. – Jurământ, promisiune; de la „jur pe Dum’nedzău”: „Ai zâs zău și te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ș-a doua oară / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz’, bădiță, c-ai mințât / Nu te-ai ținut de cuvânt” (Ștețco, 1990: 197; Borșa). În Maramureșul istoric, se folosește dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuș zo (< Dumnezo): „Nu știu, zo, cum ți-a umblat” (Bilțiu, 1990: 94; Cupșeni). – Lat. deus „zeu, Dumnezeu” (Scriban, DLRM, DEX); cf. zeu (MDA).

zo, interj. – v. zău.