10 definiții pentru zâmbet

ZẤMBET, zâmbete, s. n. Surâs. – Zâmbi + suf. -et.

ZẤMBET, zâmbete, s. n. Surâs. – Zâmbi + suf. -et.

ZẤMBET, zâmbete, s. n. Surâs. ♦ Fig. Strălucire, scânteiere. – Din zâmbi + suf. -et.

zấmbet s. n., pl. zấmbete

zâmbet s. n., pl. zâmbete

ZÂMBET s. surâs, zâmbire, (înv.) surâdere, zâmbitură. (Un ~ cuceritor.)

ZÂMBET ~e n. Râs fără sunet, exprimat numai prin destinderea buzelor; surâs. /a zâmbi + suf. ~et

ZÎMBÉT, zîmbete, s. n. 1. Faptul de a z î m b i, rîs abia schițat; surîs. Sta în jilțid roș, lingă măsuță, și mă privea cu un zîmbet de bunătate. SADOVEANU, E. 105. Fața i se lumină într-un zîmbet ce părea că anunță o glumă. VLAHUȚĂ, O. A. III 31. Iar pe buze-i trece un zîmbet înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. ◊ Fig. Macul cu lacrămi în ochi se uită spre soare cu zîmbet. COȘBUC, P. II 62. Fig. Strălucire; seînteiere. Munții negri și-nalță frunțile cărunte în zîmbgtul de lună plină. MIRONESCU, S. A. 70. Iar soarele-n văzduhuri pline De zîmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! COȘBUC, P. I 125.

zî́mbet n., pl. e (d. zîmbesc). Surîs, rîs maĭ ușor.

Intrare: zâmbet
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular zâmbet zâmbetul
plural zâmbete zâmbetele
genitiv-dativ singular zâmbet zâmbetului
plural zâmbete zâmbetelor
vocativ singular
plural