2 intrări

37 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. ♦ Înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).

virtute sf [At: MAIOR, IST. 65/2 / Pl: ~uți / E: lat virtus, -utis cf fr vertu, it virtù] sf 1 (Înv) Vitejie (2). 2 (Înv) Faptă vitejească. 3 Forță morală care are drept scop respectarea principiilor și a normelor etice Si: (înv) vârtute (25). 4 Integritate morală Si: (înv) vârtute (26). 5 (Rar) Lege morală bazată pe virtute (3). 6 Conduită caracteristică unei persoane virtuoase1 (3). 7 Abstinență sexuală dictată de considerente morale Si: castitate (3). 8 Abstinență sexuală totală Si: castitate. 9 Fidelitate conjugală sau sentimentală. 10 Înclinație constantă către un anumit gen de îndatoriri morale, îndeplinite printr-un efort de voință Si: (înv) vârtute (27). 11 Calitate morală determinantă Si: (înv) vârtute (28). 12 (Flz; îs) ~uți cardinale Cele patru virtuți (11) considerate fundamentale de filozofii antici: înțelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătarea. 13 (Îs) ~uți teologale (sau teologice) Cele trei virtuți (11) considerate supreme în morala creștină: credința (în Dumnezeu), nădejdea (în mântuirea sufletului) și iubirea (pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru). 14 Principiu activ care face ca un lucru să fie apt de a produce un anumit efect Si: eficiență (1), eficacitate (1), (înv) vârtute (29). 15 Calitate proprie unui lucru, unui fenomen Si: proprietate, (înv) vârtute (30). 16 (Rar) Abilitate artistică. 17 (Îlpp) În ~a … În baza ... 18 (Îal) În conformitate cu ... 19 (Îal) Ca urmare a ...

virtute s.f. 1 Însușire morală a omului manifestată prin urmărirea în mod constant a realizării binelui, prin consecvența respectării principiilor și a normelor etice; integritate morală. Li-i frică de virtutea domnului lor, nădăjduind ocrotire de la slăbiciuni (SADOV.). ◊ (teol.) Virtute umană (sau morală) = fiecare dintre dispozițiile constante ale inteligenței și ale voinței care reglementează faptele oamenilor, le determină comportamentul (după rațiune și credință) și le orînduiesc pasiunile. Virtuți cardinale = virtuțile umane morale sau firești (prudența sau înțelepciunea, dreptatea, tăria sau bărbăția și cumpătarea), în jurul cărora se grupează toate celelalte. Virtute teologală = fiecare dintre cele trei virtuți insuflate de Dumnezeu (credința, speranța și iubirea), care îi permit omului să stabilească o relație cu Sfînta Treime, fiind dovada prezenței și acțiunii Duhului Sfînt în facultățile ființei omenești. 2 Conduită, viață virtuoasă. Virtutea este apreciată de toți. ♦ Castitate, fidelitate. Cu toate astea, Ioanide își zicea că virtutea e totdeauna la femeie mai slabă decît iubirea (CĂL.). 3 Tendință constantă îndreptată către un anumit gen de îndatoriri morale, îndeplinite printr-un efort de voință; calitate morală determinată. Niciodată nu se vor egaliza puterile și virtuțile particulare ale indivizilor (CAR.). ◊ Virtuți cardinale = (la filosofii antici) totalitatea însușirilor fundamentale ale omului: înțelepciunea, curajul, dreptatea și cumpătarea. 4 Proprietate, însușire, calitate; eficacitate, eficiență. Aceste plante au virtuți tămăduitoare. 5 Loc.prep. În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... Ție mă adresez, în virtutea funcțiunilor și darului meu de preot (CAR.). 6 (înv.) Bărbăție, curaj; faptă vitejească. • pl. -uți. /<lat. virtus, -utis; cf. și fr. vertu, it. virtù.

VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinație statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).

VIRTÚTE2, virtuți, s. f. 1. Forța morală de a urmări în mod constant idealul etic; integritate morală. Cîștigul ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaș înaintează spre tronul său de rege. MACEDONSKI, O. I 45. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I 150. ♦ Castitate. [Ea] uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în brațele voastre. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ Însușire, calitate morală. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... În virtutea principiului evoluțiunii... materia a suferit în decursul secolelor numeroase preschimbări.. MARINESCU, P. A. 37. Legi și principii, în virtutea cărora critica poate să pronunțe verdicte estetice. GHEREA, ST. CR. 35. Ridicînd... țăranilor dreptul ce aveau în virtutea tutulor urbarielor... această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clacaților de către proprietari. KOGĂLNICEANU, S. A. 158.

VIRTÚTE s.f. 1. Calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etc.; perfecțiune morală. ♦ Castitate, curățenie. ♦ Înclinație specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. În virtutea... = pe baza, ca urmare a... [< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtù].

VIRTÚTE s. f. 1. calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etic etc.; integritate morală. ◊ castitate, curățenie. 2. în virtutea... = pe baza, ca urmare a... (< lat. virtus, după fr. virtu)

VIRTÚTE ~ți f. 1) Forță morală prin care omul tinde către bine și frumos; perfecțiune morală. 2) Fidelitate sentimentală sau/și conjugală (a unei femei); castitate. 3) mai ales la pl. Pornire statornică spre a înfăptui anumite acte morale (printr-un efort volitiv). ◊ Cele patru ~ți curajul, justețea, prudența și temperanța. 4): În ~tea... în baza...; ca urmare a...; conform... [G.-D. virtuții] /<lat. virtus, ~utis

virtute f. 1. dispozițiune statornică a sufletului care caută a face binele și a evita răul; 2. iubirea binelui, a onestului; 3. eficacitate, proprietate particulară: virtutea unei plante, a unui remediu; în virtutea, în puterea: în virtutea unei sentințe; 4. persoană virtuoasă: a recompensa virtutea; 5. Virtutea militară, decorațiune românească, instituită în 1872 și dată militarilor pentru fapte de curaj în răsboiu.

*virtúte f. (lat. virtus, -útis. V. vîrtute). Caracteru omuluĭ fără păcat și fără vițiĭ: a nu fura, a nu ucide și a da ajutor celor ce aŭ nevoĭe e o mare virtute. Castitate (a uneĭ femeĭ). Proprietate, eficacitate: virtuțile plantelor. În virtutea..., în urma, pe baza, pin forța...: în virtutea legiĭ. Virtutea militară (cu înț. latin de „vitejie”), o decorațiune militară românească înființată în 1872 ca să se răsplătească vitejiile ostășeștĭ (De la 1916 se dă numaĭ soldaților, ĭar ofițerilor li se dă Mihaĭ Viteazu. Virtutea aeronautică, decorațiune înființată de regele Carol II p. a-ĭ răsplăti pe aviatorĭ.

VÂRTÚTE, vârtuți, s. f. (Înv.) 1. Putere, tărie, vigoare. ◊ Expr. Om în vârtute = om în putere. A fi tare de vârtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. 2. Bărbăție, curaj, vrednicie (războinică). 3. Proprietate, însușire, calitate. – Lat. virtus, -utis.

vârtute sf [At: PSALT. HUR. 45r/2 / S și: vir~ / Pl: ~uți / G-D: (înv) ~tei, ~uții, ~uției, ~uței / E: ml virtus, -utis, (25-33) cf fr vertu, it virtù] 1 (Îvp) Vigoare (1). 2 (Înv; îs) ~a vieții Vitalitate (3). 3 (Îvr; îls) Începător de ~ Învingător. 4 (Îvp; îla) În (sau întru, cu) ~ sau tare de (sau la, în) ~ Plin de vigoare (1). 5 (Îvr; îla) Într-o ~ Care are aceeași vigoare cu ... 6-7 (Înv; îljv) În vârsta ~i sau în ~a vieței (sau a anilor) (Care se află) în plină vigoare (1). 8 (Îvr; îla) Obosit de ~ Extenuat2 (1). 9 (Îvr; d. ființe; îe) A prinde la ~ A prinde putere. 10 (Înv; îe) A face ~ A învinge. 11 (Îvr; îe) A sta la ~ A se afla în preajma cuiva pentru a-l susține. 12 (Înv) Forță morală. 13 (Înv) Voință puternică. 14 (Înv; îlav) Din (sau cu) toată ~a Cu toată strădania. 15 (Îvr) Minune (divină). 16 (Înv; fig) Sprijin. 17 (Înv) Speranță. 18 (Înv; ccr) Ocrotitor. 19 (Îvr) Resursă materială. 20 (Înv) Capacitate intelectuală. 21 (Înv) Destoinicie (6). 22 (Înv) Vitejie (2). 23 (Irn; îla) Cu ~ Capabil (1). 24 (Înv; fig) Expresivitate a stilului. 25-30 (Înv) Virtute (3, 4, 10, 11, 14, 15). 31 (Îvr; îlpp) În ~a ... În baza ... 32 (Îvr; îal) În conformitate cu ... 33 (Îvr; îal) Ca urmare a ... 34 (Înv) Putere (politică, militară etc.). 35 (Bis; înv; cu referire la divinitate) Atotputernicie. 36 (Bis; înv) Preamărire. 37 (Înv) Putere de convingere. 38 (Îvr) Soliditate. 39 (Îvr; fig) Fundament (4). 40 (Trs; d. boabe de porumb sau de grâu; îla) În ~ Care devine consistent, dens (când începe să se coacă). 41 (Înv; șîs ~a cerului) Boltă cerească. 42 (Pex) Loc înalt.

vîrtute s.f. 1 (înv.; pop.) Putere (fizică), tărie, vigoare. Virtutea scade, boala crește, se apropie clipa cea mai de pre urmă (MAI.). ◊ Loc.adj. În (sau întru, cu) vîrtute sau tare de (sau la, în) vîrtute = care este plin de vigoare, în deplinătatea puterii; voinic, puternic, sănătos. Femeile-s mai viclene, cugeta el apucînd hățurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbații îs mai proști; însă mai tari de vîrtute (SADOV.). ◊ Expr. Om în vîrtute = om în putere. A fi tare de vîrtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. 2 (înv.) Forță morală; voință puternică; fermitate, hotărîre. I-a spus că se mută la Socodor și nu s-a mutat, pentru că n-avea în el destulă virtute să se mute (SLAV.). ◊ Loc.adv. (înv., pop.) Din (sau cu) toată virtutea = cu toată rîvna, cu toată strădania. Așa-i de ager încît chiar la o bătălie noi nu l-am putea birui, cu toată virtutea noastră (SADOV.). 3 (înv.) Bărbăție, curaj, vrednicie (în război). Faptele lăudate ce ostașii noștri au săvîrșit din îmboldirea și sub poruncile gloriosului nostru suveran, carele a știut să recunoască și să reînvie în inimile românești vîrtutea străbună (ODOB.). 4 Fig. (înv.) Proprietate, însușire, calitate. Spre a pricepe vîrtutea cuvîntărei acesteia, se cade întîie a ști că Petru Maior... învățase filozofia și teologia în cinci ani la Roma (PER.). 5 (înv.) Putere a cuiva. Unde sînt împărații cei puternici și viteji cei vestiți a împărăției aceștiia? Toți s-au stins, și virtutea lor au trecut, nimică altă dintru ale lor n-au rămas, fără numai deșertăciune (MICU). 6 (înv.; și vîrtutea cerului) Boltă cerească, firmament. Blagoslovit ești în vîrtutea ceriului (COR.). ◊ pl. -ți. /lat. virtus, -utis; cf. și fr. vertu, it. virtù.

VÂRTÚTE, vârtuți, s. f. (Înv. și arh.) 1. Putere, tărie, vigoare. ◊ Expr. Om în vârtute = om în putere. A fi tare de vârtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. 2. Bărbăție, curaj, vrednicie (războinică). 3. Proprietate, însușire, calitate. – Lat. virtus, -utis.

VÎRTÚTE, virtuți, s. f. (Învechit și arhaizant; și în forma virtute) 1. Putere, tărie, vigoare. În zadar sări și se smuci iapa cu vîrtute, căci voinicul nostru se ținu zdravăn. POPESCU, B. I 39. Acum pîrdalnicele de bătrînețe mi-au secat toată vîrtutea. ISPIRESCU, L. 12. Tată-meu a fost om tare, Cu vîrtute foarte mare. TEODORESCU, P. P. 116. ◊ Expr. Om în vîrtute = om în putere. A fi tare de vîrtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. Era odată o babă care avea trei feciori... tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. 2. Bărbăție, curaj, vrednicie (războinică). Pădurile și imașurile și fînațurile, cu vîrtute cîștigate în războaiele vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor. SADOVEANU, O. VII 63. Vîrtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jiliște. HASDEU, I. V. 103. 3. Proprietate, însușire, calitate. Pămîntul întreg e încins cu coarde și cu rețele de fier care, prin vîrtuțile de curînd aflate ale aburului și ale trăsnetului, poartă pretutindeni știri. ODOBESCU, S. III 320.- Variantă: virtúte s. f.

VÂRTÚTE ~ți f. înv. Forță fizică a unei ființe cu o sănătate perfectă și în plină dezvoltare; putere de viață; vitalitate; vigoare. /<lat. virtus, ~utis

vârtute f. tărie fizică. [Lat. VIRTUTEM, vigoare].

vîrtúte f. (lat. vĭrtus, virtútis, virtute, vitejie; pv. vertut, fr. vertu. La It., Cat., Sp., Pg. e neol.). Vechĭ. Rar azĭ. Tărie, putere, vigoare, forță fizică: ceteá maĭ cu vîrtute rugăcĭunile (Șez. 30, 199).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

virtute (calitate) s. f., g.-d. art. virtuții; pl. virtuți

virtute (calitate morală) s. f., g.-d. art. virtuții; pl. virtuți

virtúte (integritate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți

vârtute (putere) (înv.) s. f., g.-d. art. vârtuții; pl. vârtuți

vârtute (vigoare, curaj) (înv.) s. f., g.-d. art. vârtuții; pl. vârtuți

vârtúte (vigoare, curaj) s. f., g.-d. art. vârtúții; pl. vârtúți

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

VIRTUTE s. calitate, însușire, (rar) bun. (Caracterul lui e o ~ de preț.)

Virtute ≠ cusur, defect, meteahnă, viciu

VÂRTÚTE s. v. dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă.

vîrtute s. v. DINAMISM. ENERGIE. FORȚĂ. IMPETUOZITATE. PUTERE. ROBUSTEȚE. TĂRIE. VIGOARE. VITALITATE. VLAGĂ.

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

vîrtúte s. f. – Vigoare, forță. – Mr. virtute. Lat. virtūtem (Pușcariu 1862; REW 9371), cf. v. it. vertù, logid., v. port. virtude, prov. vertut, fr. vertu, sp. virtud.Der. vîrtos (mr. vîrtos, vărtos), adj. (puternic, robust, viguros; solid, rezistent; adv., mult, puternic), din lat. virtŭōsus (Cipariu, Elem., 6; Densusianu, Hlr., 195; Iordan, Dift., 197; cf. Pușcariu 1862, care crede că acest cuvînt lat. nu a existat); vîrtoșie (var. vîrtoșenie, vîrtoșime), s. f. (vigoare, robustețe); vîrtucios, adj. (robust, puternic). Toate aceste cuvinte, cu excepția lui vîrtos, sînt înv. Este dubletul lui virtute, s. f., neol.; cu der. din fr.; virtual, adj.; virtuos, adj. (plin de virtute; virtuos, se spune despre muzicienii care-și stăpînesc foarte bine instrumentele); sensul al doilea este tradus din it. virtuoso; virtuozitate, s. f.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

IN MEDIO STAT VIRTUS (lat.) virtutea se află la mijloc – Sentință a scolasticii medievale, avându-și originea în doctrina etică a lui Aristotel.

LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTUTEM EST (lat.) chiar dacă ambiția este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuți – Quintilian, „De institutione oratoria”, 1, 2, 22.

MACTE, NOVA VIRTUTE, PUER SIC ITUR AD ASTRA (lat.) slavă ție, copile, pentru noua ta faptă de vitejie, așa se ajunge la stele – Vergiliu, „Eneida”, IX, 641. Cuvinte de îmbărbătare pe care Apolo le adresează lui Ascanius, în războiul troienilor cu latinii. P. ext. Îndemn la o acțiune hotărâtă, ieșită din comun.

VIRTUS POST NUMMOS (lat.) virtutea după bani – Horațiu, „Epistulae”, I, 1, 54. Satirizare a corupției moravurilor.

VIRTUTE NON ASTUTIA (lat.) prin virtute, nu prin viclenie – Deviză a luptătorilor cinstiți și, în genere, a celor ce vor să reușească numai prin merite.

Ah! la belle statue! Oh! le beau piédestal! Les vertus sont à pied et le vice à cheval! (fr. "Ah! frumoasa statuie! Oh! frumosul piedestal! Virtuțile-s pe jos, iar viciul e pe cal!) Epigramă scrisă de un necunoscut pe soclul statuii regelui Ludovic XV al Franței, dezvelită la 2 iunie 1765 la Paris, în piața devenită Piața Revoluției și mai tîrziu Piața Concordiei. Aceste cuvinte sînt citate spre a arăta că în lumea regilor și a aristocrației viciul domină virtuțile. IST.

Intrare: virtute
substantiv feminin (F109)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • virtute
  • virtutea
plural
  • virtuți
  • virtuțile
genitiv-dativ singular
  • virtuți
  • virtuții
plural
  • virtuți
  • virtuților
vocativ singular
plural
Intrare: vârtute
substantiv feminin (F109)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • vârtute
  • vârtutea
plural
  • vârtuți
  • vârtuțile
genitiv-dativ singular
  • vârtuți
  • vârtuții
plural
  • vârtuți
  • vârtuților
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F109)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • virtute
  • virtutea
plural
  • virtuți
  • virtuțile
genitiv-dativ singular
  • virtuți
  • virtuții
plural
  • virtuți
  • virtuților
vocativ singular
plural
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

virtute, virtuțisubstantiv feminin

  • 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. DEX '09 DLRLC DN
    • format_quote Cîștigul ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaș înaintează spre tronul său de rege. MACEDONSKI, O. I 45. DLRLC
    • format_quote Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I 150. DLRLC
    • 1.1. Fidelitate sentimentală sau/și conjugală (a unei femei). DLRLC DN NODEX
      • format_quote [Ea] uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în brațele voastre. NEGRUZZI, S. I 48. DLRLC
    • 1.2. Înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. DEX '09 DLRLC DN
      • format_quote Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. DLRLC
      • format_quote Cele patru virtuți: curajul, justețea, prudența și temperanța. NODEX
  • chat_bubble locuțiune prepozițională În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote În virtutea principiului evoluțiunii... materia a suferit în decursul secolelor numeroase preschimbări. MARINESCU, P. A. 37. DLRLC
    • format_quote Legi și principii, în virtutea cărora critica poate să pronunțe verdicte estetice. GHEREA, ST. CR. 35. DLRLC
    • format_quote Ridicînd... țăranilor dreptul ce aveau în virtutea tutulor urbarielor... această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clăcașilor de către proprietari. KOGĂLNICEANU, S. A. 158. DLRLC
etimologie:
  • limba latină virtus, -tutis (cu unele sensuri după limba franceză vertu). DEX '09 DN

vârtute, vârtuțisubstantiv feminin

învechit
  • 1. Forță fizică a unei ființe cu o sănătate perfectă și în plină dezvoltare; putere de viață. DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX
    • format_quote În zadar sări și se smuci iapa cu vîrtute, căci voinicul nostru se ținu zdravăn. POPESCU, B. I 39. DLRLC
    • format_quote Acum pîrdalnicele de bătrînețe mi-au secat toată vîrtutea. ISPIRESCU, L. 12. DLRLC
    • format_quote Tată-meu a fost om tare, Cu vîrtute foarte mare. TEODORESCU, P. P. 116. DLRLC
    • chat_bubble Om în vârtute = om în putere. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • chat_bubble A fi tare de vârtute, dar slab de minte = a fi puternic, dar prost. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Era odată o babă care avea trei feciori... tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. DLRLC
  • 2. Vrednicie (războinică). DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Pădurile și imașurile și fînațurile, cu vîrtute cîștigate în războaiele vechi, se vor întoarce după dreptate neamurilor. SADOVEANU, O. VII 63. DLRLC
    • format_quote Vîrtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jiliște. HASDEU, I. V. 103. DLRLC
  • 3. Calitate, proprietate, însușire. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Pămîntul întreg e încins cu coarde și cu rețele de fier care, prin vîrtuțile de curînd aflate ale aburului și ale trăsnetului, poartă pretutindeni știri. ODOBESCU, S. III 320.
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.