toroapă sf [At: DDRF / V: (reg) ~abă, țor~ / Pl: ~pe / E: pvb toropi¹] (Reg) 1 Persoană molatică. 2 Persoană înceată. 3 Persoană care vorbește rar. 4 Persoană care vorbește mult și fară rost. 5 Vorbă. 6 Știre. 7 Mârțoagă. 8 (Dep) Femeie bătrână și neputincioasă. 9 (Dep) Om înalt și slab. 10 Încurcătură. 11 Necaz. 12 (Îe) A da în ~pa... A fî preocupat de...

toroapă f. fig. și fam. bocluc: scăparăm de astă toroapă POP. [Tras din toropì].

toroápă (oa dift.) f., pl. e (d. toropesc). Vest. 1. Grijă, dîrdoră: îĭ vin toropelele¹. (Noŭa Rev. Rom. 1900, 7, supl. 2, 167), a dat în toroapa măritatuluĭ (Boc.). 2. (cp. cu toropală). Iron. Om înalt și slab, dîrjală, prăjină, cocîrlă.^[1]

toroabă sf vz toroapă

țoroapă sf vz toroapă

TOROAPĂ s. v. belea, bucluc, dandana, gloabă, încurcătură, mârțoagă, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare.

toroapă s. v. BELEA. BUCLUC. DANDANA. GLOABĂ. ÎNCURCĂTURĂ. MÎRȚOAGĂ. NĂPASTĂ. NEAJUNS. NECAZ. NEMULȚUMIRE. NENOROCIRE. NEPLĂCERE. NEVOIE. PACOSTE. POCINOG. RĂU. SUPĂRARE.

toroapă (-pe), s. f. – 1. Mîrțoagă, gloabă. – 2. Încurcătură, necaz. Origine incertă. Probabil în legătură cu rus. toropitĭ „a grăbi”, cf. rut. toropa „mocăit” (Candrea).

toroapă, toroape, s.f. (reg.) 1. grijă, preocupare. 2. (fig.) om înalt și slab. 3. (fig. și fam.) bucluc, necaz.