TIUI, tiuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. (Reg.) A izgoni un animal (cu strigătul „tio”). [Pr.: -ti-u-] – Tio + suf. -ui.

ȚIUI, țiui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

tăhui² v vz tiohăi

tehoi v vz tiohăi

tihoi v vz tiohăi

tihui¹ v vz tiohăi

tiohăi [At: ALECSANDRI, T. 918 / V: (reg) tăhui, tehoi, tihoi, tihui, ~hoi, tiuh~, tiuhoi, tiui, tuh~, țuh~ / Pzi: ~esc / E: tioh + -ăi] (Mol; Buc) 1 vt (C. i. animale) A alunga cu strigătul „tio” Si: (reg) a tiobrăi. 2 vi A striga „tio” pentru a alunga un animal. 3 vt (C. i. persoane) A huidui (1). 4 vi (Îf tehoi) A asmuți (1). 5 vi (D. câini, îf tăhui) A lătra la vânat. 6 vt (Fig) A bate la cap. 7 vt (Fig) A mustra.

tiohoi v vz tiohăi

tiuhăi v vz tiohăi

tiuhoi v vz tiohăi

tiui v vz tiohăi

tuhăi¹ v vz tiohăi

țăui v vz țiui

țâui v vz țiui

țiui [At: CORBEA, D. 280^r2/12 / P: ți-u-i / V: (reg) țăui, țâui, țui, țuiui, țuui / Pzi: țiui, ~esc / E: țiu² + -ui] 1 vi A produce un sunet prelung și ascuțit, cu rezonanță metalică Si: a piui, a șuiera, a ținăi (1), a țipa¹ (13), (reg) a țiuni¹ (1), a vâjâi. 2 vi (Îe) A-i ~ (sau, rar, a ~) (cuiva) urechile (sau urechea, creierii, capul etc.), a-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap, în creieri etc.) A avea senzația de zgomot continuu și ascuțit în urechi sau în cap. 3 vi (Îe) A-i ~ (cuiva ceva) în ureche (sau în urechi), a ~ (ceva) în capul (sau în creierii) (cuiva) A da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat Si: a răsuna. 4 vi (D. spațiul în care se produc diverse zgomote) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou) Si: a răsuna, a vui. 5 vi (D. vânt, furtună, ape etc.) A produce un zgomot ascuțit și puternic Si: a șuiera, a vâjâi. 6-7 vit (D. unele păsări, insecte, animale) A scoate un sunet ascuțit, specific Si: a ciripi, a șuiera, a țiuni (3). 8 vi (D. instrumente muzicale) A produce sunete specifice, ascuțite. 9 vi (Rar; d. oameni) A scoate sunete stridente și ascuțite (de spaimă, de durere, de mânie etc. sau dintr-un instrument de suflat). 10-11 vit (Rar; d. oameni) A vorbi cu voce stridentă, ascuțită. 12 vi (Rar; d. oameni) A cânta strident, ascuțit. 13 vtf (Rar; d. oameni) A face să sune.

țiuit sn [At: LB / P: ți-u~ / Pl: ~uri / E: țiui] 1-2 (Producere a unui) sunet prelung și ascuțit, cu rezonanță metalică Si: țiuitură (1-2). 3 (Îe) ~ul urechilor (sau al urechii) Sunet continuu și ascuțit care pare a se auzi în urechi. 4-5 (D. vânt, furtună, ape etc.) (Producere a unui) zgomot ascuțit și puternic. 6-7 (D. unele păsări, animale, insecte) (Emitere a unor) sunete ascuțite, specifice.

țohăi v vz țuhăi

țuhăi v vz tiohăi

țui⁴ v vz țiui

țuiui v vz țiui

țuui v vz țiui

ȚIUI, ȚÎUI (-uiu, -uesc) vb. intr. A șuiera, a vîjîi, a produce un sgomot șuierător: urechile-i țiuiau și inima i se bătea de spaimă (ALECS.); țipați și faceți larmă de-mi țiue urechile (CRG.); șrapnelele... sburau piuind, țiuind ca niște păsări nevăzute (S.-ALD.); acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd (ODOB.); un liliac îmi țiui pe la ureche (D.-ZAMF.); vîntul de toamnă, rece și umed, țiue în rămășițele frunzelor risipite (DLVR.); Și prin ferestre sparte, prin uși țiue vîntul (EMIN.) [onom.].

ȚIUIT sbst., ȚIUITURĂ (pl. -turi) sf. Faptul de a țiui; rezultatul acestei acțiuni, șuierătură ascuțită și prelungă: țiuitul clopotului vestea că s’au sculat ăi din casă (JIP.); scotea, nene, bojogarul de zeu, niște țiuituri din naiul lui, de sgîrîia și sfredelea auzul (ISP.).

ȚIUITOR adj. verb. ȚIUI. Care țiue: cîrduri întregi de gîște, de curci și de claponi, cu bibilici țiuitoare (D.-ZAMF.).

ȚIUITURĂ 👉 ȚIUIT.

❍ȚÎUI 👉 ȚIUI.

TIUI, tiuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A izgoni un animal (cu strigătul „tio”). [Pr.: ti-u-i] – Tio + suf. -ui.

ȚIUI, țiui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-i. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

TIOHĂI, tiohăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A alunga un animal (cu strigătul «tio»); a huidui (oameni, animale). A venit un văcar, a tiohăit boii. GALAN, Z. R. 163. Leagă de coada unui cîne o ploscă și toți nuntașii îl tiohăiesc. SEVASTOS, N. 315. Începură a-l tiohăi. ȘEZ. V 41. ◊ Intranz. Parcă-i văd pe toți grămadă, șuierînd și tiohăind. CONTEMPORANUL, I 292. – Variantă: tiui (ALECSANDRI, T. 918) vb. IV.

TIUI vb. IV v. tiohăi.

ȚIUI, țiui și țiuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung și ascuțit (cu rezonanță metalică). V. șuiera, vîjîi. Prind a țiui obuzele. CAMILAR, N. I 396. Nu e nimeni acasă, nimeni... Și coșul de la sobă țiuie... Și-i e urît... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 21. Cînd țiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, în vatra focului. CREANGĂ, A. 34. Prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîntul. EMINESCU, O. I 69. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, șcîrțîind, fluierînd, șuerînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Expr. A-i țiui cuiva în urechi (în cap sau în creieri) sau a țiui în urechile (creierii etc.) cuiva sau a-i țiui cuiva urechile (urechea etc.) = a-i vîjîi cuiva (sau a-i da impresia de vîjîială) în urechi sau în cap. Îi țiuia în urechi singurătatea. SADOVEANU, O. VIII 255. În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvîntul de care se spăimîntase, ascuțit și sfîșietor. REBREANU, P. S. 74. În capul lor țiuiau cîntecele flașnetei. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Țipați și faceți larmă de-mi țiuie urechile. CREANGĂ, O. A. 288. Cumnățică, ce semn îi cînd îți țiuie urechea stîngă? ALECSANDRI, T. 179. 2. Fig. (Despre oameni) A țipa; (despre păsări) a ciripi. Cum poți ține captiv o nevinovată pasăre care a fost creată... să țiuie în libertate? C. PETRESCU, Î. II 184. Copilul... începu să țiuie ascuțit. SAHIA, N. 101. Cîrsteiașul țiuiește, Ciocîrlia-l liniștește, Inimioara-i potolește. MARIAN, O. II 350.

ȚIUIT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit, țiuitură. Auzi, în liniștea care-l înconjura, țiuitul țînțarilor intrați în cameră o dată cu amurgul. GALAN, B. I 65. Ascultînd țiuitul obuzelor, rosti... CAMILAR, N. I 263.

TIOHĂI, tiohăiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A alunga un animal cu strigătul „tio”; a huidui (oameni, animale). [Pr.: tio-. – Var.: tiui vb. IV] – Din tio.

A ȚIUI țiui intranz. 1) (despre obiecte care străbat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung și ascuțit; a șuiera. Gloanțele i-au țiuit pe lângă ureche. ◊ A-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzația unui sunet ascuțit și continuu. 2) (despre păsări sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi și stridente caracteristice speciei; a scoate țiuituri; a face „țiu-țiu”. [Sil. ți-u-] /țiu + suf. ~ui

ȚIUIT ~uri n. 1) v. a Țiui. 2) Sunet caracteristic, produs de o ființă care țiuie. [Sil. ți-u-] /v. a țiui

tiohăì v. Mold. a alunga (mai ales câinele). [V. tio!].

țiuí v. 1. a șuiera: prin uși puie vântul EM.; 2. a răsuna succesiv și monoton: le țiuiau urechile CR. [Onomatopee].

tĭohăĭésc v. tr. (d. tĭo, tĭuho. Cp. și cu ung. coholni, a mîna caiĭ strigîndu-le coh, pron. țoh). Est. Huĭduĭesc.

țíuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (imit.). Se zice despre sunetu care-țĭ rămîne în urechĭ după o detunătură saŭ despre vînt cînd șuĭeră supțire pin crăpăturile ușilor și ferestrelor. (Une-orĭ îțĭ țiuĭe urechea și din senin). – În est țîuĭ.

tiohăi (reg.) (desp. tio-hă-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiohăiesc, 3 sg. tiohăiește, imperf. 1 tiohăiam; conj. prez. 1 sg. să tiohăiesc, 3 să tiohăiască

tiui (a ~) (reg.) (desp. ti-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiuiesc, 3 sg. tiuiește, imperf. 1 tiuiam; conj. prez. 1 sg. să tiuiesc, 3 să tiuiască

țiui (a ~) (a țipa) (desp. ți-u-) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țiui, 3 sg. țiuie, imperf. 1 țiuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să țiui, 3 să țiuie corectat(ă)

țiuit (desp. ți-u-) s. n., pl. țiuituri

tiohăi (reg.) (tio-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiohăiesc, imperf. 3 sg. tiohăia; conj. prez. 3 să tiohăiască

tiui (a ~) (reg.) (ti-u-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiuiesc, imperf. 3 sg. tiuia; conj. prez. 3 să tiuiască

țiui (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țiuie, imperf. 3 sg. țiuia; conj. prez. să țiuie

țiuit (ți-u-) s. n., pl. țiuituri

tiohăi vb., (sil. tio-)/tiui (sil. ti-) ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tiohăiesc/tiuiesc, imperf. 3 sg. tiohăia/tiuia; conj. prez. 3 sg. și pl. tiohăiască/tiuiască

tiui v. tiohăi

țiui vb. (sil. ți-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. țiuie, imperf. 3 sg. țiuia

țiuit s. n. (sil. ți-u-), pl. țiuituri

țiui (ind. prez. 3 sg. și pl. țiuie)

țiuesc, țiue 3, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

TIOHĂI vb. v. huidui.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

ȚIUIT s. v. țiuitură.

tiohăi vb. v. HUIDUI.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

ȚIUIT s. piuit, piuitură, șuierat, șuierătură, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului pe la urechea cuiva.)

tiohăi, tiohăesc, vb. IV (reg.) 1. a alunga un animal (mai ales câinele). 2. a huidui. 3. a asmuți.