țiu² [At: (sec. XVII) ROSETTI, B. 59 / V: (reg) țâu / Pl: (6) ~ri / E: fo] 1 i (Și cu vocalele „u”, „i” prelungite) Cuvânt care redă un sunet prelung și ascuțit, cu rezonanță metalică. 2 i (Cu „u” prelungit) Cuvânt care redă sunetul produs în interiorul unei cavități prin pătrunderea puternică a unui curent de aer. 3 i (Îf țâu) Sunet produs în interiorul urechii, spontan sau printr-o lovitură de palmă. 4 i (Și cu „u” prelungit; are) Cuvânt care imită strigătul unor păsări. 5 i (Buc) Cuvânt care redă un strigăt de durere Si: chiu (1). 6 sn (Reg) Clopot la gâtul animalelor.

ȚIU¹ interj. (De obicei repetat) Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. Țiu, țiu, țiu, murgule, zboară Pîn’ la verde dumbrăvioară. ALECSANDRI, P. P. 248.

ȚIU interj. 1) (se folosește pentru a reda un sunet ascuțit și prelung cu rezonanță metalică). 2) (se folosește pentru a imita strigătul unor păsări). /Onomat.

3) țiŭ interj. care arată țiuitu. – În est țîŭ.

țâu¹ i, sn vz țiu²

ȚÎU¹ 👉 ȚIU.

țiu²/țiu-țiu interj. [pron. țiŭ/țiŭțiŭ]

țiu¹/țiu-țiu interj.

țiu-țiu v. țiu²

țiu-țiu v. țiu¹

țiu interj. – Imită zgomotul vibrației sau al flexiunii, al încovoierii. – Var. țîu, și der. Creație expresivă, cf. fiu. – Der. țiu, s. n. (secure mică; daltă); țiui, vb. (a șuiera, a fluiera, a vibra; a suna; a zornăi; a hurui, a bîzîi în urechi), var. ciui, cf. it. ciuire „a chițăi șoarecii”; țiuitură, s. f. (fluierat, șuierat); țiuit, s. n. (șuierat); țiuitoare, s. f. (hîrîitoare, huruitoare); țîu, s. n. (Banat, talangă).