titin snm vz tutun

TUTUN, (1) s. m., (2, 3) tutunuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunzele mari și moi, ovale, rotunde sau lanceolate, de un verde-închis, cu flori albe, roz sau roșii, reunite în buchete (Nicotiana tabacum). ◊ Tutun turcesc = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. S. n. (Colectiv) Frunze de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă; sorturi din astfel de frunze. 3. S. n. (Înv.) Pachet de tutun (2). – Din tc. tütün.

ȚÂȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina.

titiun sn vz tutun

titun sn vz tutun

tiutiun sn vz tutun

tiutun smn vz tutun

tutiun smn vz tutun

tutun [At: NECULCE, L. 122 / V: (reg) titin, tition, titiun, tit-, tiutiun, tiut~, ~tiun / Pl: ~uri sn / E: tc tütün, ngr τουτούνι, bg тутун, тютюн] 1 sm Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mari și moi, ovale, rotunde sau lanceolate, de un verde-închis, cu flori albe, roz sau roșii, reunite în buchete Si: (reg) duhan, tabac² (3) (Nicotiana tabacum). 2 sm (Bot; îc) ~-turcesc (sau, reg, țigănesc, rusesc, rotund, de-pipă) Varietate de tutun (1) cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui Si: (reg) bacon, baconiță, duhan, duhăniță, tabac² (4), tutuniță (Nicotiana rustica). 3 sm (Bot; reg) Regina-nopții (Nicotiana alata). 4 sm (Bot; reg) Regina-nopții (Nicotiana silvestris). 5 sm (Bot; reg) Barba-împăratului (Mirabilis jalapa). 6 sn (Csc) Frunze de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă Si: regie¹, (pop) tabac² (1), tutunaș (1), (reg) duhan, pacioc¹, tabacioc. 7 sn (Îvp; pex) Pachet de tutun (6) Si: (reg) padoc¹.

țâțân sn vz țâțână

țâțână sf [At: (a. 1508) MIHĂILĂ, D. 168 / V: (rar) țiț~, ținț~, (îrg) ~țină, țițină, (îvr) țiție, țițin sn, (reg) țâțân sn / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: nct] (Mpl) 1 Piesă de metal sau de lemn, în formă de cârlig, bătută în perete sau în ușorul ușii sau al porții Si: copil² (4). 2 Placă de metal care se bate cu cuie în ușă sau în poartă și la capătul căreia se află o gaură sau un belciug ce intră în cârligul din ușor. 3 Dispozitiv format din două piese (una servind ca suport pentru cealaltă), folosit pentru a lega un panou (ușă, fereastră etc.) de un cadru fix, astfel încât să permită panoului o mișcare de rotație (pentru închidere și deschidere) în jurul unei laturi a cadrului Si: balama (1), șarnieră. 4 (Fam; îe) A scoate (pe cineva) afară din ~ni (sau ~) A face pe cineva să-și piardă cumpătul Si: a înfuria. 5 (Fam; îe) A-și ieși (sau a-și sări) din ~ni A-și pierde cumpătul Si: a se înfuria. 6 (Reg; îe) (A fi) sărit (sau ieșit) din ~ni (A fi) smintit, nebun. 7 (Reg; îe) A strânge (pe cineva) în ~ni A sili pe cineva să facă ceva Si: a strânge (pe cineva) cu ușa. 8 (Reg; îe) A fi slab de ~ni A fi lipsit de putere. 9 (Iuz; reg) Scobitură care se făcea în prag și în care intra o ieșitură a ușii pentru ca aceasta să se poată roti. 10 (Reg) Bucată de fier băgată în podoimă¹, în care se sprijină fusul morii. 11 Ligament elastic care unește cele două valve ale unei scoici. 12 (Pop) Vârful purulent al unui abces. 13 (Pop) Parte profundă, întărită, a unui abces. 14 (Reg) Furuncul. 15 (Reg) Bubuliță care se face în jurul unui furuncul. 16 (Înv) Umflătură hemoroidală (externă). 17 (Reg) Rădăcină care crește drept în jos. 18 (Reg) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor Si: (îrg) țâță (72). 19-20 (Reg) Țâță (63-64). 21 (Reg) Deschizătură la un vas de lemn. 22 (Ban; Trs) Apă subterană care iese la suprafața pământului Si: izvor. 23 (Ban; Trs; îf țițină) Fir de apă izvorâtă din pământ care nu ajunge să-și facă curs vizibil. 24 (Ban; Trs) Loc mlăștinos de la izvor spre pârâu. 25 (Reg) Țurțur¹ (1). corectat(ă)

țâțină sf vz țâțână

țințână sf vz țâțână

țițână sf vz țâțână

țiție² sf vz țâțână

țițin sn vz țâțână

țițină sf vz țâțână

TUTUN, (1) s. m., (2, 3) tutunuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunzele mari și moi, ovale, rotunde sau lanceolate, de un verde-închis, cu flori albe, roz sau roșii, reunite în buchete (Nicotiana tabacum). ◊ Tutun turcesc = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. S. n. (Colectiv) Frunze de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă. 3. S. n. (Înv.) Pachet de tutun (2). – Din tc. tütün.

ȚÂȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina.

TITIUN s. n. v. tutun.

TIUTIUN s. n. v. tutun.

TUTUN, (2) tutunuri, s. n. 1. Plantă erbacee de cultură, din familia solanaceelor, cu tulpina dreaptă și înaltă, cu frunzele alterne, foarte mari și moi, de un verde închis, cu flori trandafirii reunite în buchete (Nicotiana Tabacum). ◊ Compus: tutun-turcesc (sau țigănesc) = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. Frunzele de tutun (1) supuse unui tratament special, care se fumează, se prizează sau se mestecă în gură; tabac. Atîrnau săculețe cu tutun și busuioc, ca să alunge moliile. DUMITRIU, N. 40. Moșneagul se încruntă, își trase punga cu tutun îndărăt. C. PETRESCU, S. 39. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. BASSARABESCU, S. N. 13. Încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari. CREANGĂ, P. 309. Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului... ardeau lămpi somnoroase. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. Răbdare și tutun v. răbdare. 3. Pachet de tutun (2). Ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont. REBREANU, I. 36. – Variante: (popular) tiutiun (DUNĂREANU, N. 92, HOGAȘ, DR. II 8, SBIERA, P. 301), titiun (ȘEZ. VIII 65) s. n. corectat(ă)

ȚIȚINĂ s. f. v. țîțînă.

ȚÎȚÎNĂ, țîțîni, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Balama. Cineva-n umbră Tot umblă, tot umblă... Și rupe țîțîni și lăcate. BENIUC, V. 124. La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o ușă sărită din țîțînă. C. PETRESCU, R. DR. 154. Se-ndoaie stejarii bătrîni Și ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Bătrînul intra pe poarta ruginită în țîțîni. SLAVICI, N. II 5. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. ◊ Expr. A scoate pe cineva din țîțîni v. scoate (I 8). 2. Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. (Atestat în forma țițină) Se cunoaște că un stup este gata să roiască de pe țiținele ce se fac pe dunga fagurilor; căci într-aceste țițini se prăsesc mumele albinelor sau împărătesele stupilor. I. IONESCU, M. 381. 3. (Popular) Rădăcină a unui furuncul. – Pl. și: țîțîne (GANE, N. III 18). – Variantă: țițină s. f.

TUTUN, (2) tutunuri, s. n. 1. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mari și moi, de un verde-închis, cu flori trandafirii reunite în buchete (Nicotiana tabacum). ◊ Compus: tutun-turcesc = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. Frunzele de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă. 3. (Înv.) Pachet de tutun (2). [Var.: tiutiun s. n.] – Tc. tütün.

TUTUN ~uri n. 1) Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cultivată pentru frunzele ei mari alungite, care, fiind uscate și supuse unei tehnologii speciale, se fumează (mai rar se prizează sau se mestecă). ◊ ~ turcesc tutun cu tulpina puternic ramificată și cu flori dispuse în ciorchine. 2) Preparat din frunzele uscate ale acestei plante. ~ de pipă. /<turc. tütün, ngr. tutúm

ȚÂȚÂNĂ ~i f. 1) Dispozitiv metalic format din două plăci unite între ele care, prinse, respectiv, de un panou mobil și de un cadru fix, permit închiderea sau deschiderea panoului; balama. ◊ A scoate din ~i (pe cineva) a supăra pe cineva; a înfuria; a enerva. 2) Articulație a valvelor unei scoici. 3) pop. Rădăcină a unui furuncul. /<lat. titina

tiutiun n. Mold. V. tutun: iar iei să tragi tiutiun? AL.

tutun n. 1. plantă din fam. solaneelor, originară din insula americană Tabago (v. tabac), conține o violentă otravă (nicotina): frunzele-i sunt întrebuințate în medicină, iar cu zeama de tutun fiert vindecă poporul diferite boale de piele (Nicotiana tabacum): tutunul, numit în Tr. tabac și în Banat duhan, a fost introdus în Europa la 1560 de ambasadorul francez Jean Nicot; 2. foile acestei plante uscate, apoi sucite sau pulverizate: tutunul se fumează, se trage sau se mestecă. [Mold. tiutiun = turc. TÜTÜN].

țâțână f. 1. bucată cilindrică de fier în jurul căreia se învârtește ușa; fig. a scoate din țâțâni, a face să-și pearză cumpătul sau răbdarea; 2. pl. cârlige bătute în pereții bordeiului. [Derivat dela țăță, dupâ forma-i rotunjită].

titĭún, V. tutun.

tĭutĭún, V. tutun.

tutún (vest) și tĭutĭún saŭ titĭún (est) m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca marfă (turc. tutün, ngr. tutúni, bg. rut. rus. tĭutĭún, sîrb. tutun, pol. tutun, tytun. Cp. cu petunie). O plantă solanee care se cultivă p. fumat (nicotiana tabacum). A bea tutun (turc. tütún içmek), a fuma. Pl. Administrațiunea (saŭ regia) tutunurilor: a intra la tutunurĭ. – Tutunu e o plantă viguroasă care ajunge pînă la o înălțime de 2 metri și cu frunze care ajung pînă la 60-70 de centimetri. E originar din America (V. tabac, mahorcă). În Eŭropa a fost introdus la 1560 de Ion Nicot (de la care-ĭ și vine numele în botanică), ambasadoru Ecaterineĭ de Medicis (regentă a Franciiĭ) la Lisbona. La 1565 se introduse în Germania ca plantă medicinală. Ca plantă de fumat fu introdus întîĭa oară la 1585 de soldațiĭ care s’aŭ înturnat din America în Spania și Portugalia. La 1620 fu adus în Germania de trupele auxiliare engleze care treceaŭ în Bohemia. Pe urmă se lăți în toată Eŭropa, cu toate măsurile opritoare. Româniĭ l-aŭ luat de la Turcĭ în sec. XVII. Astăzĭ se cultivă în toată lumea, maĭ ales în Cuba, Statele Unite (Maryland și Virginia), Java, Sumatra, peninsula Balcanică și Asia Mică. – Frunzele de tutun recoltate se pun la uscat în locurĭ acoperite, se supun în grămadă uneĭ fermentațiunĭ, și apoĭ se răsucesc în forma unor țigărĭ maĭ groase orĭ se taĭe ca niște firicele de fidea (care se pun în narghilea, în lulea orĭ se înfășoară într’o foiță de „hîrtie de țigară”) și se fumează. Altă cantitate se preface în praf (tabac). Tutunu conține un alcaloid veninos numit nicotină, care, la ceĭ ce fumează mult, cauzează boala nicotizmuluĭ saŭ tabagizmuluĭ (duhoare a guriĭ, faringită, dispepsie și turburărĭ ale vederiĭ saŭ ale memoriiĭ). Frunzele de tutun se întrebuințează și în medicină. Cu zeama de tutun fert poporu tratează boalele de pele. Vițiu fumatuluĭ e astăzĭ foarte întins, și de aceĭa, cele maĭ multe state, ca să-și facă un venit maĭ mult, aŭ stabilit monopolu tutunuluĭ. În țările româneștĭ, în seculu 18 era biru tutunărituluĭ, care aducea pe an cîte-va miĭ de leĭ vechĭ venit domniiĭ. În seculu 19 acest venit crescu. La 1832 (Regulamentu Organic), acest bir deveni impozit comunal pînă la 1863, ĭar de la 1863-1864 impozit fiscal pe vînzare. La 1864 s’a declarat monopolu statuluĭ. Dar negustoriĭ, maĭ toțĭ supușĭ străinĭ, s’aŭ agitat, și la 1867 s’a desființat, ĭar la 1872 s’a reînființat și s’a modificat la 1881 și 1887. – Fiind-că această plantă conține otravă și e fumată nu din nevoĭa trupuluĭ, ci din slăbicĭunea sufletuluĭ, se consideră ca o necuviință cînd un copil fumează. Numaĭ la Țiganĭ copiiĭ fumează de micĭ, și încă în fața părinților. Și femeile fumează, maĭ ales în popor. De multe orĭ, fumatu e primu pas spre alte vițiĭ. Tînăru care ĭese din școală și vrea să arăte că „s’a emancipat”, maĭ în ainte de toate se exibă cu țigara în public. Uniĭ „artiștĭ” susțin că fumatu te inspiră. Cu toate astea, el tot un obiceĭ „țigănesc” rămîne! V. țigară, havană, trabuco.

țîțînă f., pl. e (mlat. titina, biberon [R. C. 1923, 29], vgr. tithéne, doĭcă. D. rom. vine bg. cicina și ngr. tsitsin, țîță. V. țîță). Moțu (gurguĭu) uneĭ bube saŭ uneĭ rănĭ (ca la trînjĭ). Balama și maĭ ales cîrligu în care se prinde balamaŭa: se întoarse greoĭ ca o balama veche pe o țîțînă ruginită (Hogaș, VR. 1914, 4-5, 127), cîrma unuĭ vas învîrtindu-se în țîțînĭ (J. B. Dat. Uĭt. 95). V. cópil și pafta.

tutun¹ (frunze; pachet) s. n., (sorturi) pl. tutunuri

tutun² (plantă) s. m.

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

tutun¹ (plantă) s. m.

tutun² (frunze, pachet) s. n., (sorturi) pl. tutunuri

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

tutun (plantă) s. m.

tutun (frunze, pachet) s. n., pl. tutunuri

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

țîțînă

tutun, -nuri.

țâțână, -ni.

TUTUN s. v. regina-nopții.

TUTUN s. 1. (BOT.; Nicotiana tabacum) (rar) tabac. 2. (BOT.) tutun turcesc (Nicotiana rustica) = (reg.) bacon, baconiță, tabac. 3. (rar) tabac, (reg.) pacioc, (Maram.) duhan, (prin Mold.) tabacioc. (Un pachet de ~.)

ȚÂȚÂNĂ s. (pop.) țâță. (~ în care se dezvoltă matca albinelor.)

ȚÂȚÂNĂ s. v. balama, rădăcină, șarnieră.

tutun s. v. REGINA-NOPȚII.

TUTUN s. 1. (BOT.; Nicotiana tabacum) (rar) tabac. 2. (BOT.) tutun turcesc (Nicotiana rustica) = (reg.) bacon, baconiță, tabac. 3. (rar) tabac, (reg.) pacioc, (Maram.) duhan, (prin Mold.) tabacioc. (Un pachet de ~.)

țîțînă s. v. BALAMA. RĂDĂCINĂ. ȘARNIERĂ.

ȚÎȚÎNĂ s. (pop.) țîță. (~ în care se dezvoltă matca albinelor.)

tutun (-nuri), s. n. – Tabac. – Var. Mold. tiutiun. Mr. tutune. Tc. tütün (Roesler 604; Șeineanu, II, 370; Lokotsch 2121), cf. ngr. τυοτούνι, bg., rus. tiutiun, sb. tutun. Este cuvînt oriental, cf. cuman. tutun „fum” (Kuun 125), aplicat posterior plantei. – Der. tutuni, vb. (a fuma); tutunărit, s. n. (dare asupra culturilor de tutun); tutungiu, s. m. (vînzător de tutun și de țigări), din tc. tütüncü (Ronzevalle 68); tutungioaică, s. f. (vînzătoare de tutun; fumătoare); tutungerie, s. f. (debit de tutun); tutuniu, adj. (de culoarea tutunului).

țâțână, țâțâni, s.f. – Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu, 1990: 295). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Et. nec. (MDA); lat. *titina „biberon” (Scriban, DEX).

țâțână, -i, s.f. – Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu 1990: 295). – Lat. *titina (DEX).

a bea tutun expr. a fuma.

a-și ieși din fire / din pepeni / din țâțâni expr. a se înfuria, a-și pierde cumpătul