TUTUN, (2) tutunuri, s. n. 1. Plantă erbacee de cultură, din familia solanaceelor, cu tulpina dreaptă și înaltă, cu frunzele alterne, foarte mari și moi, de un verde închis, cu flori trandafirii reunite în buchete (Nicotiana Tabacum). ◊ Compus: tutun-turcesc (sau țigănesc) = varietate de tutun cu tulpina ramificată și cu flori galbene-verzui (Nicotiana rustica). 2. Frunzele de tutun (1) supuse unui tratament special, care se fumează, se prizează sau se mestecă în gură; tabac. Atîrnau săculețe cu tutun și busuioc, ca să alunge moliile. DUMITRIU, N. 40. Moșneagul se încruntă, își trase punga cu tutun îndărăt. C. PETRESCU, S. 39. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. BASSARABESCU, S. N. 13. Încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari. CREANGĂ, P. 309. Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului... ardeau lămpi somnoroase. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. Răbdare și tutun v. răbdare. 3. Pachet de tutun (2). Ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont. REBREANU, I. 36. – Variante: (popular) tiutiun (DUNĂREANU, N. 92, HOGAȘ, DR. II 8, SBIERA, P. 301), titiun (ȘEZ. VIII 65) s. n. corectat(ă)