TIRAN, -Ă, tirani, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din Antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. – Din ngr. tirannos, fr. tyran.

tiran, ~ă [At: (a. 1650) GCR I, 146/41 / V: (reg) ter~, (îrg) ~rean sm, a / A și: (înv) tir~ / Pl: ~i, ~e / E: ngr τύραννος, fr tyran] 1 sm Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din Antichitate (care guverna cu cruzime) Si: despot. 2 sm Șef de stat care conduce în mod absolut Si: despot. 3-4 smf, a (Pex) (Persoană) care își impune voința în orice împrejurare și care asuprește pe cei ce depind de ea Si: autoritar. 5-6 smf, a (Pex) (Persoană) crudă.

TIRAN, -Ă, tirani, -e, subst., adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din antichitate (care guverna cu cruzime); p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. – Din ngr. tirannos, fr. tyran.

TIRAN², -Ă, tirani, -e, adj. Crud, nemilos; autoritar, despotic. Cîte lacrimi s-or fi scurs pe luciul acestor pietre... podoaba operei atîtor mii de necunoscuți, care lucrau pentru glorificarea oarbei vanități a unui potentat tiran. BART, S. M. 23. Amoraș tiran, Tiran și dușman, Tare te-ai silit Și m-ai despărțit De-al meu puișor, Vrednic de amor. TEODORESCU, P. P. 286. Am o pasăre dușmană Și foarte tirană, N-are suflet, n-are minte, Ci e plină de cuvinte, Ce o-ntrebi ea spune (Ceasornicul). GOROVEI, C. 69. ◊ (Substantivat) Nu mai știa ce să facă teșmenitul de Joe ca să moaie inima tiranei de Junona. ISPIRESCU, U. 11.

TIRAN¹, tirani, s. m. Stăpînitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din antichitate (care guverna cu cruzime); nume dat unui șef de stat asupritor (v. despot); p. ext. persoană autoritară care își impune voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei ce depind de ea. Din toată gospodăria săracă, dar cu zgîrcenie apărată de risipă, vedeam că am de-a face c-un tiran aspru și rînduit într-ale sale. SADOVEANU, E. 128. Acest măreț titlu, moldovenii îl dedeau acelor principi care veneau să-i scape de jugul vreunui tiran. HASDEU, I. V. 17. Pieri-vor și tiranii și robii demni de ei. BOLINTINEANU, O. 30. Varsă din cer foc și zare Cu catran și cu pucioasă, Pe acest tiran să-l arză. TEODORESCU, P. P. 105. ◊ Fig. Dorule, tiran cumplit, De ce m-ai îmbătrînit? TEODORESCU, P. P. 273.

TIRAN¹ s. m. pasăre mică, insectivoră și bună cântătoare, din America, foarte vioaie și curajoasă, care atacă chiar păsări mai mari. (< fr. tyran)

TIRAN², -Ă I. s. m. despot. ◊ conducător de stat foarte aspru, crud; (p. ext.) cel care abuzează de autoritatea sa, care asuprește pe alții. II. adj. nemilos, despotic; asupritor. (< ngr. tirannos, fr. tyran)

TIRAN¹ ~i m. 1) Conducător absolut al unei țări care guvernează în mod arbitrar și cu cruzime; dictator; despot; potentat. 2) fig. Persoană autoritară care își impune voința în mod despotic; satrap; dictator; despot. /<ngr. tírannos, fr. tyran

TIRAN² ~ă (~i, ~e) Care terorizează pe alții; cu manifestări dictatoriale. /<ngr. tírannos, fr. tyran

tiran m. 1. se zicea la Grecii antici de cei ce uzurpau puterea suverană într’un Stat republican: cei treizeci de tirani; 2. principe care guvernă cu cruzime, cu nedreptate: Nerone fu un tiran cumplit; 3. fig. cel ce abuzează de autoritatea sa în contra dreptului și a rațiunii.

*tirán m. (lat. tyrannus, d. vgr. týrannos; fr. tyran). Uzurpator al domniiĭ: Policrate fu tiranu Samosuluĭ. Suveran crud: Nerone fu un groaznic tiran. Fig. Acela care abuzează de autoritatea luĭ: copiiĭ stricațĭ îs tiranĭ. Adj. Tiranic: domnie tirană. – La Dos. tiran (după ngr.).

teran², ~ă a vz tiran

tirean sm, a vz tiran

tiran adj. m., s. m., pl. tirani; adj. f., s. f. tirană, pl. tirane

tiran adj. m., s. m., pl. tirani; adj. f., s. f. tirană, pl. tirane

tiran s. m., adj. m., pl. tirani; f. sg. tirană, g.-d. art. tiranei, pl. tirane

TIRAN s., adj. (POL.) 1. s. despot, satrap. (A fost un adevărat ~ în timpul guvernării sale.) 2. adj. despotic. (Domn ~.)

TIRAN s., adj. 1. s. despot, satrap. (A fost un adevărat ~ în timpul guvernării sale.) 2. adj. despotic. (Domn ~.)

tiran (-ni), s. m. – Despot. Gr. τύραννος (Murnu 57), sec. XVII. – Der. tiranic, adj., din fr. tyrannique; tirănesc, adj. (înv., tiranic); tirănește, adv. (înv., tiranic); tirăni, vb. (înv., a trata prost, a tiraniza); tiranie (var. înv. tirănie), s. f. (despoție) din gr. τυραννία; tiraniza, vb., din fr. tyranniser; tiranisi, vb. (a tiraniza), din gr. τυραννίζω, aorist τυράννησα.

ARON TIRANUL, domn al Moldovei (1591-1592 și 1592-1595). Aliat cu Mihai Viteazul și Sigismund Báthory (1594) împotriva turcilor. Ctitor al mănăstirii Aroneanu; danii importante Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului.

Usus tyrannus (lat. „Obiceiul tiran”) – expresie care atestă că obiceiul devine cîteodată stăpînul nostru, ne conduce și chiar ne tiranizează. Un mod mai ferm, mai răspicat de a spune că obișnuința e a doua natură.