14 definiții pentru despot


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

despot, ~ă smf [At: M. COSTIN, O. 281 / A și: ~pot / V: (înv) dis~ / Pl: ~oți, ~e / E: fr despote, ngr δεσπότης] 1 (Ant) Conducător cu puteri discreționare Si: tiran. 2-3 (Fig) Persoană excesiv de autoritară, (care nu ține seama de alții sau) care vrea să-și impună cu orice preț voința. 4 (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii.

DÉSPOT, despoți, s. m. 1. (În Antichitate și în Evul Mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Om excesiv de autoritar, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despót] – Din ngr. despótis, fr. despote.

DESPÓT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în evul mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: déspot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

DESPÓT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în orînduirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei țări, al unei regiuni, al unei cetăți) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45. Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148. Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80. ◊ Fig. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ♦ Fig. Persoană care în acțiunile sale nu ține seamă de alții, care vrea să-și impună voința celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (În imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. – Accentuat și: déspot.

DESPÓT s.m. 1. (Ist.) Suveran cu puteri absolute, care guverna arbitrar, după bunul său plac, neîngrădit de nici o lege; tiran. ♦ (Fig.) Om tiranic, excesiv de autoritar cu ceilalți. 2. Guvernator autonom al unei provincii din Imperiul bizantin. [Cf. ngr. despotis, fr. despote, gr. despotes – stăpân].

DESPÓT/DÉSPOT s. m. 1. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul Bizantin. 2. (în evul mediu) suveran cu puteri absolute, care guverna după bunul său plac; tiran. 3. (fig.) om tiranic, excesiv de autoritar. (< ngr. despotis, fr. despote, cf. gr. despotes, stăpân)

DESPÓT ~ți m. 1) Suveran care guvernează în mod absolut și arbitrar; tiran; potentat; dictator. 2) fig. Persoană care exercită o autoritate tiranică; tiran; satrap; dictator. [Acc. și déspot] /<ngr. despotis, fr. despote

despot m. 1. suveran care domnește absolut și arbitrar; 2. persoană care impune voința-i într’un mod tiranic.

*despót m. (vgr. despótes). Suveran arbitrar, tiran. Fig. Cel care vrea să conducă arbitrar.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!déspot s. m., pl. déspoți

despót/déspot s. m., pl. despóți/déspoți


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DESPOT s. satrap, tiran. (E un adevărat ~.)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

déspot (-ți), s. m. – Tiran. – Mr. dispot. Ngr. δεσπότης (sec. XVI), și modern mai ales la formele der., din fr. despote.Der. despotic, adj.; despotie, s. f. (înv., regim al unui despot); despotism, s. n., înv., despotismos (sec. XVIII; cf. Gáldi 169).

Intrare: despot
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • despot
  • despotul
  • despotu‑
plural
  • despoți
  • despoții
genitiv-dativ singular
  • despot
  • despotului
plural
  • despoți
  • despoților
vocativ singular
  • despotule
  • despote
plural
  • despoților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

despot

  • 1. în Antichitate în Evul Mediu Conducător cu puteri discreționare.
    exemple
    • Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45.
      surse: DLRLC
    • Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148.
      surse: DLRLC
    • Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80.
      surse: DLRLC
    • figurat Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264.
      surse: DLRLC
    • 1.1. figurat Om excesiv de autoritar, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința.
      surse: DEX '09 DLRLC DN
  • 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie: