ȚÂFNĂ, țâfne, s. f. (Pop. și fam.) 1. Ifos, aroganță; trufie ♦ Arțag. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țâfna = a se mânia. A umbla cu țâfna în nas = a fi mereu gata de ceartă. 2. Cobe (1). – Din ngr. tsífna.

ticnă sf vz tihnă

tignă sf vz tihnă

tihnă sf [At: ANON. CAR. / V: (pop) ticnă, (reg) tignă / Pl: ~ne / E: pvb tihni] 1 Liniște (sufletească) deplină Si: calm, pace, (îvp) tihneală (1), (îrg) tihnire (1), (înv) păciuire, (reg) ogod, ogoi¹, tiposire (3). 2 Odihnă. 3 (Înv; îla) Cu ticnă În liniște. 4 (Înv; îla) De ticnă Folositor (1). 5 (Înv; îal) Potrivit. 6 (Pop; îlav) În ~ sau (reg) în toată ~na În liniște Si: liniștit, nestingherit, netulburat. 7 (Reg; îlav) Fără ~ Neîncetat. 8 (Reg; îlav) Pe ticnă Pe îndelete. 9-10 (Pop; îe) A (nu) lăsa în ~ A (nu) lăsa în pace. 11 Confort (1). 12 Viață liniștită, lipsită de griji Si: (înv) tihneală. 13 (Înv; d. viață, trai; îla) Cu ticnă Plăcut. 14 (Înv; d. viață, trai; îal) Lipsit de griji Si: ușor. 15 (Îrg; îlav) În (sau cu) ~ Îndestulat. 16 (Îrg; îal) Comod (1). 17 (Înv; îe) A nu-i fi (cuiva) în ticnă A nu-i cădea bine. 18 (Înv; ccr; lpl) Ceea ce oferă comoditate. 19 (Înv) Satisfacție.

țâfnă¹ sf [At: VALIAN, V. / V: țif~, (rar) țiv~^[1], țignă, (reg) țâvnă, țâgnă, țâglă / Pl: ~ne / E: ngr τσίφνα] (Pop) 1 Boală a găinilor care se manifestă prin apariția unei excrescențe cartilaginoase în vârful limbii sau sub limbă Si: cobe (9). 2 Excrescență cartilaginoasă care apare în vârful limbii sau sub limbă la găinile bolnave de țâfnă (1). 3 (Reg; îe) Cu ~na pe limbă Gata de ceartă Si: arțăgos (2). 4 (Îe) A-i sări (cuiva) ~na, (reg) a i se pune (cuiva) ~na A se înfuria. 5 (Rar; îe) A scoate (cuiva) ~na A face (pe cineva) să renunțe la ceartă. 6 (Îe) A umbla (sau a fi) cu ~na în (sau la) nas A fi mereu pus pe ceartă. 7 (Îae) A se înfuria repede. 8 (Îae) A fi îngâmfat. 9 (Îe) A sta (sau a fi) cu ~na umflată (sau în sus) A fi pus pe ceartă. 10 Mică umflătură care apare deasupra cozii la găinile bolnave de țâfnă (1). 11 (Olt; Mun; îf țâvnă) Târtiță. 12 Ceartă (1). 13 Ciudă (5). 14 Mânie. 15 Ifos. 16 Aroganță. corectat(ă)

țâglă sf vz țâfnă¹

țâgnă² sf vz țâfnă¹

țâvnă sf vz țâfnă¹

țicmă sf [At: CHEST. IV, 88/198 / V: (reg) țig~, țignă, țigmnă, țihmă, țijmă / Pl: ~me / E: ns cf țiclă¹] (Mol) 1 Vârf ascuțit de deal, de munte, mai înalt decât cele din jur Si: țiclău¹ (1). 2 Deal înalt și ascuțit. 3 Munte prăpăstios. 4 Țiclău¹ (5).

țifnă sf vz țâfnă¹

țigmă sf vz țicmă

țigmnă sf vz țicmă

țignă² sf vz țâfnă¹

țignă¹ sf vz țicmă

țihmă sf vz țicmă

țijmă sf vz țicmă

țivnă sf vz țâfnă¹

ȚIFNĂ... 👉 ȚÎFNĂ...

❍ȚIVNĂ... = ȚÎFNĂ...

ȚÎFNĂ, ȚIFNĂ (pl. -ne) sf. 1 🐦 Pieliță ce crește sub limba găinii, care face să i se usuce gîtul și limba, și să nu mai poată răsufla (Mold. „cobe”): protopopul de-abia mai cîrîia, scoțînd cîte o notă de cocoș cu țîfnă (D.-ZAMF.); Ⓕ: mi s’a părut un om morocănos, îngîmfat și cu țîfna pe limbă (LUNG.) ¶ 2 Ⓕ F Ifos, aroganță: provocați în adevăr, sau numai porniți de țîfnă, au început să înjure franțuzește (CAR.); nu umbla cu țîfna în nas (PANN); a-i sări țîfna, a-i sări țandăra, a se înfuria: (îi) sare omului țîfna din senin, din iarbă verde (DLVR.) [ngr. τσύφνα].

ȚÂFNĂ, țâfne, s. f. (Pop.) 1. Ifos, aroganță; trufie. ♦ Arțag. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) țâfna = a se mânia. A umbla cu țâfna în nas = a fi mereu gata de ceartă. 2. Cobe (1). – Din ngr. tsífna.

TIHNĂ, tihne, s. f. (Și în forma ticnă) Liniște, pace, odihnă, repaus. Tihnă lină plutea în odaia plină de miros de flori sălbatice. SADOVEANU, O. I 51. Mi-a rămas drag acest tîrg... cu tihna și cu omenia dintre amestecații lui cetățeni. GALACTION, O. I 13. În tihna binecuvîntată gustăm, de formă, cîteva curmale. TOPÎRCEANU, P. 72. Țara are nevoie de tihnă. Cu Bogdan, iar războaie. DELAVRANCEA, A. 55. ◊ Loc. adv. În tihnă = în liniște; în voie, nestingherit, netulburat. Mai mult decît locurile și gospodăria, pe tînărul Herdelea îl interesa că în sfîrșit avea prilejul să vorbească în tihnă cu Grigore Iuga. REBREANU, R. I 116. Omul ședea la masă... vorbind în ticnă despre cum se scumpește viața din zi în zi. CARAGIALE, M. 25. Dragostea mă apasă Și în tihnă nu mă lasă. ȘEZ. VIII 25. Fără tihnă = neîncetat, mereu, fără repaus. Ce să fac? Văzui pierdută Cauza Moldovei mele, și de-a pururi nimicit Scopul falnic pentru care fără tihnă am muncit. DAVILA, V. V. 51. – Variantă: ticnă s. f.

ȚÎFNĂ, țîfne, s. f. 1. Ifos, aroganță; semeție. Subprefectului i-a pierit totuși țîfna. STANCU, D. 359. Dragele mele, se așază și peste voi anii și o să vă scadă frumusețea și țîfna. SADOVEANU, P. M. 252. Armata cere supunere, cere răbdare. Nu se poate face cu țîfnă și cu toane. CAMIL PETRESCU, O. II 531. Poate să pară un individ cu țîfnă de senior feudal. C. PETRESCU, R. DR. 104. ♦ Arțag. Apoi gură mare ca a ta mai rar, măi Petrică... Și țîfnă, și semeție. Lasă că te-am păscut de cînd te-ai întors. REBREANU, R. II 40. ◊ (Expr. A-i sări (cuiva) țîfna = a se mînia, a se înfuria; a-i sări țandăra. I-a sărit țîfna, Ce-o fi vrînd cu cuțitul? STANCU, D. 251. Slabă nădejde dacă d-o vorbă le sare țîfna. DELAVRANCEA, H. T. 143. A umbla cu țîfna-n nas = a fi mereu gata de ceartă. 2. Cobe (1). Protopopul de-abia mai cîrîia, scoțînd cîte o notă de cocoș cu țîfnă. D. ZAMFIRESCU, la CADE.

TIHNĂ ~e f. Stare de liniște sufletească; lipsă de griji; pace; astâmpăr; odihnă. ◊ În ~ netulburat; nestingherit. Fără ~ fără încetare; întruna; neîncetat. [G.-D. tihnei] /v. a tihni

ȚÂFNĂ ~e f. 1) pop. Pornire spre ceartă; arțag. ◊ A umbla cu ~a în nas a) a fi întotdeauna gata de ceartă; b) a fi veșnic nemulțumit. A-i sări cuiva ~a a se înfuria. 2) Purtare sfidătoare, obraznică; aroganță. /<ngr. tsifna

ticnă f. Mold. V. tihnă: trăim în ticnă AL.

tihnă f. liniște, odihnă: puteau umbla în tihnă prin pădure Isp. [Tras din tihnì].

țâfnă f. 1. cobe la găini; 2. fam. arțag, toană. [Gr. mod. TZIFNA].

ticnă, V. tihnă.

tígnă, -neálă, -nésc, V. tihn-.

tíhnă f., pl. e (d. tihnesc). Liniște, odihnă, mulțămire: cu judecata asta nu maĭ am tihnă. În tihnă, în liniște sufletească, în voĭe, după plac: a trăi în tihnă. – Și ticnă (Mold.) și tignă (Trans.).

țîfnă f., pl. e (ngr. tzifna, cobie). Cobie, o boală în care găinile tot țîfnesc ca cum ar vrea să-șĭ destupe nasu (Munt.). Fig. Defectu de a se supăra (de a se formaliza) ușor: om plin de țîfnă. – Și țîvnă (sud).

tihnă s. f., g.-d. art. tihnei; pl. tihne

țâfnă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țâfnei; (ifose) pl. țâfne

!tihnă s. f., g.-d. art. tihnei; pl. tihne

țâfnă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. țâfnei; (ifose) pl. țâfne

tihnă s. f., g.-d. art. tihnei; pl. tihne

țâfnă s. f., g.-d. art. țâfnei; (ifose) pl. țâfne

tihnă

tihnă, -nei gen. a.

țâfnă, -nei gen. a.

țîfnă (-ne), s. f. – 1. Cobe. – 2. Ifos, aroganță. – Var. țifnă și der. Mr. țifnă. Ngr. τσίφνα (Cihac, II, 709; Gáldi 261). – Der. țifni, vb. (a gîfîi, a sforăi, despre cai); țifnos, adj. (cu țîfnă; suspicios, irascibil, susceptibil).

TIHNĂ s. 1. v. astâmpăr. 2. liniște, pace, (înv.) isihie. (O viață plină de ~.) 3. liniște, pace, răgaz. (N-are o clipă de ~.) 4. comoditate, confort, liniște. (~ vieții lui a fost tulburată.)

ȚÂFNĂ s. v. cobe.

ȚÂFNĂ s. v. aroganță, arțag, bosumflare, fală, fudulie, impertinență, infatuare, insolență, îmbufnare, înfumurare, îngâmfare, măgărie, mândrie, necuviință, neobrăzare, nerușinare, obrăznicie, orgoliu, semeție, sfruntare, trufie, tupeu, vanitate.

TIHNĂ s. 1. astîmpăr, calm, liniște, odihnă, pace, repaus, (înv. și pop.) tihneală, (înv. și reg.) paos, răzbun, (reg.) potol, stare, (înv.) așezare, așezămînt, odihneală, păciuire, răsuflare, (fig.) destindere, senin, seninătate. (Sufletul nu-și mai află ~.) 2. liniște, pace, (înv.) isihie. (O viață plină de ~.) 3. liniște, pace, răgaz. (N-are o clipă de ~.) 4. comoditate, confort, liniște. (~ vieții lui a fost tulburată.)

țîfnă s. v. AROGANȚĂ. ARȚAG. BOSUMFLARE. FALĂ. FUDULIE. IMPERTINENȚĂ. INFATUARE. INSOLENȚĂ. ÎMBUFNARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MĂGĂRIE. MÎNDRIE. NECUVIINȚĂ. NEOBRĂZARE. NERUȘINARE. OBRĂZNICIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. SFRUNTARE. TRUFIE. TUPEU. VANITATE.

ȚÎFNĂ s. (MED. VET.) cobe, (pop.) moartea-găinilor. (Găină bolnavă de ~.)

Tihnă ≠ larmă, vacarm, zbucium

țiclui, țicluș, țicman, țicmăn, țicui, s.n.; țicmă, s.f. (reg.) vârf ascuțit de deal, de stâncă.