ȚÎFNĂ, țîfne, s. f. 1. Ifos, aroganță; semeție. Subprefectului i-a pierit totuși țîfna. STANCU, D. 359. Dragele mele, se așază și peste voi anii și o să vă scadă frumusețea și țîfna. SADOVEANU, P. M. 252. Armata cere supunere, cere răbdare. Nu se poate face cu țîfnă și cu toane. CAMIL PETRESCU, O. II 531. Poate să pară un individ cu țîfnă de senior feudal. C. PETRESCU, R. DR. 104. ♦ Arțag. Apoi gură mare ca a ta mai rar, măi Petrică... Și țîfnă, și semeție. Lasă că te-am păscut de cînd te-ai întors. REBREANU, R. II 40. ◊ (Expr. A-i sări (cuiva) țîfna = a se mînia, a se înfuria; a-i sări țandăra. I-a sărit țîfna, Ce-o fi vrînd cu cuțitul? STANCU, D. 251. Slabă nădejde dacă d-o vorbă le sare țîfna. DELAVRANCEA, H. T. 143. A umbla cu țîfna-n nas = a fi mereu gata de ceartă. 2. Cobe (1). Protopopul de-abia mai cîrîia, scoțînd cîte o notă de cocoș cu țîfnă. D. ZAMFIRESCU, la CADE.