ticu sma vz tătic

TIC², ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din fr. tic.

tătic sm [At: TDRG / V: (pop) ~ă, tică sm, ticu sma / Pl: ~ici / E: tată + -ic] 1-4 (Pop; șhp) Tată (1-2) (tânăr). 5 (Pop; hip) Tată (25). 6 (Mun; hip; îs) Tica bătrân Bunic (1). 7 (Reg; hip; îs) Tică naș Naș. 8 (Reg; hip) Tată (35).

tătică sm vz tătic

tic³ sn [At: ANON. CAR. / V: (reg) tioc, tiuc / Pl: ~uri / E: pbl fo] 1 (Trs; Ban) Ciocul găinii. 2 (Olt; Trs) Râtul porcului. 3 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~ A repezi pe cineva pentru un gest (o faptă etc.) nepermis(ă). 4 (Olt; Trs; pan) Partea de dinainte, încovoiată în sus, a tălpilor săniei. 5 (Reg; pan) Vârful opincii. 6 (Reg; pan) Fiecare dintre cele două capete ale părții metalice la târnăcop.

tic² sn [At: VLAHUȚĂ, ap. CADE / Pl: ~uri / E: fr tic, ger Tick] 1 (Șîs ~ nervos) Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi. 2 (Îs) ~ul ursului Mișcare nervoasă, de legănare a corpului sau a capului, pe care o deprind animalele sălbatice aflate în captivitate, uneori și caii. 3 (Iuz; îs) ~ dureros al feței Nevralgie facială. 4 Deprindere (neplăcută, ridicolă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient Si: manie, obicei, tabiet. 5 (Șîs ~ verbal) Obicei (caracteristic unor persoane) de a repeta, involuntar, anumite cuvinte în cursul vorbirii. 6 Clișeu literar Si: șablon.

tic¹ sn, i [At: ALR I, 353/934 / V: (reg) tichi / E: fo] (Rep) 1-2 (Cuvânt care) redă sunetul ritmic al ceasornicului Si: tic-tac (1-2). 3-4 (Cuvânt care) redă bătăile inimii Si: tic-tac (3-4). 5-6 (Reg) Ting (1-2).

tic⁴ sn [At: VICIU, GL. / Pl: ~uri / E: ns cf butic] 1 (Trs) Putină pentru păstrat brânza. 2 (Reg) Oală în care se păstrează laptele sau brânza. 3 (Reg) Putinei. 4 (Reg) Cutie de lemn Si: lădiță.

tică² sm vz tătic

tichi² sn, i vz tic¹

tichi¹ s [At: LM 30 / Pl: ? / E: nct] 1 (Reg) Ichi. 2 (Olt; îe) A pune ~u A rupe orice relație cu cineva.

tioc¹ sn vz tic³

tiuc² sn vz tic³

TIC², ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din fr. tic.

TĂTIC, tătici, s. m. Tătucă.

TIC, ticuri, s. n. Mișcare convulsivă și repetată care rezultă din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor mușchi; gest automat (urît) pe care îl deprinde cineva în mod inconștient (de obicei prin imitație). Obrazul îi tresărea într-un tic nervos. DUMITRIU, B. F. 79. Prinseseși ticurile redactorilor și reporterilor, care purtau pălării cu boruri mari, lavaliere și baston pe mînă. PAS, Z. I 285. Semănau una cu alta și la gesturi și la ticuri. ANGHEL-IOSIF, C. L. 74.

TIC s.n. Mișcare convulsivă și repetată rezultată din contractarea involuntară a unor mușchi; deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. [< fr. tic].

TIC s. n. 1. mișcare convulsivă și repetată din contractarea involuntară a unor mușchi. 2. deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. 3. ~ verbal = cuvânt, expresie care revine inconștient, inutil și supărător în vorbirea cuiva, ca urmare a unei deprinderi. (< fr. tic)

TIC² ~uri n. 1) Contracție musculară involuntară și repetată, provocată de tulburări organice sau funcționale ale sistemului nervos. 2) Deprindere supărătoare sau ridicolă care se manifestă în mod involuntar. /<fr. tic, germ. Tick

tic n. 1. mișcare convulsivă contractată din deprindere; 2. fig. apucătură ridiculă: are un tic (= fr. tic).

2) *tic n., pl. urĭ (fr. tic, poate d. it. ticchio, capriciŭ). Mișcare convulsivă orĭ nu devenită obișnuită la uniĭ oamenĭ (precum: ridicarea din umerĭ, scuturarea din cap, scărpinarea în acelașĭ loc ș. a.). V. tabet.

1) tic n., pl. urĭ (cp. cu vsl. tykati, a împunge). Ban. Olt. Bot (rît, cĭoc).

!tătic s. m., g.-d. art. tăticului / (fam.) lui tăticu(l); pl. tătici

tic¹ s. n., pl. ticuri

tătic s. m., pl. tătici

tic² s. n., pl. ticuri

tătic s. m., pl. tătici

tic s. n., pl. ticuri

tătică (= tătic) s. m. (pl. tătici)

TĂTIC s. tăicuță, (pop.) tăiculean, tăiculiță, tăicusor, tătuc, tătuț, (reg.) tătuică, tătuluc, tătuluț, tătușor.

TIC s. v. bot, cioc, rât.

TĂTIC s. tăicuță, (pop.) tăiculean, tăiculiță, tăicușor, tătuc, tătuț, (reg.) tătuică, tătuluc, tătuluț, tătușor.

tic s. v. BOT. CIOC. RÎT.

tic², ticuri, s.n. (reg.) 1. putină (de brânză). 2. putinei. 3. oală de lapte, brânză. 4. lădiță, cutie de lemn.

Ticu, -șul v. Constantin II A 13 și Tic (Partea II-a).

ȚICU cf. alb. Tsiko, ipoc. < Risto < Christ; coincidențe: trac. Tzykos din an. 820 (OR 1 16). 1. Țicul moșn. (16 B VI 122; Ard); -escu. 2. Țica alb. (Sd XI 51); – Sterie, ar. (RI IX 144); – C-tin, munt. 1686 (Sd VII 321). 3. Țicău b. (16 A I 78; Arh); – cartier în Iași. 4. Țicoiu, Ion (RI XIII 392). 5. Țecu, At. ar. (RI IX 144). 6. Țecan (17 B I 278). 7. Țicușul (17 B II 172). 8. + -șa: Țicșea fam. (Buc); Țicșul (17 B I 123, 286, 391). 9. Țecșa (ib. 170). 10. Țîcșă (ib. 171).